Alpheu şi Chloeros

(fragment din volumul God’istan)

Zeiţa îl găsi pe îndrăgostit la umbra unui platan înalt, aşezat pe o bancă de piatră. Stătea cu un genunchi ridicat, cu călcâiul proptit de marginea băncii şi cu un braţ sprijinit pe el. Privea pierdut, parcă lipsit de vlagă.

Aphrodita îl trase deoparte pe Alpheus într-un colţ întunecat din curtea Palatului şi scoase de sub hlamidă un măr pe care i-l întinse privind împrejur, ca şi cum s-ar fi ascuns să fie văzută că face acest lucru.

– Iubeşti, aşa este?

– Mai mult, sunt nebun după ea. Mă doare sufletul şi carnea asta bolnavă, ca de muritor, în care ne-am întrupat aici.

– Ascultă ce-ţi spun, şopti zeiţa, aruncă acest fruct asupra îndărătnicei pe care o iubeşti, dar înainte trebuie să spui vorbele unui descântec şi să le repeţi de trei ori. Le poţi învăţa dacă ţi le spun?

– Pot, cum să nu pot, aş face orice să-i fiu pe plac, jur.

Zeul râului de pe Pământ căruia îi purta numele era numai ochi şi urechi, gata să prindă orice sunet ar fi ieşit de pe buzele divinei, precum o nevăstuică aflată la pândă în faţa unei scorburi cu veveriţe.

– Atunci bagă la cap, fiindcă nu-ţi mai repet: „Îţi voi da acest farmec, femeie, iubeşte-mă doar pe mine şi uită totul despre orice altceva. Regină Aphrodita, născută din Mările Ciprului, te rog să împlineşti vraja cu puterile tale divine.ˮ

Alpheus îi sărută mâna măreţei zeiţe şi o porni în fugă spre locurile unde ştia că driada Chloeros îşi petrecea timpul. Nici nu era greu pentru că se găseau puţine locuri verzi şi frumoase în ţinutul Noului Olimp. O văzu de departe cum păşea de parcă ar fi călcat pe nori. Mergea pe aleea principală a Parcului Anthise cel veşnic colorat şi înflorit. Îşi unduia şoldurile precum apa ce curge domol la şes şi din când în când se apleca să mângâie plantele, iar ele îi răspundeau desfăcând petale, frunze sau tulpini firave.

La un moment dat, rupse un boboc de bujor roşu care se deschise delicat odată culcuşit între palmele nimfei. În contrast cu părul ei verde, floarea părea o pată de sânge sub chipul perfect, de la care orice locuitor al periochiei zeilor nu şi-ar fi putut lua ochii. Când se aplecase, faldurile tunicii galbene dezveliră pentru o clipă sânul rotund şi fraged al driadei. Alpheus ţinea în mână mărul Aphroditei, dar parcă simţea în palmă, înfiorat, sânul diafan al nimfei pădurii. Tânărul zeu stătea ascuns după o tufă de mirt, frumos mirositoare, însă era tulburat peste măsură de trăirea care venea din străfundul minţii sale încinsă de patimă încrâncenată.

Între el şi încântătoarea creatură a pădurilor se găsea o fântână arteziană, alcătuită din trei trepte de piatră, care semăna cu o cascadă în miniatură. Ridică palma şi răsuci degetele ca şi cum s-ar fi jucat cu aerul din jur. Atunci apa prinse viaţă şi din ea începu să răsară creaturi translucide ale pădurilor cărora nimfa le ducea dorul şi nu se mai găseau în God’istan. Câţiva iepuri urmaţi de o căprioară străvezie ce se transformă într-o ploaie fină de picături când încercă un salt prin aer, apoi două păsări de o transparenţă cristalină îşi luară zborul, se rotiră deasupra driadei şi reveniră în bazinul fântânii cu un pleoscăit, aruncând cu dărnicie în jur stropi mari şi strălucitori.

Chloeros începu să râdă şi să aplaude. Când păsările incolore reveniră în jurul ei, încercă să le prindă şi se bucură copilăreşte când una dintre ele se transformă într-o perdea fină de apă care îi umezi chipul cu o prospeţime ce-i amintea de primăverile răcoroase, când pădurea renăştea la viaţă. Apoi îl zări după tufa de mirt înflorit şi înţelese că lui îi datora acest spectacol acvatic nemaiîntâlnit.

Ocoli fântâna şi se apropie de el. Îl văzu mişcând mut din buze apoi zări mărul din palma sa. Alpheus ieşi din spatele plantelor şi aruncă mărul înspre ea, dar nu cu violenţă, ci cu delicateţe, ca şi cum ar fi vrut să i-l ofere şi ea trebuia să îl prindă. Ceea ce se şi întâmplă. Nimfa prinse mărul din zbor şi îl privi nedumerită. Apoi înţelese că ceva se întâmpla cu ea fiindcă în jur nu mai existau nici grădina, nici cupola cerului şi pământul de sub picioare, nici florile colorate şi plantele înverzite, nici măcar fântâna jucăuşă care o fermecase… Ea-l vedea doar pe Alpheus, suprem şi dominator prin însăşi prezenţa lui. Se simţea supusă lui şi simţea cum carnea de pe ea se înfiora încărcată de dorinţă. Un val tulbure îi inundă creierul care devenea tot mai supus unei chemări ce o ardea şi o sfâşia pe dinăuntru.

Alpheus alergă spre ea, o îmbrăţişă, o sărută şi îi frământă carnea, răscolind frenetic pe sub faldurile galbene ale pânzei de pe trupul acela perfect care nu opunea nici o rezistenţă şi i se abandona cu totul. Pătimaşul zeu era prea înfierbântat de dorinţă şi prea orbit de patimă pentru a mai vedea că floarea roşie din mâna fetei se chircise a moarte odată căzută în praful aleii.