Nimeni nu-și mai amintea ziua în care întunericul se lăsase brusc peste oraș, în mijlocul zilei, fără avertisment. Oamenii aflați la muncă înțepeniseră în nemișcare parcă întorșicu o cheie nevăzută. Un ochi curios, ce s-ar fi uitat sub pătura groasă de negru, ar fi văzut siluetele înțepenite în poziții caraghioase, oprite din ceea ce făceau în mijlocul acțiunii.

Brutarul tocmai arunca o mână de făină pe blatul de lemn unde urma să frământe pâinea. Norul alb se îndrepta spre suprafața netedă când aceasta dispăru în noapte din fața ochilor uimiți, la fel ca toate lucrurile din jur ce se pitiseră brusc ca și cumn-ar fi fost niciodatăacolo. Barmanul, din barul de peste drum, turna o băutură tare în paharul polițistului local când evenimentul îl surprinse. Fu atât de uimit, încât, continuă să toarne lichidul până când acesta începu să dea pe dinafară, scurgându-se pe masă, apoi pe pantalonii polițistului, călcați cu grijă dis-de-dimineață de nevasta acestuia. Polițistul, obișnuit ca lucrurile să fie într-un anumit fel, sări în picioare răsturnând scaunul pe care stătea,apoi își ridică mâna până în fața ochilor și, nevăzând nimic, începu să strige:

– Am orbit! Am orbit!

Un accident teribil se petrecu la frizerie. Locul se întunecă tocmai când frizerul termina de retușat freza unui client fidel scurtându-i părul de la ceafă cu mașina de tuns. Din cauza uimirii că nu mai zărește capul clientului,frizerul continuă tunsul, iar mâna lui, care știa drumul, făcu o dungă groasă cu nr. 0 spre zona bretonului. Din nefericire cel care stătea pe scaun era tocmai primarul orașului. Mișcarea îi scăpă, însă, acestuia, uimit fiind că ceva atât de neobișnuit se poate întâmplă în orașul la cârma căruia stătea de mai multe decenii. Oraș în care toate se petreceau mereu într-o ordinea desăvârșită, orice surprize sau evenimente deosebite fiind înlăturate, încă dinainte de a se petrece.

Singurii care nu fuseseră surprinși de eveniment au fost copiii care se jucau cu  mingea. Când o proiectă spre marginea terenului ochii băiatului care șutase se căscară de uimire, la fel și gura.O întunecime groasă se apropia de oraș, întâi ca niște degete întunecate urmate de corpul dens de negură care înainta cu lentoare precum trupul unui animal imens. Ar fi strigat băiatul însă ceea ce înainta nu prindea un nume sau o formă în capul lui, prin urmare se mulțumi să icnească ca atunci când primești un pumn invizibil în stomac.

Copiii s-au trezit din nemișcare și au rupt-o la fugă cu vocile întoarse în sfârșit la locul potrivit, respectiv țipând cât îi ținea gura, întreptându-se nu spre casăci spre ieșirea din oraș. Picioarele desculțe răscoleau cu viteză praful drumului, cu viteza pe care doar spaima o poate da, așa că în urma lor se văzu în curând doar un nor dens. Au ajuns repede la marginea așezării care era străjuită de un râu mic cu apă repede și rece, în care se răcoreau când vremea le îngăduia. Dincolo de apa măruntă, care de multe ori seca vara, se găsea o pădure rară în care obișnuiau să se joace când era prea cald,iar bătutul mingii nu mai era posibil. Pădurea însă era ultima opțiune mai ales pentru că adulților nu le plăcea să îi știe atât de departe de casă. Odată ajunși pe malul apei, după ce s-au asigurat că noaptea nu-i urmărește, copiii s-au oprit să-și tragă sufletul. În depărtare, orașul era înconjurat de întuneric ca și cum o pălărie uriașă de ciupercă ar fi căzut pe neașteptate cu fața în jos peste el, dacă așa ceva ar fi posibil, la fel de improbabilă fiindși întâmplarea de față.

Acela a fost momentul în care cei mici își dădură seama că nu știu nimic despre adulțiirămași în urmă. Nici dacă sunt vii, nici dacă sunt morți. Poate s-au transformat în strigoi din aceia despre care auziseră vorbindu-se șoptit.

Uimirea era cu atât mai mare cu cât, în orășelul în care nu se întâmpla nimic niciodată, statornică, de când copiii își dăduseră seama că există pe lume, era liniștea. Nu era acesta o tăcere ca oricare alta ci una care acoperă totul, ca și cum viața s-ar fi desfășurat într-o încăpere antifonată. O liniște atât de asurzitoare încât ținea loc de orice alt sunet iar vocile oamenilor se auzeau și ele cumva înfundat de parcă sunetul ar fi fost înghițit pe dată. Singurul loc în care natura își păstrase ritmul, neafectată aparent de felul în care se desfășura existența oamenilor, era pădurea cea rară, unde se puteau auzi păsările, vântul prin frunze, sunetul apei curgând peste pietre.Până și razele soarelui trecând printre crengi păreau a curge ca o miere sonoră. Aceia care, dintr-un motiv sau altul,erau nevoiți să meargă acolo se întorceau cumva schimbați. O lumină părea că se strecoară în ei și asta îi făcea să zâmbească încă o vreme, treabă neserioasă se pare, care trebuia degrabă înăbușită.Prin urmare erau priviți ciudat până cândzâmbetul și strălucirea din ochii lor dispăreau, iar eiredeveneau la fel de gri ca toți ceilalți.