Ziua mamei

„Nu e bine să îţi săruţi copilul altfel decât în somn“, citise mama într-o carte scrisă de un psiholog din anii ’60. De-asta căldura răsuflării, buzele ei pe fruntea mea se confundă cu visele copilăriei, în care se amestecă izul proaspăt al aşternutului, apretat şi călcat până ce foşnea ca hârtia.

Ziua, încăperea mea preferată rămânea bucătăria. Şi ce mirosuri veneau de acolo! De plăcintă cu mere, compot de rabarbăr, cornuleţe umplute cu magiun de prune, de oţet fiert cu foi de dafin şi piper pentru gogoşari când venea vremea murăturilor. Aşa o ţin minte pe mama: în capotul ei de diftină şi cu părul pe moaţe, când în picioare în faţa marii sobe Vesta, mestecând în oale, când cu cuţitul în mână, mărunţind zarzavatul pe tocător, ori frământând aluatul. Câteodată luam şi eu un cuţit mai mic şi tăiam o roşie, ori un morcov, nu ceapă fiindcă ustura la ochi, iar drept răsplată mama îmi dădea să rod cotorul de la varză tăiat în patru. Îmi plăcea să zăbovesc pe lângă ea fiindcă de fiecare dată mă alegeam cu ceva bun. Dacă fierbea răcituri, scotea măduva din oase ca să o mănânc cu sare; dacă făcea salată de vinete, luam câteva linguri înainte de a fi pusă în frigider; iar la limba cu măsline, jumătate dispăreau la mine în gură până să ajungă în sos. Cu tot timpul petrecut în împărăţia castroanelor şi a tigăilor, n-a ieşit din mine vreo gospodină. Îmi plăcea să mă uit, să gust şi cam atât. Să mestec o jumătate de zi în crătiţi, pentru o mâncare ce luneca pe gât în câteva minute? Nu-mi părea să merite osteneala. Nici mama nu mi-a dat ghes să învăţ secretele bucătăriei. „Las’ că ai timp mai târziu…“

Cum venea de la serviciu gătea, spăla, cosea. Curat, tot ea făcea, întâi cu cârpa de praf, mătura şi făraşul, iar mai târziu cu aspiratorul Raketa. La cumpărături însă, mergeam împreună. Mă lua de mână şi colindam magazinele de pe Republicii, mereu în căutarea a ceva bun şi ieftin. Însă tot ce părea convenabil se strica aproape imediat, ceea ce a naştere la o nouă zicală, devenită repede preferata mamei: „Suntem prea săraci ca să ne cumpărăm lucruri ieftine.“ Aşa fusese cu maşina de spălat; tata găsise un Albalux la reduceri care, după o lună, se oprise cu rufele înăuntru. Chemat degrabă, electricianul îşi pusese mâinile în cap, apoi meşterise cât se pricepea şi motorul pornise într-un târziu. Dar atât. Maşina nu mai încălzea, iar de stors, nici vorbă. Mama fierbea apa într-o oală şi o turna în cuvă, punea săpun dat pe răzătoare în loc de detergent, iar rufele le scotea şiroind de apă. Oricum era mai bine decât înainte, când îşi jupuia pielea de pe mâini cu frecătorul.

Nu mi-o pot închipui pe mama altfel decât cu ceva în mână – mătură, perie, ac şi aţă, sucitor, polonic ori lingură de lemn – care, împreună cu şorţul de bucătărie, îi deveniseră o parte din trup. Mânca pe fugă, adesea în picioare, ca să nu piardă timpul şi, când se aşeza în sfârşit, la capătul trudei şi-al zilei, între degete îi apăreau ca prin farmec andrelele, fiindcă mereu croşeta ba şosete groase şi mănuşi cu un deget pentru mine, ba un fular pentru tata. Noi doi eram raţiunea sa de a fi. Rostul ei pe lume era să spele hăinuţele mele de rugina şi praful de cărămidă din fundul curţii, să calce cămăşile albe ale tatei, să-i potrivească, tot cu fierul, dunga de la pantaloni. Gătea întotdeauna ce ne plăcea nouă – nu acelaşi lucruri la fiecare, tata ar fi mâncat sarmale, musaca şi iahnie de fasole la orice masă, eu aş fi avut un singur răspuns dacă m-ar fi sculat cineva din somn să mă întrebe ce vreau: cartofi prăjiţi şi salată verde! Care erau felurile ei preferate? Nu ştiu decât unul, găluştile umplute cu prune pe care le făcea rar, altfel nu-şi îngăduia pofte ori mofturi, lăsându-le în seama mea, care n-aveam vreun scrupul. Aşa cum nu mi se părea ciudat să le facă pe toate în casă, fără niciun ajutor din partea mea sau a tatei. Trăia ca să ne servească, robotea cu sârg ca să fim mulţumiţi. Ce era nefiresc în asta?

Tata venea de la serviciu, mânca, răsfoia ziarul sau asculta vreo piesă radiofonică, apoi ne mutam amândoi în sufragerie, unde dădeam drumul la televizor. Bărbaţii anilor ’60 nu se înhămau la vreo treabă. E-adevărat, o dată pe an, în miez de ianuarie, erau trimişi să bată covoarele pe zăpadă, un obicei abolit însă după ce în fiecare cămin şi-au făcut intrarea aspiratoarele. Tata respecta cu sfinţenie tradiţia, nefăcând nimic în casă, în afară de reparaţii – schimbatul becurilor, al siguranţelor, desfundatul chiuvetei şi înlocuitul robinetelor. În copilărie am stat destul pe lângă el, deprinzând lucruri care îmi păreau interesante şi periculoase – cum ar fi umblatul la o priză care te putea lovi oricând cu fulgerul electrocutării.

Mama nu m-a pus vreodată să o ajut şi nici eu nu m-am oferit, primind darul timpului închinat nouă ca pe o ofrandă firească. Dar era oare? Mama nu se plângea – mulţumită ori resemnată, se înhăma la căruţa rutinei, trăgând-o pe drumul zilei către noapte. Duminicile mă trimitea cu tata la plimbare, în parc, la cofetărie, ori iarna în Orăşelul Copiilor şi ea rămânea să ne pregătească o masă mai specială.

Cel mai greu îi era de sărbători. Când veneau Paştele, Crăciunul, Anul Nou sau Sfântul Ioan, casa trebuia să fie curată ca un pahar, cămara şi frigiderul pline, iar felurile de bucate la înălţimea aşteptărilor unor musafiri importanţi cum erau cumnaţii ei, domnii doctori. Pentru mama sărbătorile aduceau ore suplimentare la toate: curăţenie, gătit, alergat după cumpărături şi stat la cozi. Poate fiindcă ştia asta, tata îşi ţinea doar ziua sfântului botezător, iar de a lui, cea adevărată, ne lua pe mine şi pe mama în oraş, la restaurantul Postăvarul.

Iar eu? De m-ar fi chemat Maria sau Elena, aş fi fost cu roşu în calendar măcar o dată pe an. Numele meu n-avea însă conotaţii biblice, mai degrabă ateiste – dacă mă năşteam cu o zi mai târziu, m-ar fi sărbătorit întreaga Rusie de revoluţia bolşevică din octombrie, ce făcuse paşi în noul calendar, mutându-se pe 7 noiembrie. Pe 6 deci, suflam în tortuleţul în care se tot înmulţeau lumânările. Până la nouă ani, musafirii au rămas însă aceiaşi: vărul meu Sorin şi Dragoş, copilul din vecini, când aliat, când inamic în jocurile curţii de pe Strada Lungă. Desfăceam cadourile – în fiecare an pijamale, de parcă invitaţii se vorbiseră dinainte –, mama ne trata cu saleuri, fursecuri, arahide şi sirop de zmeură, apoi jucam remi, Popa Prostu’ şi moară, după care gata, fiecare acasă la el, şi aşa Dragoş sărise peste somnul de amiază, ceea ce nu se întâmpla prea des.

Ziua mea nu-mi părea memorabilă – ca a lui Sorin, care avea câte douăzeci de invitaţi, încă de la grădiniţă –, mai degrabă ceva de bifat în calendar, dar măcar era, pe când cea mamei… Sigur, pe 8 martie – când îi duceam flori tovarăşei învăţătoare – era ziua tuturor femeilor, cărora li se îngăduia să plece mai devreme de la serviciu; până şi mama ajungea mai repede acasă. Toate bune şi frumoase, dar când era ziua ei, numai a ei?

Pe 2 octombrie, am aflat de la tata, înţelegând de ce venea mereu, în acea după-amiază, cu un buchet de trandafiri galbeni şi un carton cu prăjituri luate de la cofetărie, din cele care îmi plăceau mie: savarine, diplomat şi ecleruri. Asta era tot, fără cadouri ori mers la restaurant. Iar o masă cu invitaţi n-ar fi fost decât o corvoadă în plus pentru mama. Onomastica ei venea, trecea, la fel ca o zi oarecare – doar toţi trebuia să ne naştem într-una, avea asta chiar atâta însemnătate?

În 1969, anul în care americanii au păşit pe Lună, aveam aproape unsprezece ani şi o idee nouă care mi se înşurubase în minte: să îi fac mamei o zi specială, cum nu avusese până atunci.

Alesesem darul potrivit, un colier din vitrina unui magazin cu gablonzuri de pe Strada Republicii, la care îmi rămăsese gândul. Când îl văzusem întâia oară era amiază şi soarele prefăcuse vitrina într-un acvariu unde coliere, broşe şi brăţări păreau să plutească ca nişte peşti exotici, fluturându-şi voalurile înotătoarelor şi cozile de curcubeu. Dar mai tare decât toate strălucea şiragul de mărgele verzi ca ochii mamei. Cine ar fi zis că erau din sticlă colorată şi nu smaralde de-adevăratelea?

Singura problemă era preţul – şaizeci de lei – adică mult, pentru mine. Cum se făceau averile în America? Viitorii miliardari puneau deoparte cent peste cent – până când moşteneau o mătuşă bogată ori câştigau la loterie. Şi eu luam lozuri – nu din cele pe care scria necâştigător sau mai trage o dată, ci plicuri filatelice cu premii. Câştigai sau nu, rămâneai cu timbrele, iar dacă erau dubluri puteai face schimb la Cercul Filatelic, ce se ţinea în fiecare miercuri dimineaţa, în Palatul Poştei. Un plic cu timbre costa trei lei, pe care tata mi-i dădea o dată pe lună; pasiunea de colecţionar cu cheltuială se ţine…

Pentru septembrie îmi dăduse banii, însă m-am făcut că uit, iar după o săptămână i-am cerut din nou, cam ruşinată, e drept. Tata s-a uitat lung la mine, întrebându-se dacă nu era prea devreme ca să mă lase memoria. Începusem să bâigui ceva despre o serie de timbre din Camerun, din cele scumpe, cu picturi, ce trebuia neapărat completată, când m-a întrerupt cu o întrebare:

– Cât îţi trebuie?

– Şaizeci de lei, am mărturisit dintr-o răsuflare.

N-a vrut să ştie pentru ce, nu era în firea lui să iscodească. A scos portofelul şi mi-a dat hârtiile, fără o vorbă. Le-am luat şi am plecat repede, de teamă să nu se răzgândească şi abia când am ajuns la uşă mi-am adus aminte să spun mulţumesc.

M-am dus la magazin în aceeaşi zi fiindcă, deodată, mi se făcuse frică să nu se vândă colierul. Cadoul mamei stătea de-atâta timp acolo, sigur plăcuse şi altora! Dacă îl cumpărase cineva între timp? Norocul continua să ţină cu mine, şiragul smaraldelor de sticlă mă aştepta cuminte la locul lui, iar vânzătoarea l-a scos din vitrină fără să facă nazuri că îi stricam aranjamentul. M-am uitat atentă la fiecare mărgea, să nu fie spartă ori ciobită, aşa cum mă uitam la timbre cu lupa să n-aibă vreun colţ lipsă sau, mai rău, o urmă de deget pe spatele cu lipici. Colierul n-avea defecte, nici seamăn pe lume, mă tot minunam de ce-mi căzuse în mână. Am zis da, îl cumpăr şi i-am întins femeii hârtiile de zece, iar ea le-a numărat de două ori înainte să le vâre în sertar. Pe vremea aceea nu existau case de marcat, aşa că n-am primit nici bon, nici garanţie – dar ce se putea strica la nişte bile de sticlă înşirate pe o aţă de nailon? Vânzătoarea m-a întrebat dacă vreau să împacheteze frumos mărgelele şi, când am zis nu, a ridicat din sprâncene.

– E pentru mine, am spus în loc de altă explicaţie.

Am înhăţat colierul şi l-am vârât în buzunarul hanoracului, apoi am plecat urându-i vânzare bună, cum o auzisem de atâtea ori pe mama. E drept că asta se întâmpla numai în piaţă, unde precupeţele te îmbiau cu fructe şi legume de la ele din grădină. Vânzătoarele din magazine aveau marfă din ograda statului – încasau ceva sau nu, tot acelaşi salariu primeau la sfârşit de lună. N-am zăbovit prea mult asupra problemei – hotărând doar că, data viitoare, un la revedere era de-ajuns. Până acasă am mers tot drumul cu mâna în buzunar, de teamă să nu fie găurit şi să pierd minunăţia de mărgele.

Gata, reuşisem! Până la ziua mamei mai era destul şi, iată, eu deja aveam cadoul. Am socotit pe degete cât mai rămăsese până pe 2 octombrie: douăzeci şi una de zile. Trei săptămâni erau o grămadă de timp. Ce fac până atunci cu colierul?

De când o ştiam, mama se afla pe picior de război cu acarienii şi alte lighioane nevăzute ce se aciuiau prin cotloanele casei şi trebuiau stârpite fără milă. Toată ziua mătura, ştergea praful, scutura aşternuturile, preşurile, dădea cu aspiratorul pe covoare. Îmi şi închipuiam microbii, speriaţi şi asurziţi, fugind care-ncotro, fără să aibe habar că n-aveau scăpare.

Cum mama deschidea rar sertarele şifonierului, am ascuns colierul în cel de jos. Şi dacă o să caute ceva şi o să dea peste el? I-am schimbat locul în lada cu aşternuturi, între perne şi cuverturi. Le scosese deja la aerisit în vară, până la anul nu umbla acolo. Oare? Vorba lui Shakespeare: „Greu apasă coroana pe fruntea unui rege!“. La fel atârna şi o taină, aş fi putut depune mărturie; cu cât trebuia păstrată mai mult, cu atât se îngreuna. Mama – căreia nu îi plăceau secretele, iar surprize din partea mea avusese destule ca să nu şi le mai dorească – mă tot iscodea, doar o să afle ce ascund. Eu, nimic, tăcută ca un sfinx. Deşi, când o găsisem în camera mea, cu mâna în lada cu pricina, mă cam trecuseră năduşelile. Dar n-a făcut decât să pună la loc un cearşaf abia călcat, mirosind a apret. Totuşi, fusese aproape să îmi strice surpriza. Prea aproape. Trebuia să mut colierul într-o nouă ascunzătoare, mai sigură. Dar unde?

Mama ştergea rafturile bibliotecii o dată pe săptămână, întotdeauna în faţa cărţilor. În spate, praful se aduna nestingherit, la fel ca pe partea nevăzută a Lunii. Am pus colierul într-o pungă de plastic şi, pentru a-l vârî în ascunzătoare am scos trei volume, cât să-mi încapă mâna. Când să le pun înapoi, dintr-unul a căzut ceva – o poză îngălbenită de vreme ce stătuse ascunsă între filele din Mândrie şi prejudecată, de Jane Austin. O carte pe care încă nu o citisem, aşa cum nu văzusem niciodată fotografia aceea.

M-am uitat curioasă la băiatul şi fata ce zâmbeau fără grijă, nişte adolescenţi parcă, gata să pornească pe drumul vieţii, cât de repede şi de departe îi vor duce caii putere. La început nu i-am recunoscut pe cei doi, doar motocicleta – şi abia atunci i-am privit mai cu luare-aminte. Da, ei erau, tata şi mama!

Încălecaseră cu nonşalanţă şaua dublă, el cu scurtă de piele, un James Dean din Carpaţi, rebelul fără cauză, ea o Jane Fonda şatenă, ce nu jucase vreodată în Barbarella. Să fi fost aceia părinţii mei? Greu de crezut. Ca toţi copiii, eram convinsă că ai mei se născuseră, într-un fel, odată cu mine. Mi-era cu neputinţă să-mi închipui viaţa lor dinainte, când fuseseră altceva decât mama mea şi tatăl meu. Dar iată că amândoi trăiseră nişte vremuri în care nu mă aveau pe mine şi – mă înfioram numai gândindu-mă! –, altele în care nici nu se cunoşteau.

Fata din fotografie purta pantaloni strânşi pe picior, părul lung, o eşarfă aruncată neglijent peste umăr. Am încercat să mi-o închipui schimbându-se în femeia în fuste până sub genunchi, rochii înflorate ori capot de diftină, cu eternul şorţ de bucătărie… Tata semăna mai mult cu cel de astăzi, ca şi cum el se luase la trântă cu timpul şi ieşise învingător. În loc de obişnuitele costume luate de-a gata de la Romarta, purta pantaloni din piele neagră şi geacă de motociclist, în ton cu bocancii militari şi ochelarii negri. Părea rupt din filmele la care ne uitam amândoi, detectiv sau vânător de extratereştri, care trăia periculos, un rebel în toată puterea cuvântului, însă unul care găsise pentru cine să lupte: întâi pentru mama şi apoi pentru mine. Şi dacă ar fi trecut unul pe lângă altul fără să ştie, să se recunoască? Dacă nu s-ar fi îndrăgostit – neapărat la prima vedere şi în împrejurări romantice – eu n-aş fi fost acum aici, cu fotografia asta în mână, ascunzând în spatele cărţilor cadoul de ziua mamei.

Am pus la loc Mândrie şi prejudecată, însă poza am păstrat-o. În săptămâna următoare m-am simţit cam ciudat, altfel de ce m-ar fi întrebat mama atât de des dacă mi-e bine, punându-mi câteodată palma pe frunte – însă n-aveam febră, fiindcă întrebarea care mă ardea pe dinăuntru nu era dintre cele care să suie mercurul termometrului.

Cine erau străinii aceia? Când spuneam ai mei, aşa îi credeam, trup şi suflet. Nu luaseră prima gură de aer odată cu mine, nu deschiseserăm împreună ochii asupra lumii, ca o făptură cu şase mâini şi picioare, cu trei inimi bătând la unison? Se părea că nu. Mama trăise treizeci şi doi de ani fără mine, tata şi mai mult, patruzeci – o jumătate de viaţă! – în care n-avuseseră habar că le lipseşte ceva – ori cineva. Mă căutaseră măcar în vise? Fusesem un copil dorit, în primii zece ani de căsătorie mă tot aşteptau, ştiam. Dar puteam fi eu, putea fi altul. Voiau neapărat un copil, oricare, sau pe mine?

Iar ei doi, prin ce miracol se întâlniseră? Dacă mama s-ar fi îndrăgostit de un alt bărbat, un alt copil în locul meu şi-ar fi bătut acum capul ce cadou să îi facă de ziua ei. La gândul că fusesem atât de aproape să nu fiu mă lua cu ameţeală. M-am uitat din nou la chipurile necunoscuţilor de pe motocicletă. Arătau atât de… fericiţi! Cum puteau fi când eu nu eram cu ei, nici măcar o promisiune, ci aşteptam undeva în beznă şi tăcere ca tata să mă caute, ca mama să mă cheme?

Şi-un gând nou, la fel de tulburător. Poate lor le-ar fi fost mai bine fără mine, poate un alt copil le-ar fi adus mai multe bucurii, sau măcar mai puţine probleme. „Alţii creşteau zece până te-am crescut eu pe tine!“ zicea cu năduf mama, când reuşeam să o supăr mai rău ca de obicei. O vorbă aruncată la nervi, pe care nu o luam în seamă, nu-i dădusem importanţă. Şi dacă… chiar aşa simţea?

De atâtea gânduri negre – asta tot o vorbă fără noimă era, cum să aibă un gând culoare, ori miros, ori gust? –, era să uit de ziua mamei. Se nimerise într-o sâmbătă şi ea pusese aşternuturile la fiert şi mesteca cu un băţ gros în oala cu leşie. Albaluxul făcea câteodată nazuri şi atunci trebuia să spele rufele cu mâna, iar frecatul, limpezitul şi storsul cearşafurilor cât o pânză de corabie nu erau treburi uşoare. Tocmai astăzi se întâmpla din nou, poate fiindcă maşina nu ştia că e ziua ei. Am aşteptat ca mama să pună rufele la uscat – unele în pod, altele pe sârmele de pe balcon –, apoi i-am tăiat calea spre bucătărie, înainte să se apuce de curăţat zarzavatul pentru supă.

Cum n-aveam altă cutie mai arătoasă, am pus colierul într-una de bomboane; o căptuşisem cu o foiţă aurie de staniol, pe care mărgelele străluceau ca nişte smaralde. Dar nu erau decât nişte biete bile de stilă – o să-i placă oare? Mă întrebam, tot mai neliniştită, fiindcă mama deschisese cutia, se uita de prea multă vreme şi nu zicea nimic, sigur n-o nimerisem, iarăşi făcusem totul după capul meu, în loc să-i întreb pe tata, pe bunica ori pe tanti Suzi care îi cunoşteau gusturile demult, nu de azi, de ieri, ca mine. Cu sufletul la gură, aşteptam un gest, un cuvânt, o privire… când mama m-a luat în braţe, strângându-mă la piept de parcă cineva încerca să mă smulgă de lângă ea.

După o vreme mi-a dat drumul, însă nu de tot, doar cât să se uite în ochii mei. Ai mamei, verzi şi limpeziţi de lacrimi, străluceau ca nişte smaralde adevărate şi-am ştiut că se născuse odată cu mine, iar toţi anii dinainte de venirea mea pe lume i se scurseseră într-o lungă aşteptare, nu a unui copil oarecare ci a mea, pe mine mă visase, mă dorise o viaţă întreagă. N-aveam de ce să fiu geloasă pe oamenii sau întâmplările de până să mă aibă, fiindcă fusesem şi eu acolo cu ea, clipă de clipă, chiar fără glas, fără chip. Mama era numai a mea!

Aşa ne-a găsit tata, iarăşi îmbrăţişate, ea cu mărgelele verzi la gât, eu simţind că toate erau din nou aşa cum trebuiau să fie. Ca de obicei, tata venise cu un buchet de trandafiri galbeni şi, până să îi pună în vază, am dat fuga după fotografie şi le-am vârât-o alor mei sub ochii.

– Voi sunteţi? i-am luat la întrebări.

– Tocmai cumpăraserăm motocicleta… a murmurat mama.

Sunase ca o scuză, de parcă s-ar fi jenat de cât de tineri şi frumoşi erau. Tata însă, n-avea problema asta:

– Unde ai găsit poza? Trebuie să mai fie şi altele, din drumurile noastre prin Moldova, la Porţile de Fier, la Timişoara… Am umblat ceva prin ţară în anii aceia!

Am simţit din nou împunsătura geloziei. Ce erau micile mele secrete faţă de aventurile părinţilor mei, de care habar n-avusesem! Şi gândul mi-a adus un altul, ca un balsam: când erau împărtăşite, secretele deveneau poveşti.

Mama nu apucase să gătească nimic, aşa că şi-a pus o rochie verde, în culoarea mărgelelor, iar tata ne-a scos pe amândouă la restaurant, la Aro.

Motocicleta a rămas în magazie, tăcută, misterioasă şi plină de amintiri. Dacă ar fi putut vorbi, ar fi avut multe să îmi spună. La fel, părinţii mei. Dar pe ei nu trebuia decât să-i întreb.