Ochelarii

Îmi amintesc cu precizie fiecare obiect din biroul tău ca într-o piesă de teatru în care e luminată doar o parte din scenă. Restul spațiului se află în penumbră. Până și chipurile voastre, dacă nu le-aș vedea în poze, mi s-ar șterge din minte. Le am însă zilnic în față atunci când îmi privesc fiul. Chipul lui a păstrat, în mod miraculos, ce era mai frumos de la tine și mama. Ochii și fruntea ta, zâmbetul ei. Minunat și subtil instrument de tortură să-ți privești copilul și în el să-i vezi pe cei dragi ai tăi, plecați. Mă întreb, în timp ce-l văd cufundat în vreo poveste, cum se poate să-ți semene, printr-o ironie a sorții, atât de mult. Nu mie sau mamei lui.

Cu adevărat minunate erau ferestrele care dădeau în curtea interioară. Lumina cădea pieziș, prelingându-se pe mobile, cărți și covor. Îmi imaginam că odaia, casa noastră, este un submarin. Ne aflăm pe fundul apei. Nimic nu e mai frumos decât să stai scufundat în mare privind razele cum trec prin apă în timp ce îmbracă suprafața cu o poleială aurie. Corpul tău devine strălucitor și te trezești bucurându-te, împreună cu celelalte viețuitoare, de miracolul acesta viu.

Marea este doar un pântec roditor de lumină lichidă, mi-am spus. Am simțit că mama aceasta universală ne naște pe toți cei care o iubim. La fel cum pruncul este alungat din trupul mamei tot așa, noi, cei care nu suntem oameni de apă, ci de munte, deal sau câmpie suntem goniți, an de an, din acest paradis originar.

Cum este pentru cei care locuiesc în apropierea mării, nu știu însă îmi doresc ca, într-o bună zi, să-mi cumpăr o casă pe un țărm ascuns undeva. Pentru asta, cred, lumea, din care sunt un strop, trebuie să mă zămislească. Trebuie să te naști pentru singurătate, la fel ca pentru tovărășie, am învățat. Trebuie să te naști pentru iubire, precum și pentru neiubire. De aceea totul în existența noastră este deseori atât de dureros. Pentru toate alegerile noastre, toate adâncurile noastre, trebuie să ne naștem. Să ne creeze viața. Cât trec pe pământ, oamenii sunt zămisliți, iar și iar, până la marea naștere pentru care întreaga viață este, în fapt, facerea. Și moartea e dureroasă. Nu am mai fost de mult la mare!

Ceilalți pereți erau acoperiți cu rafturile bibliotecii înalte până la tavan. La ultimele puteai ajunge doar urcându-te pe scara mobilă. Când boala deja se instalase mă chemai să te ajut. Mă suiam, plin de mândrie, până pe ultima treaptă. Eram ca matelotul care urcă pentru prima dată sus, în arboradă. De acolo lumea se vede cu alți ochi. Dintr-o dată cel mai mic devine mare, având grijă de ceilalți, într-o inversare temporară a vârstelor.

Aș fi chiuit cum îi vine marinarului care se cațără, trecând examenul acesta al maturității, însă atitudinea ta sobră nu lăsa loc efuziunii, credeam. Părerea mi-am schimbat-o mulți ani mai târziu când am găsit scrisorile pe care i le scriai mamei din călătorii. Ele mi-au dezvăluit un alt tu, pe care nu-l cunoscusem. O persoană aplecată spre glumă.

Unde o fi dispărut omul acela pe drum? Ori colivia în care ai fost închis, vrând-nevrând, cu noi l-a făcut să dispară, apărând celălalt, serios mereu. Doar ochii te trădau. Zâmbetul abia reținut din privire, jumătate ironie, jumătate disperare, așezat pe chipul unui personaj ce vrea să fugă din propriul tablou însă nu știe cum, unde. Pentru că sigur, oriunde ai pleca, gândul la cei lăsați în urmă te-ar bântui. Nimeni nu trebuie să subestimeze ceea ce fac dintr-un om umbrele celor de care nu a reușit să se elibereze.

Eu nu știam atunci toate acestea. Credeam că ești doar un bărbat sobru, aproape sever, de care, în secret, îmi era un pic teamă, emoție pe care o inspirai tuturor din casă. Sobrietate care, am perceput ajuns la rândul meu capul familiei, vine din frica de ceea nu reușim să înțelegem.

Spațiul din odaie era echilibrat de biroul mare, aproape disproporționat la care citeai și corectai lucrările elevilor tăi, cu un aer ușor absent. Orice eroare era încercuită și, cu scrisul tău îngrijit, era pe dată remediată. Nu o luai personal.

Greșeala este singura cale de a învăța, spuneai. Nu există pericol mai mare decât acela de a nu greși.

Așa că îngăduiai să treacă pe lângă tine neplăcerile din viața de zi cu zi cu o doză de amuzament. O cană spartă, o ușă stricată, o mâzgălitură pe perete, cât timp toate acestea nu se petreceau în sanctuarul tău, în care, atunci când mă primeai, mă simțeam ca și cum aș fi câștigat vreun premiu. Am învățat să mă mișc cât mai puțin în ziua în care am dărâmat din greșeală un prespapier tulburându-te din lectură. Nu m-ai mai primit în odaia ta de lucru o săptămână. Pedeapsa a fost ridicată la insistențele mamei și bunicii, care mai aveau ceva autoritate asupra ta. Dacă autoritate poate fi numită, ori doar vinovăție pentru prezența ta absentă. Prin urmare, din când în când, le lăsai pe cele două femei, stăpânele vieții tale, să câștige câte o bătălie fără importanță, cum era aceasta.

De-acum învățasem să stau nemișcat pe fotoliul din capătul încăperii, să mă joc cu vreo jucărie mică, negălăgioasă, sau să citesc. Lectura a fost, la început, doar modul meu de a mă strecura în universul tău. Veneam cu câte o carte în mână însă de fapt stăteam și te priveam. Așezat comod în lumea ta, privirea-ți devenea în sfârșit limpede. Colțurile ochilor erau încrețite ca ale celor care stau la soare. Corpul își schimba postura. Părea că se relaxează ca și cum abia acum ajungeai, după o zi lungă, acasă. Metamorfoza asta mi s-a părut mereu curioasă. Am mai văzut-o când veneau la tine prieteni, cu care stăteai uneori până dimineață în discuții lungi și aride. Discutați plini de vervă despre părerea unuia dintre autorii preferați, sau despre felul în care trebuie sau nu să fie exprimată vreo idee, pentru a nu veni în contradicție cu alta, clar mai importantă decât prima.

De ce discutau bărbații aceștia, aflați în floarea vârstei, despre subiecte atât de plicticoase? Nu înțelegeam. De ce tata nu este ca oricare dintre cei ai prietenilor mei care ieșeau în curțile caselor când afară era cald? De ce tatăl acesta care iubise mișcarea și călătoria, mărturie fiind albumele cu fotografii pe care le scoteai doar în fața oaspeților speciali, alegea să stea închis mereu între patru pereți?

Nemișcarea însă nu mă deranja. Descoperisem că relaxarea ta absentă mă liniștește. Era ca și cum plecasem amândoi într-o vacanță, pe care eu nu o puteam cuprinde încă.

Când am mai crescut, noaptea, mă strecuram tiptil în încăpere și răsfoiam volumul aflat pe masă. Speram să aflu unde ai fost plecat în timpul zilei. Ce te entuziasmează. De cele mai multe ori erau cărți cu nume complicate. Uneori, însă, ca și cum ceața se ridica pentru o clipă îmi apărea limpede lumea în care fuseseși dus, chiar dacă nu știam toate cuvintele.  

Apoi timpul începu să fie tot mai scurt pentru tine, pentru noi. Viața, mi-am zis, este ca un yo-yo. Aveam unul cumpărat tot de tine de la un târg. Obișnuiam să mă joc cu el ore în șir până am învățat să arunc cu putere mosorul care desfășura ața doar să o înfășoare din nou, o dată și încă o dată, până când forța care făcea greutatea să coboare se epuiza. Tot așa e și cu existența omului. Cu cât forța care îl împinge să trăiască este mai mare, cu atât sclipirea vieții este puternică mai mult timp. Poate drumul tău prin lumi imaginare să fi consumat energia aceasta mai repede.

Eu eram doar un copil, până nu am mai fost unul. Un fiu orfan devine, vrând-nevrând, matur înainte de vreme. Un bărbat care, până la urmă, nu știe să fie unul fără imaginea tatălui. Prin urmare am început să te alcătuiesc din amintiri. Ale celorlalți, ale mele. Imaginile nu compun însă niciodată o persoană completă. Alcătuirea aceasta începe să se miște în fața ochilor tăi însă nimic nu este adevărat, cum nimic nu este inventat. Reală, pentru cel rămas în urmă, rămâne umbra ideii de părinte, care joacă după cum îi dictează sforile de care trage cel prins încă în capcana vieții.

Mi-am inventat deci un tată, care nici nu mai semăna cu tine. Transformarea aceasta a început fără îndoială în clipa în care, după înmormântare, am intrat încet pe ușa biroului tău. În liniște, cum făceam pe când cuvântul moarte nu îmi intrase încă în vocabular. M-am așezat pe scaun. Apoi, mare îndrăzneală, mi-am pus pe nas ochelarii tăi. Prin ei nu am văzut nicidecum mai clar, după cum crezusem, ci în ceață așa cum încețoșate erau acum toate, în jur și în mine.