Era Evelinelor
– Sunt fericită!, continuă Mirina ritualul.
– Sunt fericită… fericită… fericită…, răsunară vocile surorilor.
– Se… întâmplă ceva?, șopti Mirina cu glasul care, de obicei cristalin, părea acum răgușit.
– Prea Scumpa și Fericita Noastră Mizia, îi șopti la ureche Dhanira, sora ei geamănă. Se aude că nu o duce prea bine cu sănătatea. A depășit pragul de 200, e cam mult, nu crezi?
– Săraca!, suspină Mirina. Sper să se facă bine, schimbările mă sperie, lumea asta e perfectă așa cum e. Mizia făcea și ea parte din casta Hipolitelor.
– Sst!, făcu Dhanira. Se deschid Ferestele Mari. Iată-l!, exclamă ea, cu tremur în glas.
– E…
– Da, suspină Dhanira. El e.
Și, în ochii săi violeți, apăru lumina aceea pe care toate celelalte caste o doreau cu înfrigurare.
– O, da, exclamă Dhanira. Iată-l pe Fericitul Consort, Anim al treilea. Ce frumos e! Și tânăr! Se zice că nu a împlinit încă patruzeci de ani.
– Și… dacă moare Ea,… o să fie ucis?, șopti Mirina.
– Nu, nu și nu!, țipă Dhanira, îngrozită.
– Sst! Taci! Taci odată!, se auzi din mulțime. Se pregătește să vorbească!
Fericitul Consort făcu câțiva pași spre marginea balustradei.
– Nu, reluă Dhanira, înverșunată. Genul acesta de manifestări ține de preistorie. Își va păstra titlul și, dacă Urmașa îl acceptă, va deveni Fericitul Consort Anim al patrulea.
Fericitul Consort se mulțumi doar să salute, ridicându-și brațele fragile pe care întreaga adunare le privi plină de admirație pe ecranul cel mare al Cupolei. Cuvântul îi reveni Primei Arhitecte. Vocea sa gravă transportă asistența într-un trecut îndepărtat, cu o sută șaizeci de ani în urmă, când Prea Scumpa și Fericita Mizia intrase în Arcă. Parcursul său fusese admirabil. Prima Arhitectă vorbi cu emoție despre Epoca Mizia, despre fastul Investirii, Carta Reformelor, despre toată această perioadă pe care analiștii Societății Eveline o considerau ca fiind cea mai fericită și prosperă din istoria umanității. Prea Scumpa și Fericita Mizia era a opta Președintă a Republicii Eveline. Anticele, femei bătrâne cu părul, pielea și ochii lipsiți de strălucire, trecute de pragul critic de 100 de ani, vorbeau despre o femeie frumoasă, destul de jovială, dar distantă, care alesese să-și pună viața în slujba surorilor sale și care, grație flerului său, unei inteligențe și intuiții excepționale, promulgase Cartea Principiilor și Legilor Eveline (CPLE), baza întregii societăți. În toată această perioadă, legile deveniseră mai maleabile, sistemul de comunicare între persoane și între Careuri, mai modern, se renunțase la auxiliarele electronice în favoarea corpului omenesc care devenise centrul oricărui gen de extracomunicare, al oricărui itinerar extracorporal al sentimentelor și ideilor, al tuturor rețelelor de transmitere în interiorul și exteriorul Arcăi. Sub fericita și binefăcătoarea conducere a celei de-a opta președintă, lumea evelină se deschisese spre profunzimile acestui templu corporal uman care se dovedise a fi atât de fascinant și de complex. Trecuse, iată, aproape un mileniu de când matriarhatul își câștigase drepturile. Războiul sexelor devenise un simplu mit. Cât despre bărbați, puțini la număr, contrar părerilor câtorva rebele nostalgice, cei care mai perpetuau sexul considerat tare, odinioară, trăiau în deplină armonie cu societatea evelină. Binențeles că Biroul Demografic făcuse tot ce-i stătuse în putință pentru a răspunde nevoilor unei societăți feminine aflată în plină dezvoltare și doritoare de masculinitate. Prima Arhitectă sublinie rolul hotărâtor al Prea Scumpei și Fericitei Mizia care avusese geniala idee de a crea Casele Filomascule, oaze de sex controlat pe care orice femeie evelină le frecventase măcar o dată în viață. Prima Arhitectă nu uită să amintească de modernizarea Pepinierelor Masculine, aceste mari uzine în care cromozomul Y era atât de atent ținut sub control (se sublinie, nu fără oarecare orgoliu, că numărul genelor se dublase în ultima sută de ani, astfel că, în prezent, un cromozom Y conținea 310 gene!). Niciun detaliu nu lipsi din elogioasa prezentare a ultimului centenar revoluționar. Prima Arhitectă își continuă discursul în același spirit înflăcărat, cerând asistenței să transmită gânduri pozitive pentru Prea Scumpa și Fericita Mizia, pentru o societate evelină tot mai înfloritoare și prosperă. O lumină orbitoare întrerupse discursul elogios al Primei Arhitecte. Un tremur abia perceptibil, la început, apoi, tot mai intens, cuprinse mulțimea. Informația se insinua printre trupuri, palmele mâinilor stângi afișau mesajul cu majuscule galbene. Galbenul era culoarea nenorocirii, a disperării, a sfârșitului. Un murmur tot mai puternic se făcu auzit, urmat de suspine lungi, sfâșietoare. Acolo, în inima Cupolei, Prea Scumpa și Fericita Mizia își începuse călătoria spre Înalt. O văzură îmbrăcată în alb, cu un surâs discret pe obrazul palid, cu ochii galbeni larg deschiși. Mirina se pierdea întotdeauna cu firea la vederea ochilor galbeni, sinonimi cu Trecerea. Și ce ochi frumoși avusese Mizia! Se spunea că, la începuturile omenirii, în mileniile dintâi, oamenii mureau, adică închideau ochii, viața li se scurgea din corp, se vorbea despre Moarte, o entitate malefică, eternă, cu puteri absolute care distrugea orice speranță, orice ființă. Săracii oameni! Evelinele nu cunoșteau practica barbară a Trecerii. Aceasta din urmă era considerată ca o etapă normală a existenței eveline. Prea Scumpa și Fericita Mizia devenea, astfel, Mizia pur și simplu, o femeie ca toate celelalte care, odată ajunsă în Înalt, urma să fie pregătită pentru o altă întoarcere în sânul societății eveline. Avea să fie o etapă lungă și foarte complicată care, de obicei, dura mai mult de șaptezeci de ani. A opta președintă își împlinise destinul în Arcă. Cu ochii în lacrimi, femeile se gândiră cu regret la această femeie excepțională care avusese momentul său de glorie în procesul de construire al Erei Eveline. Dar, ca orice alt lucru omenesc, durerea colectivă nu ținu decât câteva clipe. Un alt murmur traversă asistența. În palme tocmai se afișase numele celei de-a noua Președintă evelină. Mirina tresări, privi spre dreapta, își văzu sora clătinându-se. O luă în brațe și o strânse cu putere. Aleasa era Dhanira. Numele său strălucea în fiecare palmă. Femeile începură să strige, să râdă, să aplaude. Bătrâna Președintă fu repede dată uitării. Noua Președintă era încă acolo, printre ele, era momentul lor de glorie, clipa aceea unică despre care aveau să vorbească încă multă vreme. Aveau ocazia nesperată s-o mângâie, s-o îmbrățișeze, să-i adreseze elogii. Violetul ochilor Dhanirei devenea tot mai intens, mai strălucitor.
Doar atât putu să remarce Mirina, înainte ca sora ei să fie ridicată în Arcă. O scară scăldată în lumină albastră coborî în mijlocul mulțimii. Femeile din jurul Dhanirei se retraseră cu câțiva pași. Trupul Noii Președinte învăluit în lumina aceea albastră, orbitoare, urcă încet spre Arcă. Ceremonia de Investire urma să înceapă. Mirina simți o durere vie în piept. Nu avea să-și mai vadă sora decât pe Marele Ecran al Arcăi, nu va mai putea să-i vorbească vreodată. Așadar, Fericitul Consort avea să fie al ei. Se va numi Anim al patrulea. Era fericită, oare, Dhanira, draga de ea, cu ochi de căprioară, umezi și curați? Va fi fericită acolo, sus? Mirina tresări. Se trezi plângând. Ea, femeia cu sânge rece, cea mai dură și mai îndrăzneață dintre Hipolite, plângea acum ca un copil. Ce prostie! Ce rușine! Lacrimile i se scurgeau pe obraji, n-avea cum să le oprească. Își ridică gluga pelerinei, lăsă capul în jos și, discret, cu pași mici, se retrase din mijlocul mulțimii zgomotoase care aștepta, cu ochii pironiți pe Marele Ecran. Mirina mai aruncă și ea o privire fugară, o ultimă privire. Strălucirea intensă a ochilor săi violeți întălni lumina violacee a privirii Dhanirei.
– Adio!, șopti Mirina, pierzându-se în umbra copacilor uriași din Liziera de Nord. Adio pentru totdeauna, surioară!
***
Zorii zilei se apropie. În curând, soarele își va face apariția ca un stăpân cu puteri absolute. Razele sale, răspândite pretutindeni, vor scoate la iveală, talmeș-balmeș, obiecte și ființe de toate soiurile. Lumea, adormită ca o prințesă din vremi neștiute, imemoriale, se va trezi iar, nou-nouță, veselă și plină de speranță. Unde auzise, oare, povestea prințesei care dormise somn adânc preț de o sută de ani? I-o povestise, fără-ndoială, bunica. Mirina își aduse aminte cu drag de acea femeie înaltă, cu părul roșcat, delicată, rebelă și mereu zâmbitoare. O femeie extrem de inteligentă și rafinată. Un exemplu de feminitate și de verticalitate umană. Se împlineau, iată, treizeci de ani de când urcase în Înalt. Dar Mirina o purta în suflet și în gând, clipă de clipă. O mică stea care va străluci mereu în universul ordonat în care trăiește. S-a făcut târziu, ar trebui să se ridice din pat. Ora șase i se afișează în palma dreaptă în culori neon. Meloterapeutul, obiectul-bijuterie pe care l-a moștenit de la mama sa începe, în această dimineață, cu un periplu sonor prin anii de început ai secolului douăzeci din mileniul 2. Un timp înecat în străfundurile Marii Clepsidre. O perioadă pentru care Mirirna are un soi de atracție bolnăvicioasă. În visele sale induse, o străbate mereu, de fiecare dată cu o nouă identitate. Dar, fie că este cântăreață de cabaret, servitoare, contesă scăpătată, fiică de marinar, feministă sau aviatoare, Mirina simte, de fiecare dată, aceeași înclinare pentru muzica de mult apusă a acelor timpuri, îngropată în uitare și neștiință, pentru ritmul său nebunatic și pentru naivitatea care o caracterizează pe ea deopotrivă. În sunetul muzicii, pașii prind viață în spațiul în care-și petrece o bună parte din viață. Dincolo de geamurile bleu-ciel (e nuanța pe care tocmai a ales-o pentru dimineața mohorâtă care a început), lumea evelină se pregătește să întâmpine o nouă zi. În palma stângă, Mirina comandă un parfum de cameră foarte în vogă, Cântecul sirenelor. Miroase divin. Ca o briză marină învăluită în nuanțe catifelate de lăcrămioare și liliac. O stare de bine îi pătrunde prin pori. Întins pe salteaua transparentă, trupul ei se destinde, devine ușor ca un abur, se îmbată de plăcere. O lumină albastră îl străbate. Cu ochii închiși, Mirina își simte sufletul respirând adânc, alăturându-se sufletelor-pereche hipolitiene sub Cupola cea Mare a simțurilor. Sunt fericită, murmură ea. Sunt fericită… fericită… fericită… fericită…, se aude de jur-împrejur. Șoapte diafane o pătrund, îi inundă spiritul. Hipolitele devin un singur trup uriaș, cu mii de suflete, sunete și senzații. Momentul acesta de fuziune hipolitiană durează doar câteva clipe, dar cât este de intens! O fericire absolută cuprinde spiritele. Trupul își reia consistența, spiritul revine în matcă.
Mirina se ridică înviorată, zâmbitoare. Chipul său vesel luminează spațiul. Gata, s-a hotărât. Va ieși. Astăzi, pe agenda pe care o consultă în palma stângă, are programată, printre altele, o vizită la Saurana, o prietenă tecmesă pe care a cunoscut-o în urmă cu zece ani, în timpul unei călătorii în Insulele Serafine sau Insulele Artei, cum li se mai spune. Saurana are, ca și ea, treizeci și cinci de ani. Este o tânără atrăgătoare și cochetă care își adoră corpul. Lucru, de altfel, vizibil în atitudinea sa, în numeroasele schimbări pe care și le face. Mirina o revede, de fiecare dată, cu o plăcere estetică pe care nu o poate ascunde.
– Ești atât de strălucitoare, dragă Saurana!, exclamă ea, la vederea noii înfățișări a prietenei sale. De la ultima vizită pe care i-a făcut-o, cascada de păr blond a Sauranei s-a metamorfozat într-un nod de șerpi de un roșcat închis. E parcă mai suplă, mai înaltă și radiază de frumusețe.
– Două, trei vizite la Raja, nimic mai mult, zămbește Saurana.
Raja, pe numele său adevărat Betrina, este, în momentul de față, cea mai cunoscută și căutată esteticiană din Careul de Sud. E un soi de zeiță a esteticii feminine. Zeița Raja. Mintea sa născocește metamorfoze inimaginabile. Mâinile sale vrăjite țes imagini uluitoare. Privește un cap, un chip, un corp. Le remodelează în spațiul său imaginar, reface totul, înfrumusețează, reinventează. Magia este acolo, în mâinile ei.
– O mică schimbare, dragă Mirina?, surâde Raja, veselă ca întotdeauna.
– Nu, nicidecum, de data asta nu!, exclamă Mirina, oarecum confuză. Nu știe cum să-i spună pentru ce a venit. De obicei, femeile o caută pentru meseria ei. Saurana a avertizat-o că Raja este destul de greu de abordat, în ciuda zâmbetului pe care-l afișează de fiecare dată.
– Și… sora ta? Sunteți gemene, din câte îmi aduc aminte… Este…
– Nu coboară niciodatăîn oraș, răspunde Mirina, agasată. Președinta nu părăsește niciodată Arca. Se știe, doar. Și tu ar trebui să știi. Așa e legea. Și-apoi, știi la fel de bine că nu ne asemănăm sută la sută. Cât despre schimbări, mie nu îmi plac deloc. Dar ar exista ceva… care m-ar putea interesa…
– Ce anume?, întreabă Raja, curioasă ca de obicei. Ea face parte din casta Saviniilor, femei foarte talentate, artiste de toate felurile, vesele, zămbitoare, dar neînchipuit de ipocrite, lașe, indiscrete și vorbărețe din cale-afară.
– Aș vrea să… să-mi vorbești despre… lucrul acela…
– Care… ce lucru… ce…?, se bâlbâie Raja, confuză.
– Acela, știi foarte bine care!, reia Mirina, de data asta mai îndrăzneață. Cel despre care nu sufli o vorbă nimănui. Pe care nimeni nu l-a văzut, dar care există.
– E… o ghicitoare?
Raja ăncearcă să-și păstreze aceeași mină veselă, luând un aer perfect inocent.
– Aș vrea să-mi vorbești despre Oniroteleportor. Aș vrea să știu cum funcționează, cum l-aș putea folosi…
Chipul Rajăi devine, dintr-o dată, livid, nările îi freamătă, pupilele se dilată. Un tremur îi străbate tot corpul.
– Ce… ce… ce?, se bâlbâie, din nou, de data aceasta cu glas stins, cu privirea sticloasă.
– Oniroteleportorul, reia Mirina, cu voce egală. O-ni-ro-te-le-por-to-rul!, exclamă ea. Aparținea bunicii mele. A fost invenția ei cea mai reușită. Și mai dragă. După plecarea ei în Înalt, mama ta a fost cea care l-a luat. A avut întotdeauna acces la laboratorul onirologic, au lucrat împreună, știu asta. Cunoșteam munca bunicii mele, descoperirile, totul. Din păcate, n-a mai avut timp să facă în așa fel încât să-mi parvină mie bijuteria asta onirologică despre care puțină lume știa.
– Dar cine…
– Cine mi-a spus că-l ai? Asta vrei să știi, nu? Nimeni, stai liniștită. Doar noi două știm despre existența lui.
– Și-atunci, cum…
– Cum am aflat că-i la tine? Mă dezamăgești, draga mea! Parcă n-ai ști. Un vis indus, de doi bani, ce naiba? Floare la ureche! Pot să ți-l descriu, dacă vrei…
– Taci!, țipă Raja, tremurând toată.
– … da, pot s-o fac, o nimica toată!, continuă, imperturbabilă, Mirina. E magie pură, ce mai? Să poți să-ți schimbi identitatea, personalitatea, să traversezi epoci, să „guști” mai multe existențe și să revii, când dorești, în pielea ta, aici, doar atingând o piatră, ce-i drept, mai specială… uimitor, trebuie să recunoaștem că-i pură magie. Ce zici?
– Dar…
– Știu, știu, e secretul nostru, al meu și al tău, deși ar trebui să fie doar al meu. Sper că… nu l-ai încercat… oniroteleportorul… nu? Super! O să-l încerc eu. Da, da, nu mă privi așa. Am tot dreptul, nu crezi? Hai, te rog, dă-mi-l! Știi bine că-mi aparține de drept.
– Bine, dar… riscurile… știi că nimic nu-i garantat… ți-ai putea pune viața în pericol… existența din Înalt și reîntoarcerea, într-o bună zi, aici, în lumea aceasta… Ai putea să dispari în neant…
– Dă-le-ncolo de riscuri! Am trăit mereu o viață impusă, ordonată până în cele mai mici detalii, cu puține, minuscule abateri, crezi că n-am și eu dreptul la ceva ieșit din tipare? Și-apoi, ce viață-i asta? Trăiesc singură, ca marea majoritate a femeilor eveline. Știi bine că numărul bărbaților este foarte redus, în ciuda tuturor eforturilor făcute de Savante. Știi, de asemenea, că va dura cel puțin încă vreo cinci, șase secole, poate și mai mult, până când se va putea vorbi, cât de cât, despre un echilibru. Eu am patruzeci și doi de ani. Sunt încă tânără, dar timpul nu stă pe loc. O să mai trăiesc încă o sută, hai, o sută și ceva de ani, dacă totul merge ca la carte. O sută și ceva de ani singură?! Știi că n-am cunoscut niciun bărbat?
– Cum așa? Dar știi bine că există androtecile, sunt cu miile, în fiecare oraș…
– Androteci? Pentru mine?! Nici nu mă gândesc! Am intrat, de curând, într-una, cu Corella, o știi. Și-a făcut plinul, fata. A ieșit toată un zâmbet. Eu n-am putut. Mă dezgustă la culme manechinele alea jumate-om, jumate-robot. Puah!
– Așadar, tu… n-ai fost cu niciun bărbat?! Vorbești serios?, bolborosește Raja, plină de uimire.
– Ți se pare curios, așa-i?, chicotește înveselită Mirina. Tocmai eu care par atât de deschisă, de emancipată! Eu, care pot să vorbesc ore-ntregi despre intimități, ca o adevărată damă de companie!
– Ca o ce?!, exclamă Raja, mai uimită ca niciodată.
– Ei, nu-mi spune că nu cunoști termenul. Binențeles că-i vechi. E antic. Dar există, dacă n-aveai habar, bibliotecile virtuale, și-acolo găsești tot ce vrei și ce nu vrei să afli. Încă. Multe lucruri n-au fost deocamdată șterse. Mă și mir cum de nu s-a-ntâmplat încă. Așa că-ți las plăcerea să afli singură ce însemna cândva, taaare de mult, dama de companie. Și, cum ziceam. Știu multe. Visele, draga mea, visele induse despre care ți-am spus mai devreme. Eu le practic, sunt o clientă înrăită. Ei, și-acolo, fac tot ce ai putea sau n-ai putea să-ți imaginezi. Dar n-am nicio putere asupra lor. N-am cum să le controlez. Așa că, vezi tu, cu oniroteleportorul ar fi altceva. Aș cunoaște experiențe nebănuite, mi-aș putea găsi alesul… Da. De ce mă privești așa? Știi cum funcționează, nu? Ai citit manualul? Da, normal că știu că există și un manual cu instrucțiuni. Trebuie să recunoști, draga mea, că bunica a fost un geniu!
***
Teritoriul Evelinelor, numit și Ganaedia sau Triunghiul Ganaedic din cauza formei sale perfect triunghiulare, se întinde pe o suprafață de aproximativ 137 de kilometri pătrați. Imaginați-vă un triunghi ale căror laturi sunt înconjurate de un zid virtual, Zidul cel Mare, înalt de 152 de metri și căptușit, în interior, cu păduri uriașe care se întind, de jur împrejur, pe o lățime de doi kilometri. În interiorul Triunghiului, cele două Careuri ale civilizației eveline, Ganaedia de Nord sau Marele Careu Nordic și Ganaedia de Sud sau Marele Careu Sudic sunt despărțite printr-o întindere de apă, Lacul lui Adam. O denumire oarecum nostalgică, improprie în peisajul evelin. Cinci poduri leagă cele două Ganaedii. De-o parte și de alta a Ganaediei de Sud există, la stânga, Insula Artelor, și, la dreapta, Insula Științelor, două suprafețe, triunghiulare și ele, unde societatea evelină învață să evolueze și să se destindă. Cele două insule sunt separate și ele de Marele Careu Sudic prin două lacuri de mici dimensiuni, Lacul Artelor, respectiv Lacul Științelor, fiecate surplombate de câte trei poduri. Marele Careu Sud este centrul administrativ al Ganaediei, sediul Arcăi și al tuturor instituțiilor publice eveline. La periferie sunt grupate Cuburile, ansambluri rezidențiale. Marele Careu Nordic este exclusiv rezervat Cuburilor. Acolo trăiește cea mai mare parte a societății eveline.
Se cunosc puține lucruri despre istoria Ganaediei, despre formarea ei și despre cei sau cele care au întemeiat-o. La școală, fetele învață că, în prezent, teritoriul lor este singura întindere terestră unde mai există civilizație. Dincolo de ea, cine știe? Se vorbesc vrute și nevrute. Dar nu se știe nimic concret, nimeni nu intră, nimeni nu iese din Ganaedia. Nici n-ai avea cum. Contactul cu gardul, se știe, este mortal. Li se spune, la școală, că penuria androgină a sfârșit prin a distruge echilibrul uman. Că lucrurile au început să meargă tot mai prost de pe la jumătatea celui de-al doilea mileniu. A existat, mai întâi, o perioadă destul de mare de confuzie, urmată, apoi, de tot felul de eforturi disperate de redresare a situației. Băncile androgine și-au făcut apariția undeva prin anii 2550. De atunci încoace se poate vorbi despre un soi de „ameliorare a afacerii androgine”. Cu toate acestea, cele mai multe dintre eveline sunt nemulțumite de prestația acestor bănci. Guvernele care s-au succedat promiseseră, de fiecare dată, „măsuri radicale și immediate”. Era formula standard pentru fiecare nou guvern, un fel de minge cu care politicienele jonglau la nesfârșit. Nevoia de un echilibru androgin era călcâiul ahilian al acestei societăți. Mirina se săturase până peste cap de toate astea, încă din adolescență, când începuse să înțeleagă mersul lucrurilor. Nu-i plăceau deloc nici androtecile, nici acele Case filomasculine răspândite peste tot prin oraș. I se părea dezgustătoare doar simpla idee de-a merge acolo în căutare de bărbați, pentru a-i folosi pentru câteva clipe de plăcere. Bunica îi vorbise de multe ori despre acele timpuri îndepărtate despre care auzise, la rându-i, când lucrurile stăteau complet diferit, când raporturile dintre bărbați și femei satisfăceau toate nevoile umanității. Fusese o perioadă a emoțiilor, a sentimentelor, a fericirii intense pe care orice cuplu o cunoștea. Limbile vorbite pe atunci – Mirina se mira de fiecare dată când auzea acest lucru, ea cunoștea doar evelina – dispuneau de un larg evantai de expresii pentru a transmite tot acel filon emoțional. În prezent, atât evantaiul, cât și filonul erau pierdute pentru totdeauna pe undeva, în îndepărtatul timp trecut, într-un spațiu care dispăruse, poate, de mult. Sau poate nu, cine știe?
Micuța Mirina își imagina tot felul de scenarii feerice, „se îndrăgostea”, era un „coup de foudre”, adică, îi explicase bunica, o dragoste la prima vedere. Expresia provenea dintr-o limbă veche, franceza, îngropată, ca atâtea altele, în uitare. Mirina își imagina apoi că „se mărita”, că purta „o rochie albă de mireasă”, „o cunună de flori”, „un voal alb” pe cap și „buchetul miresei” în mână. Semăna, de fiecare dată, cu o „prințesă din poveștile cu zâne”. Cuvintele nu existau în vocabularul evelin. Căsătoria era un simplu mit. Societatea permitea doar relații de scurtă durată între puținii bărbați existenți și femeile eveline, un soi de companie controlată în care era vorba despre un raport între două persoane alese pe baza Codului Evelin. Acest aranjament se aplica exclusiv în cazul femeilor care făceau parte din Marele Bloc Politic. Pentru sora sa geamănă, mai nou. În ceea ce-o privea, Mirina nu renunțase niciodată la visul că, într-o bună zi, îl va întâlni pe „frumosul ei prinț”.
Era deja seară când ajunse acasă, în Careul cu numărul 312. O lună imensă își răspândea lumina lăptoasă peste Marea Cupolă. Stelele străluceau și ele ca niște candele mișcate de mâini invizibile. Străzile erau pustii. O liniște adâncă apăsa greu peste toate lucrurile. Dar acolo, în cuburi, viața era intensă. Siluete în mișcare se ghiceau dincolo de geamuri. Miile de du-te-vino dădeau naștere unui mozaic gigantic. Plutitor. Mirina ridică mâna dreaptă la nivelul panoului încastrat în poarta de la intrare. Un sunet ascuțit, o străfulgerare proiectată pe chipul ei. Clic! Ușa se deschise. Cubul Mirinei nu era prea diferit de celelalte. Aceeași arhitectură riguroasă, geometrică, aceeași dimensiune, același amplasament în Careuri – într-un Careu existau douăsprezece cuburi – aceiași copaci aliniați în jurul fiecărui Careu, formînd un zid verde – stejari, sălcii pletoase, plopi tremurători și mesteceni – și, de jur împrejurul fiecărui cub, același fel de grădină încărcată de flori și de arbuști. De sus, de deasupra Marii Cupole, panorama era impresionantă. Cât despre cubul Mirinei, un mic detaliu aflat deasupra ușii de la intrare îl scotea în evidență. Un copăcel care-și răspândea rădăcinile într-un ghiveci enorm, fixat în perete. Frunzele lui cărămizii se potriveau de minune cu nuanța kaki a cubului. Mirina îl privi cu un zâmbet afectuos. „Bună seara, Kaoma!”, spuse ea cu voce catifelată. Intră. Ușa se închise încet în urma ei.
Muzica se răspândea în aerul cald al camerei din mijloc, se infiltra în pereții groși ai cubului și revenea, metamorfozată în ecou. Camera devenea ea însăși muzică, un laborator de sunete. Conceptul de cub, propus la începutul erei eveline, reușise să uniformizeze spațiul, conferindu-i acest spirit de grup care interzicea orice tentativă de individualizare. Contrar tuturor normelor, Mirina își impregnase cubul cu personalitatea ei. Spiritul ei viu, liber se insinuase în acești pereți impersonali. Se legase de cubul ei prin corzi invizibile, dar solide, pline de sevă, asemeni unei broaște țestoase atașate de carapace. Pereții respirau în ritmul Mirinei, Mirina respira în ritmul cubului. Dacă se simțea nefericită, lumina din jurul ei devenea mohorâtă, dacă deborda de fericire, cubul râdea în felul său, se lumina, vesel, se împodobea cu scântei.
În seara aceasta, ca în mai toate serile, Mirina își va servi un ceai de salvie cu un strop de lămâie și miere, apoi, la lumina stelelor și a uriașei luni, se va înveșmânta ca o domnișoară a anilor ‘ 20 ai secolului al douăzecilea, mileniul 2, perioada sa favorită din toată istoria umanității despre care reușise să afle atât de multe lucruri din cărțile bunicii, adevărate comori interzise de societate, dar pe care bunica reușise să le păstreze. Moștenirea aceasta bibliofilă o făcea pe Mirina să se simtă specială, ieșită din tiparele societății înguste în care trăia. Se va regala, după aceea, cu unul din acele vise induse care-i plac atât de mult, lăsate și ele moștenire de la aceeași bunică extraordinară, o rebelă prin definiție. Și, apoi, mâine, va vedea. Înainte de a experimenta mașina de vise, ar trebui să încerce să ia legătura cu sora ei, s-o îmbrățișeze, să-și ia rămas bun. În ciuda dorinței nebune de a ocupa primul loc în fruntea societății eveline șide a deveni soția lui Armin, bărbatul de care se îndrăgostise cu mulți ani în urmă, pe vremea când încă era un simplu bărbat, Dhanirei i-a fost, cu siguranță, greu să-și părăsească pentru totdeauna sora geamănă care-i lipsea, fără doar și poate. Mâine, Mirina va trebui să găsească o cale de a o vedea. Mâine, neapărat.
***
Mai întâi s-a auzit un sunet slab. Un declic. În liniștea care puse stăpânire pe camera cea mare, o ureche fină ar fi putut percepe, fără-ndoială, un sunet prelung, duios ca un cântec de leagăn. Dar Mirina, care căzuse într-un somn profund în așternutul alb pufos al patului plutitor, nu auzi nimic. În mijlocul porții de la intrare, ramurile cu frunze cărămizii pătrunseră prin lemnul viguros, se răspândiră de-a lungul pereților, invadară una câte una camerele cubului, transformându-le într-o pădure strălucitoare. Un imens rug de frunze. Mirina scoase un geamăt abia perceptibil. Visul indus era pe cale să înceapă. Era momentul său favorit din timpul nopții, cele câteva clipe în care spiritul său reușea să călătorească în timp și în spațiu, neîngrădit, să pătrundă în lumi nemaivăzute, ireale, să cunoască senzații neștiute. Din toate cele petrecute, odată cu venirea zorilor, Mirina își amintea, de fiecare dată, același lucru: o statură impozantă, un chip masculin cu trăsături plăcute și o senzație de bine pe care n-o simțise nicicând în lumea reală. Îi vorbea, fără-ndoială, din moment ce inflexiunile vocii i se insinuau prin frunzișul cărămiziu. Arbustul era și el un cadou de la bunica. Femeia aceea, pe care avusese marele noroc s-o cunoască, fie și, din nefericire, pentru o perioadă scurtă de timp, fusese obsedată de domeniul oniric. Ea era cea care pusese bazele onirologiei eveline și își petrecuse o mare parte din viață în laboratoarele onirice din Cubul Științific, Institutul, cum i se mai spunea. Situat într-un campus îndepărtat înspre nord, acolo unde Zidul Înalt separa teritoriul evelin de lumea necunoscută, acest cub se întindea pe o suprafață de trei hectare, fiind, ca, dealtfel, toate cuburile, mai mari sau mai mici, înconjurat de arbori uriași. O poartă impozantă la intrare făcea o breșă între doi arbori seculari. Acolo, în fața grilajului de un albastru închis, Mirina își petrecuse atâtea clipe în copilărie, admirând măreția Cubului și a copacilor care îl înconjurau. Poarta cea mare nu fusese niciodată deschisă pentru ea. Puțină lume era autorizată să intre. Fetița nu putea decât să-și imagineze un ținut fabulos în care calești zburătoare cu atelaje înaripate măturau un cer de smarald. Și, departe de a o ajuta să rămână cu picioarele pe pământ, descriindu-i spațiul labirintic al laboratoarelor albe cu mașini complicate și cu tuburi care urcau și coborau întretăindu-se în aerul lăptos, bunica îi hrănea spiritul exaltat, ludic și gustul său pentru fantastic, imaginația debordantă și setea de evadare. În această lume ordonată în care fiecare lucru își avea locul și rolul său bine definite, în care fiecare persoană aparținea unei casteprin trup și spirit, rebela Alexandra, bunica Mirinei, își privea nepoata cu admirație și neliniște. Cum avea să reziste în lumea aceasta care se voia perfectă și indestructibilă? „Îți dăruiesc acest arbust, îi spusese într-o zi în limbajul ei prețios, te va ajuta să-ți creezi spațiul tău intim în cubul în care îți va fi dat să-ți petreci viața, să te simți în largul tău departe de ochii rigizi ailumii.” Așa ajunsese arbustul cu frunze cărămizii gardianul spațiului său familiar.
Mirina suspină ușor. Afară, rozul palid al zorilor invadase cerul. Copacul își retrase crengile, reluându-și rolul de obiect decorativ. O nouă zi era pe cale să înceapă.
***
Evemobilele din Cartierul Albastru sunt deja la suprafață în clipa în care Mirina sosește în fața Stației. Aceste vehicule sunt singurele mijloace de transport multifuncționale de care dispune societatea evelină. Se găsesc cu miile, dispuse în Galeriile Subterane, o replică mai simplificată a suprafeței eveline. Acest oraș subteran – alimentat prin tot soiul de tuburi, țevi și cabluri – trăiește în ritmul seamănului său terestru. Fiecare spațiu de suprafață își are replica sa subterană. E asemenea unui oraș în oglindă. În fiece dimineață, de la orele patru, evemobilele echipate cu tot dichisul sunt urcate în toate stațiile EM ale orașului. Mirina îl așteaptă pe al ei. Mirina 8. Iată-l. De culoarea ciocolatei, așa cum și l-a dorit. Geamuri transparente. Model 317. Destul de vechi. Alungit, ca o rachetă. Automat. Pe ecranul bordului, holograma o salută, îi zâmbește. E un tânar. Înalt, brunet, cu ochi albaștri, cu o privire intensă. Așa cum a cerut. Așa cum îi apare în vise. „Salut, Nivain!” Tânărul îi zâmbește, ușor amuzat. Mirina îi spune mereu dată altfel. El pare că s-a obișnuit. Poate chiar i se pare amuzant. Sau poate că, pur și simplu, nu-i pasă. Nici ei, de altfel, e doar o hologramă.
– Destinația?, întreabă Nivain, cu o voce gravă, zâmbind, ca de obicei.
De altfel, e tot ce știe să facă. Programul său este destul de simplu. Vechi. Cu puține fraze. Câteva inflexiuni ale vocii, un zâmbet înghețat pe chipul imobil, și-atât. Mirina suspină. Ar trebui să lucreze înzecit, pentru a putea accede la nivelul cinci. Pentru 15000 de puncte. Ei, atunci, da, ar avea acces la un model super performant.
– Piața Arcăi, îi răspunde cu o voce incoloră.
– Parcurs?
– Terestru.
– Viteză?
– Redusă. Plimbare.
– Culoarul trei. Geamuri?
– Închise.
– Ceai? Cafea? Altceva?
– O cafea cu lapte și ciocolată neagră.
– Muzică?
– Mmmm… Divenne. Simfonia a douăsprezecea. În surdină, te rog.
Mirina întinde o mână moale spre platoul argintiu care iese din partea dreaptă a bordului mașinii, ia cafeaua, soarbe o înghițitură, savurează momentul. Aroma cafelei îi readuce zâmbetul pe buze. E fericită, atât cât se poate în lumea asta ordonată și lineară. Ceremonia cafelei este momentul ei favorit de peste zi. Cu ciocolata de toate zilele, bineînțeles. Acasă, pe terasa îngustă, inundată de trandafiri agățători albi, albaștri, roz, sau în evemobil, plăcerea este aceeași.
Evemobilul se oprește pe nesimțite în fața Aleii Principale a Grădinii Arcăi. Mirina coboară, zâmbind. Această scurtă plimbare a fost ocazia perfactă de a-și pune în ordine gândurile încâlcite. Și-apoi, la ora aceasta matinală, orașul este încă adormit. Ici-colo, în labirintul ordonat al Careurilor, a putut zări cuburi luminate. Lume puțină pe străzi. Puține evemobile. O liniște care merge de minune cu starea de spirit a Mirinei.
Aleea Principală este, fără doar și poate, o minune a societății eveline. Copaci de toate soiurile se aliniază de-o parte și de alta a unui carelaj din marmură albă. Primele raze ale soarelui își fac loc timid prin frunzișul stufos. „Sunt Frumoasa din pădurea adormită, murmură Mirina, privind jocul luminii, înveșmântată într-o rochie albastru-persan, lungă, vaporoasă. M-am trezit după o sută de ani și, uite, în zorii primei dimineți a noii mele vieți, înainte de trezirea castelanilor, rătăcesc prin labirintul acesta vegetal care a împânzit castelul și împrejurimile.” Și, în loc să ofteze, așa cum face ori de câte ori își amintește poveștile spuse de bunica, Mirina râde zgomotos. Cine s-o audă? Totul pare pustiu în jur. Dansează, se învârte cu ochii închiși. Lumea ei este încă frumoasă.
Respiră adânc aerul proaspăt al dimineții. Ce dar binecuvântat sunt copacii aceștia uriași! Dacă ar mai exista pe pământ alte întinderi locuite (și poate că există, cine știe?), Ganaedia s-ar remarca, fără îndoială, prin uzina aceasta verde, imensă. Aerul și apa, cele două elemente esențiale ale existenței constituiau motorul perfecțiunii eveline. Rar se întâmpla să se producă vreun dezechilibru. Uneori, maladiile, rare și inofensive, deveniseră mici breșe necesare în această societate aproape perfectă. Perfecțiunea aduce cu sine monotonie, gândi, veselă, Mirina. O durere de cap trecătoare sau o mică indispoziție erau mai degrabă o ocazie de a sparge monotonia, nicidecum semnul vreunei boli.
– Bună ziua, doamnă! Cu ce pot să vă fiu util?
Mirina tresare. În fața ei, doar la câțiva pași, apărut de nicăieri, se înalță, impozant, un individ sobru. Se înclină ceremonios. O hologramă, remarcă firesc Mirina. De ce s-ar mira? E ceva obișnuit. Și totuși… Holograma se înclină din nou, cu emfază. Acest respect exagerat o contrariază și o intimidează în aceeași măsură. Roșește și bolborosește ceva, în surdină.
– Doamna dorește…? Pot să vă fiu util?, reia holograma cu aceeași voce gravă.
– B… bună ziua, domnule! Eu…ă… mă numesc Mirina E.
În societatea evelină, numele sunt reprezentate printr-o singură literă, în funcție de castă. Pentru hipolitiene, literele sunt C, D și E.
– Mirina E. dorește…?, reia holograma cu aceeași voce gravă, impersonală, apatică. Enervantă.
– O caut pe sora mea geamănă. Dhanira, Prea Scum…
Holograma rămâne nemișcată. Privirea ei sticloasă o tulbură și mai tare pe Mirina. Apoi, imaginea se mișcă, devine neclară, o mare de indivizi sobri, impozanți se suprapun, se dilată și se îmbină și, în cele din urmă, holograma dispare pe neașteptate, așa cum a apărut. Tăcerea pune iar stăpânire pe spațiul uriaș, o înconjoară ca un dușman rece, înfricoșător. Doar pentru câteva secunde. Sunete răzbat de undeva, din uriașa Cupolă. Mirina aude voci. Dar nu vede pe nimeni. Ar vrea să înainteze, să treacă dincolo de limita impusa de panourile mari, transparente. Să ia legătura cu cineva, fie și cu o biată hologramă. Dar ceva o oprește. Sunetele s-au evaporat ca prin farmec. Poate că doar i s-a părut. Nu se mai aude decât vântul prin frunzișul imens. Ar vrea să strige ajutor, opriți liniștea asta, suntem super izolate, controlate, debusolate! Hei, m-aude cineva? Eu… sunt super izolată, controlată, debusolată… Dar vântul îi amestecă vorbele, îi umple gura de aer. Un aer rece, prea rece. Un aer de toamnă care coboară brusc peste acest sfârșit de luna mai.
***
Poarta grilajului scârțâi îndelung. Mirina păși încet, cu o grijă de copil pierdut într-o pădure stranie, atentă la fiecare mișcare. Străbătu aleea de tei falnici, trecuți și ei prin timp și ajunse în fața clădirii dinspre nord care se înălța pe trei caturi. Tot atâtea niveluri erau, probabil, și în jos, nevăzute și neștiute de aproape nimeni. Pe harta pe care o găsisedupă îndelungi căutăribine dosită într-o nișă a cubului său, clădirea apărea ca un pătrat colorat în roșu, cu inițialele A.E. Alexandra E. Ce nume frumos avusese bunica! Sonor, aristocrat.
Tot ascunsă în nișa cubului fusese și cheia pe care o ținea acum în mână. Încercă să deschidă lacătul, nu fără oarecare efort, și reuși, în cele din urmă. Împinse ușa de metal și intră. Întunericul și liniștea se prăvăliră peste ea ca doi intruși, o făcură să se dea câțiva pași înapoi, în lumina de afară. Își deschise geanta, avea, înăuntru, o lanternă minusculă, ce-i drept, dar funcțională. O verifică, trase adânc aer în piept și intră, din nou, de data aceasta hotărâtă să înfrunte orice s-ar fi ivit.
Urmă întocmai drumul trasat pe hartă, era atât de ușor, poate prea ușor, își zise, cu oarecare teamă, dar bunica, se știa, avea darul de a face ca toate lucrurile să devină accesibile. Atâta timp cât trăise, fusese o deschizătoare de drumuri, un fel de spirit al pădurii care-și făcea loc prin hățișuri, trasând poteci. Ajunse, după ce străbătu încâlceala de coridoare, spre stânga, apoi spre dreapta, apoi din nou spre stânga, la primul nivel, la al doilea, prin alte coridoare labirintice și, în sfârșit, la ultimul nivel, cel mai de jos, un fel de cerc dantesc, mut, fără pedepse, fără pedepsiți și fără pedepsitori. Peisajul era dezolant. O serie de tuburi cu dimensiuni diferite străbăteau coridoare lungi din care se putea pătrunde în săli uriașe, dotate cu o aparatură stranie pentru ochii neavizați ai Mirinei. Își aminti de anii copilăriei, de vremea când ea și sora ei geamănă fuseseră date în grija mamei și a bunicii, după ce petrecuseră ceva vreme într-o Casă evelină, așa cum se obișnuia. Bunica o preferase din prima clipă, i se păruse potrivită cu firea și personalitatea ei și, acum, peste ani, Mirina putea admite, fără echivoc, faptul că Doamna A, cum obișnuiau să-i spună cei de la Institut, avusese instincte bune.
Ea, spre deosebire de Dhanira, avea acel ceva în fire care ieșea din orice tipar al vremii. Bunica nu făcuse decât să-i exploateze latura aceea, exotică în peisajul evelin, i-o cultivase, o modelase după „chipul și asemănarea” ei… chiar și acum, în labirintul uriaș, Mirina îi simțea mâna pe umăr, îi auzea glasul subțire, dar autoritar, călăuzind-o. Instinctul îi spuse s-o ia la stânga și așa făcu. Intră într-o sală mai mică decât celelalte, apăsă comutatoarele, obișnuindu-și ochii obosiți de atâta întuneric cu lumina. Încăperea era de-o familiaritate aproape banală, o măsuță joasă, un fotoliu vechi, câteva rafturi cu cărți, nu-i venea a crede, erau cărți adevărate, nu mai văzuse de multă vreme așa ceva! Luă una la întâmplare, Invenția lui Morel, o cărticică de o suta cincizeci de pagini, în stare bună. Își vârî fața între foi, nu știa cum să definească mirosul, era ciudat, dar plăcut într-un fel anume, neașteptat de plăcut. Așadar, aici își petrecea bunica cea mai mare parte a timpului, ascunsă ochilor vicleni ai Cupolei. Printre cărți și tablouri. Recunoscu o reproducere destul de fidelă după Klimt. Buzunare de trandafirisub copaci. Ce frumoasă era arta! Camera, în ansamblul ei, îi dădea o stare de bine, de siguranță pe care n-o mai avusese din copilărie, de pe vremea când bunica îi era încă alături. Se uită cu atenție pe hartă, se apropie de rafturi, raftul al treilea, în dreapta, pe margine, buton. Urmă indicațiile. Găsi butonul, apăsă și așteptă. Se auzi un declic ușor, raftul se deplasă spre stânga. O firidă îngustă scoase la iveală o cheiță. O luă, întoarse măsuța și găsi un sertar. Introduse cheița în broască, deschise. Înăuntru, un obiect banal. Un soi de trepied în miniatură. Un trepied inversat. Trase măsuța lângă canapea. Potrivi trepiedul pe măsuță și scoase din geantă o cutie. O deschise. Luă oniroteleportorul cu oarecare teamă, atentă la fiecare mișcare. Raja se ținuse de cuvânt. I-l dăduse, nu fără oarecare rezerve, nimic nu era sigur, nu fusese încercat niciodată, era nevoie de curaj, s-ar putea întâmpla orice, și ea, atât de tânără încă! „Prostii”, șopti cu glas tremurător Mirina. Îl așeză pe trepied. Stinse lumina și așteptă în întuneric, cuprinsă de o emoție nefirească. O lumină intensă, albastră invadă încăperea. Când bunica îi povestise despre el și despre experimentele pe care ar fi urmat să le facă, Mirina își închipuise o aparatură extrem de complicată, ceva imposibil de privit și de atins. Oniroteleportorul se dovedea a fi, de fapt, o piatră, impresionantă, ce-i drept, un soi de diamant cu suprafață neregulată, de un albastru închis, presărată, ici-colo, cu nuanțe alb-argintii. Mirina se așeză pe canapea, întinse mâna stângă și o întoarse ca pe o cupolă peste piatră. Închise ochii. Trupul, învăluit într-un soi de pojghiță de culoarea pietrei, îi tremură ușor, apoi, din ce în ce mai tare. Simți că se desprinde de el, îl privea, curioasă și amuzată, de undeva de sus, îl lăsă în urmă, plutea în lumina aceea albastră, ce frumoasă și liniștitoare era!
Ajunse într-o poiană. Flori uriașe în nuanțe de alb-albastrui, albastru-violet, albastru-verzui se înălțau în aerul călduț.
Pe un cal alb, la trap, înainta ușor, același dintotdeauna, cu un zâmbet larg. „Mireasa mea frumoasă!”, îi șopti el, luând-o în brațe.
