Experiment

2024, Proze | 0 comentarii

Speranța, nava prin care omenirea încerca să-și îndeplinească visul de a cuceri spațiul, experimenta poate cea mai futuristă și inovatoare tehnologie concepută de savanți: somnul artificial de durată sau anabioza. Zeci de guverne, asociații și oameni independenți și-au mobilizat resursele pentru a asigura succesul acestui proiect. Acum, Speranța se îndepărta de Pământ și plutea în liniștea vastului spațiu cosmic. Trecuse cu succes de prima fază a călătoriei: accelerarea. După ce a atins viteza optimă, computerul i-a trezit pe cei trei membri esențiali ai echipajului. Ceilalți șapte membri, care dormeau în chesoanele lor experimentale, aveau să viseze timp de opt ani, cât avea să dureze călătoria până la centura Kuiper.

Vestea că Stația Spațială Internațională fusese părăsită îl luă prin surprindere pe Bogdan; se aștepta într-un fel la o intensificare a problemelor, dar nu atât de rapid și nu în această manieră. De-a lungul celor cinci ani petrecuți departe de Pământ, primise suficiente mesaje controversate, mai ales când descoperise, printr-un miracol, că era capabil să capteze o frecvență radio temporară. Acum lupta să înțeleagă lucrurile din frânturi de mesaje pe care le primise.

– Și care este ultimul mesaj primit de la Centrul de Coordonare a Zborurilor?

– Nimic, ultimul mesaj a fost acum două săptămâni. Azi trebuia să primim un nou mesaj, dar n-am primit.

– Păi, ce mesaj ascultai? Ascultai un mesaj când am intrat, insistă un pic agitat Mark.

Schimbarea din glasul operatorului nu-i plăcu lui Bogdan, dar preferă să nu-i acorde atenție. În mod intenționat, tăcu câteva secunde, știind că firea vulcanică a acestuia îl va determina să-și piardă răbdarea. Trebuia să-l controleze. Era căpitanul și nu putea permite ca disciplina să-i scape de sub control, mai ales acum când știrile nu erau tocmai încurajatoare.

– Ei? Îmi zici ceva astăzi? se rățoi Mark ridicând glasul.

Bogdan întoarse capul și-l privi în ochi gândindu-se: „Nu-s destul de bine plătit pentru rahatul ăsta.” Operatorul îl urmărea încruntat pe sub sprâncenele groase. Maxilarul pătrățos îi stătea încleștat ca al unui buldog ce aștepta ca victima să facă o mișcare. Ținea pumnul închis rezemat pe birou, iar cealaltă mână înfiptă în buzunarul salopetei. Pieptul lat și bombat ieșea bronzat prin despicătura salopetei. Bogdan nu-și închipuia că acestui munte de om i-ar fi fost frică vreodată de el, dar acum trebuia să-l pună la respect. Profită de faptul că erau doar ei doi în birou, așa că-i zise:

– Mark, respect amiciția noastră, dar nu crezi că întreci măsura? Ce-i cu tonul ăsta?

Trăsăturile lui Mark se distinseră un pic, și pe chip îi apăru un rânjet.

– O să-mi vii acum cu regulile și să-mi ții predici despre cine comandă și cine execută?

– N-am știut că asta e o problemă pentru tine. Crezi că ai abilități mai bune, sau care e problema?

– Bogdan, eu voiam doar să știu ultimele știri, zise acesta cu o voce mai domoală. Umblă vorbe…

– Cristina ți-a spus ceva? Ce anume?

– Că ar fi ceva probleme pe-acasă. Ceva boală sau…

– Uite ce-i, nu te gândi la prostii. Deocamdată nimeni nu știe nimic. Am prins din nou frecvența radio. Se pare că SSI a fost abandonată. Au plecat, s-au întors acasă.

– Toți?

– Da.

– Păi, și stația?

– Au pus-o pe automat.

– Trebuie să ne întoarcem și noi. Dacă cei de pe SSI au plecat înseamnă că e groasă. De ce râzi?

– Nu putem pur și simplu să ne întoarcem, ai uitat că avem o misiune? Am fost plătiți gras pentru asta, îți amintești?

– Misiune? Cine știe ce se întâmplă acolo și ție îți pasă de misiune? aproape țipă Mark.

Bogdan țâșni în picioare și îl privi amenințător.

– Mark, dacă nu te poți controla, ia o pauză, calmează-te șiapoi vin-o să vorbim.

Uriașul se întoarse nervos și ieși valvârtej din birou aproape doborând-o pe Cristina.

Cea de-a doua operatoare se uită uimită în urma lui și, intrând, întrebă:

– Ce-a pățit? V-ați certat?

– Se pare că avem o problemă, iar Mark n-a reacționat prea bine.

– Ce s-a întâmplat?

– Sigur știi de problemele de pe Pământ, tu i-ai spus lui Mark. Stai, n-are rost să negi, n-am ascuns asta. Atât doar că n-am zis nimic câtă vreme n-aveam ceva concret.

– Am auzit câte ceva când ascultai mesajele de la CCZ. N-am spus-o cu intenția de a face rău.

– Înțeleg, adevărul e că nici acum nu știu mare lucru.

Cristina se așeză pe un scaun și își aranjă puțin părul rebel după urechi, apoi se uită în ochii comandantului. Acesta coborî abătut capul clătinându-l. Își duse o mână la ceafă masând-o apoi, ca și cum și-ar fi amintit de prezența operatorului doi, zise aproape șoptit:

– S-a întâmplat ceva acasă. N-am primit mesajul săptămânal.

Cristina își ascuți atenția, frecându-și palmele de salopetă.

– Știu că vorbeau de o boală. E o pandemie?

– Habar n-am, CCZ zicea că totul e sub control.

– Ei transmit doar ce li se spune, nu ar transmite nimic ce ne-ar speria. Urmează niște protocoale.

– Știu Cristina, aici e problema. În unul din mesaje mi se atrage atenția că ar putea exista niște erori, deoarece tehnicienii care fac treaba asta de obicei, nu-s disponibili. Adică, din armata de oameni pe care o are Centrul, n-au găsit tehnicieni competenți să trimită un mesaj?

– Mesajul a avut erori?

– Nu, atât, doar că l-am primit pe un canal liber, nu pe cel codat ca de obicei.

– Ciudat, făcu Cristina încruntându-se; poate fi o neglijență.

– Hmm… n-aș crede. Apoi am primit un mesaj în care se auzeau zgomote ciudate, apoi urlete, și pe fundal se auzea o voce care spunea: „Prinde-l! Scoate-ți-l de aici!”      — Pe cine? Și dacă văzu că nu primește un răspuns, întrebă din nou. Pe cine să scoată Bogdan?

– Habar n-am, n-au spus nimic. Niciun detaliu despre ce s-a întâmplat.

– Ciudat, zise din nou Cristina. Știi cât de stricți sunt cei de la Centru. Să schimbi protocoalele, nu mi se pare foarte profesionist, doar dacă n-a intervenit ceva.

– Asta vreau să spun și eu. Ceva se întâmplă acolo la CCZ. Cei ce sunt la butoane acum, nu par să fie cei ce au fost când ne-am îmbarcat.

– A trecut timpul, oamenii se mai schimbă. Pleacă, vin alții,încercă Cristina o explicație, pe care nici ea n-o credea.

– Așa am crezut și eu până am recepționat ceva la radio azi.

Văzu că operatoarea îl privește neîncrezătoare, așa că-i explică:

– Nu, nu-i despre CCZ, vorbeau despre SSI.

Bogdan privi fără țintă o vreme apoi își pironi ochii asupra operatoarei.

– Am decis să mai aștept o săptămână, poate primim un alt mesaj de la CCZ. Ascultă asta!

Îi făcu semn să închidă ușa, apoi se întoarse spre consolă și apăsă câteva butoane.

– Aici Roy Barnet de la… și un huruit se auzi în difuzoare. Transmit acest mesaj simultan… și iar se auzi un zgomot de fond puternic… spre toată lumea care mă poate auzi. Lucrurile pe Pământ s-au înrăutățit. Acum zece ore am primit vești de la SSI. Le-a sosit schimbul. Au constatat că nimeni nu e capabil să preia îndatoririle. … hotărât să revină acasă… SSI pe o orbită staționară, pe pilot automat. Dumnezeu să le ajute. Aici Radio… nim cu ultim… și din nou se auzi pârâitul specific zgomotelor de fond.

– Cum adică nimeni nu e capabil? Ce vrea să zică? De ce CCZ n-a trimis niciun mesaj dacă sunt probleme? întrebă Cristina mirată.

– Nu știu ce-a vrut să zică. Cât despre Centru, există posibilitatea să fi intervenit o defecțiune.

– Și să n-o repare… cât timp îi ia mesajului să ajungă aici?

– Cam o oră și douăzeci de minute standard. zise Bogdan.

– Deci cei de pe SSI sunt plecați. Ai încercat să contactezi CCZ?

– Asta fac la fiecare două ore, trimit mesaj și aștept răspuns. Deocamdată nimic.

– Ce s-a putut întâmpla? se întrebă operatoarea.

– N-am idee. Așteptăm, poate primim mesaj.

– Și dacă nu?

– O să vedem atunci. Va trebui să luăm o decizie.

– Vrei să-i trezesc, știi că nu pot, nu?

– Nu știu ce-o să facem Cristina. Hai să nu ne hazardăm. Să așteptăm, poate primim un mesaj și se clarifică tot.

Cu mintea burdușită de gânduri, intră în cabină sperând să se liniștească. Un somn bun, spera să-i dea o altă perspectivă asupra situației. Dar de-abia reuși să închidă ochii, că intercomul începu să țiuie.

– Ce mama… se zbârli Bogdan.

Sări din pat și apăsă butonul roșu pâlpâitor.

– Da? Ce…

– Bogdan, repede, în laborator! Mark trezește subiecții.

– Păi cum îi trezește, doar tu ești calificată să…

Căpitanul înjură printre dinți și o zbughi pe ușă, îmbrăcându-și tricoul pe care reușise să-l ia de pe cuier.

Ușa laboratorului era închisă; cu mâna dreaptă apucă pârghia ce-o bloca și-și propti umărul în ușa grea. Spre surprinderea lui Bogdan, aceasta se deschise ușor. Primele două criocapsule aveau capacele ridicate. În cea din dreapta, un tip uscățiv își ducea mâinile la cap, pipăindu-l. În cealaltă parte, un tip blond spătos tocmai încăleca marginea capsulei, balansându-și picioarele în gol.

O mână îl apucă brusc de umăr, răsucindu-l. Văzu fața nebărbierită a lui Mark, apoi pumnul nimicitor al uriașului îl lovi în stomac. Bogdan se îndoi și văzu negru în fața ochilor din cauza durerii.

     – Hei, hei, hei, ce-i asta? N-am vorbit nimic despre așa ceva, strigă blondul ridicându-se revoltat. Nu! Căpitane, nu!

Bogdan își revenise și îi administră un pumn în bărbie lui Mark. Acesta se lovi de perete și căzu, dar dădea semne că vrea să se ridice. Căpitanul îngenunche rapid lângă el și îi dădu o nouă serie de doi pumni, care îl amețiră de tot.

– Chiar era necesar? zise uscățivul apropiindu-se, privindu-l pe Mark care zăcea inconștient.

– În situația asta da. Omul e de necontrolat, devine isteric.

– Ce se întâmplă? Apropo, eu sunt Jack, zise uriașul apropiindu-se.

– Deocamdată ajutați-mă să-l duc pe Mark în cabina lui. Rămâne acolo până se calmează.

Jack stătea pe singurul scaun disponibil din fața biroului, iar uscățivul Vog se așeză pe o cutie de rații. Bogdan, din scaunul comandantului, le expuse situația.

– Eu nu înțeleg, zise Vog scărpinându-și ceafa, ai zis că nu ai primit mesaj de la CCZ, dar de unde știi că SSI a fost abandonată?

– În ultimele luni, în anumite condiții, recepționez o frecvență radio de pe Pământ. Câteva cuvinte, se întrerupe, apoi revine și tot așa pentru o perioadă scurtă de timp. Așa am aflat despre SSI și despre problemele de pe Pământ.

– Și tu ce crezi că s-a întâmplat? zise Jack. Crezi că este vreo boală?

– Habar n-am, mormăi Bogdan, punând ambele palme pe birou. Ce știm e că, dintr‑un anumit motiv, nu am mai primit mesaje de la CCZ. Cei de la SSI au părăsit stația și au revenit pe Pământ, cred că lucrurile s-au înrăutățit, dar nu știm în ce fel, întări comandantul bătând cu degetul în masă. Am luat decizia, înainte ca Mark să vă trezească, să așteptăm un nou mesaj. Săptămâna viitoare.

– Care ar putea veni sau nu, zise Vog mângâindu-și barba. Cât de departe suntem?

– Am făcut luna trecută cinci ani de când suntem plecați.

– Asta însemnă că peste trei ani ajungem la țelul misiunii. Centura de asteroizi.

– Misiunea era despre somnul criogenic, testarea capsulelor crio. Misiunea suplimentară era într-adevăr de a investiga și culege date în centura Kuiper, aprobă Bogdan.

– Întrebarea este dacă mai are rost să ne continuăm drumul, zise Jack.

– Asta e, protocoalele navei nu spun nimic de astfel de cazuri. Însă fiecare a semnat contractul și va primi milionul pentru această misiune.

– Corect, am semnat. Dar n-ar trebui să-i trezim pe toți și să-și spună părerea? întrebă uscățivul

– Vog, e o idee proastă. Speranța are resurse limitate: aer, mâncare, loc. Cum crezi că ar reacționa încă cinci oameni știind că s-a întâmplat ceva acasă? Nu, n-am avut de gând să vă trezesc nici pe voi. Am autoritatea să iau decizii. Am vrut să aștept încă o săptămână și să încerc să întorc nava spre Pământ dacă nu primesc niciun răspuns.

– Aș prefera să rămân treaz până săptămâna viitoare, dacă este posibil, interveni Jack.

– Și eu, zise Vog.

– Bine, o să fim mai înghesuiți, da’ ne descurcăm noi.

 

Intercomul sună strident. Bogdan se trezi cu senzația că ceva nu e bine. Își alungă gândurile sumbre și apăsă butonul ce clipocea roșu aprins.

– Comandante! Cum te simți astăzi? veni vocea sarcastică din difuzor.

– Mark, ce naiba ai făcut iar?

– Dacă încă nu ți-ai dat seama, s-au inversat rolurile. Tu ești închis și eu conduc. Cum ți se pare? apoi Mark hohoti încântat de reușita lui.

– Mark, nu face prostii, deschide ușa! Hai să discutăm ca doi adulți.

– Ha? Să-ți etalezi iar talentele de soldat pe mine? apoi făcu o pauză. Da, Bogdan, știu cine ai fost înainte să devii comandant. Știm totul despre cariera ta de la trupele speciale sau să-i spunem mercenar? Da, le-am spus eu oamenilor cine ești, nimeni nu te mai vrea acum.

– Ce oameni? Mark ai trezit mai mulți oameni?

– Deocamdată nu, dar voi ține sfat cu Vog și cu Jack. Poate o să-i trezim.

– Și Cristina?

– Pe cameră ca și tine, nu pot avea încredere în ea.

– Mark deschide ușa, altfel o să ne omori pe toți.

– Ce vorbești? Eu nu vă fac niciun rău. Vă țin izolați, vă dau mâncare, trăiți ca în rai.

– Cu cine vorbești? se auzi vocea lui Vog.

– Cu ex-Căpitanul. Salută-l și tu!

– Hei omule, cum o duci?

– Vog, ce naiba faceți? Ce-i în capul vostru?

– Cum adică? Păi acum că nu mai e nimic pe Pământ, am vrut să trăim și noi liberi, nu după regulile tale. Liberi, înțelegi?

– Vog, asta nu-i o glumă, cum ați dedus voi că nu-i nimeni pe Pământ? Și banii? Ați renunțat așa ușor la ei? Nu vă prostiți, că puteți să ne omorâți pe toți.

– Hai că mă faci să râd. Cum vă omor eu?

– Ce meserie ai Vog?

– Sunt inginer mecanic, pe Pământ am fost foarte bun în meseria mea. Pot să-ți repar orice vrei.

– Poți să repari și plămânii unui om care rămâne fără aer?

– Ce întrebare-i asta?! Eu nu-s doctor, scuipă Vog iritat.

– Nava are o cantitate precisă de oxigen. Dacă n-o dozăm corect, cineva va muri. Nu există destul aer ca să trezim toți subiecții și să-i ținem în viață până acasă.

– Dar cine a zis că mergem acasă? se auzi vocea lui Mark.

– Of, Doamne! Dar unde vreți să mergeți?

– Găsim noi ceva, acum că Pământul s-a dus.

– Mark, Mark tu te auzi ce vorbești? Pământul e acolo, nu s-a dus nicăieri. Dă-mi drumul și hai să vorbim!

– Nu s-a dus, da’ cine știe ce boală bântuie pe acolo. De-aia nu mergem înapoi. Știu eu că vrei să scapi de noi.

– Mark, ce tot vorbești? Eu…

– Hai gata, prea ți-e ascuțită limba! Încerci să ne aburești. N-o să-ți dau ocazia. De acum nu mai ai dreptulsă vorbești. Nu vreau să-mi minți oamenii, să le tulburi mințile.

– Mark! strigă Bogdan în intercom, dar acesta fu închis de la celălalt capăt, lăsându-l în tăcere.

Își încleștă pumnii și izbi în perete de două, trei ori, descărcându-și frustrarea.

– Ne va termina pe toți. Idioții naibii, habar nu au ce-i cu nava asta, își zise înciudat Bogdan. Se mustra că avuse încredere în ei să-i lase nesupravegheați pe navă. Și Mark ăsta… hmm… cum de nu-l văzuse? Comportamentul lui era tipic psihotic. Acum înțelegea că obiceiurile operatorului trebuiau să-i dea de gândit, dar nu fusese destul de atent. Atunci când Mark se plângea de spații închise, de faptul că munca lui era plicticoasă, că nu avea destul loc. Apoi perioadele lui de mânie care apăreau dintr-o dată. Toate trebuiau să fie un semnal de alarmă pentru psihoza ce-l rodea, dar fusese orb.

Bogdan se plimba agale prin modulul său. Nu mai știa ce zi era, pierduse șirul. Oareziua în care trebuiau să primească mesajul de la CCZ trecuse? Era ros de curiozitate: primiseră vreun mesaj sau tăcerea continua? Pe când se întorcea din nou în pat, auzi o mișcare în fața ușii.

„Îmi va da drumul cineva de-aici? Oare cine risca pentru asta? Să fi scăpat Cristina?”

Ușa se deschise și-n spatele ei apăru fața uscățivă a lui Vog. În mâna dreaptă ținea strategic o bară de fier, ca și cum s-ar apăra de un posibil pericol. Apoi apăru fața cunoscută a operatoarei.

– Salut Bogdan, hai că ești liber.

– Salut, și arătă spre bara din mâna lui Vog. Crezi că ai nevoie de asta? N-am de gând să-ți fac nimic.

– Ah, nici nu credeam, dar Mark e undeva liber pe aici. A luat-o razna, l-a lovit pe Jack cu asta.

– Jack e bine?

– E bine, e în cabina lui, are o vânătaie urâtă la picior, istorisi Cristina.

– Chiar că și-a pierdut mințile. Ceilalți subiecți? se interesă Bogdan.

– Încă dorm, am reușit să blocăm intrările în laborator după incidentul cu Jack.

– Bine, hai la tactic să-l găsim pe Mark!

– N-are rost, nu merge nimic. Am încercat.

– Știu, am blocat eu toate comenzile. Din precauție.

– N-aveai încredere în noi, îl repezi Cristina, dar apoi regretă prostia ce o zise.

– Păi ar fi trebuit? Dar nu-i vorba de încredere, nu pot risca viețile oamenilor. Atunci când am văzut că operatorul devenise instabil,am fost nevoit s-o fac, așa cer protocoalele navei. Toate comenzile au fost blocate.

– Și dacă tu pățeai ceva cât timp comenzile erau blocate? Noi muream aici, îl certă Vog pe un ton nervos.

– Nu. După patruzeci de zile nava se reîntoarce la bază, dacă nu primește alte instrucțiuni, explică Cristina. Ai uitat că toată șandramaua asta e automată?

– Corect. aprobă comandantul.

– N-am știut că aceste protocoale mai sunt în vigoare. spuse Vog.

– Nu sunt ceva standard, dar fiind o navă experimentală am făcut un upgrade.

Văzând că e privit circumspect, adăugă:

– Privilegiile comandantului. Sau o măsură de securitate, luați-o cum vreți.

Bogdan apăsă câteva taste și pupitrul din fața sa se animă într-un curcubeu de culori și sunete.

– Și cum îl găsim pe Mark? întrebă Cristina.

– Speranța nu are senzori interiori de localizare. Doar câteva camere de supraveghere la punctele cheie. Acum că am deblocat comenzile trebuie să așteptăm.

Vog se uită oarecum nedumerit la Cristina, apoi la Bogdan, pe care-l întrebă cu glasul lui hârâit:

     – Ce să așteptăm?

     – Mișcarea lui Mark. Când va folosi una din uși ne va arăta pe monitor locul exact unde se află. zise gesticulând în timp ce arăta spre un monitor alăturat.

– Cristina, ești acolo? se auzi în intercom vocea lui Jack, făcând-o pe Cristina să țâșnească de pe scaun.Dar comandantul i-o luă înainte.

– Sunt Bogdan, ce se întâmplă Jack?

– Veniți vă rog, la module, avem o problemă! Mark are o criză, fiți atenți!

– Cristina, rămâi aici… și ochii la monitor.

Îl găsiră pe Mark, sau cel ce fusese Mark, aproape de modulul său. Stătea ghemuit lângă perete, gemând ușor. La vederea colegilor săi, Mark se ridică, proptindu-se ca o gorilă în cele patru membre. Ochii sălbatici și injectați se ațintiră asupra lor.

– Stai! Ordonă Bogdan oprindu-se.

Vog rămase năucit, în fața lor stătea o arătare ciudată. Mark își rupse cămașa, doar o bucată de material îi mai flutura la încheietura mâinii drepte. La brâu spânzurau bucăți din pantaloni agățate de cureaua ce-i susținură, iar bocancii și ciorapii dispărură și ei.

Din cealaltă parte apăru Jack la fel de preocupat. Când îl văzu, Mark se repezi doi pași spre el, scoțând sunete guturale și bălăbănindu-și brațele în aer.

– Ce s-a întâmplat cu el? întrebă Bogdan nedumerit.

– Habar n-am, când l-am căutat în cabina lui, era așa cum îl vedeți. A sărit pe mine când am deschis ușa, zise Jack

– Hai să-l închidem în modulul lui, nu-l putem lăsa așa prin navă! ordonă Bogdan.

– Bogdan! se auzi vocea Cristinei. Hai la tactic, avem o problemă. Se pare că ne-am rătăcit.

Bogdan deveni atent, privind la colegii lui în timp ce asculta vocea operatoarei.

– Cum adică ne-am rătăcit?

– Adică suntem într-o regiune necunoscută. Stelele au dispărut, parcă nava ar fi într-un abis întunecat, fără nicio sursă de lumină. Nu mai detectăm nici soarele. Am cercetat toate hărțile, aparatele nu-s defecte, n-am găsit vreo explicație. Acum câteva minute a apărut o lumină albă în fața navei. Nu-i știu proveniența, explică operatoarea.

– Senzorii ce spun?

– Nimic.

*

Trecuseră două ore de când Vog ieșise prin sas, să investigheze. Tensiunea creștea cu fiecare minut în biroul comandantului.

– Nu trebuia să-l lași să iasă, zise nemulțumită Cristina.

– Nu l-am lăsat eu și nici nu i-am ordonat. A spus că e cel mai calificat dintre noi. Până la urmă e inginer. Dacă cineva s-ar putea pricepe la sistemele sasului atunci el e acela.

Mark aprobă dând din cap.

– Unul dintre noi trebuia să iasă, eu merg greu din cauza piciorului, Bogdan nu poate risca că e comandantul, tu nici atât, că ești operatoarea crio… deci.

– Știu, acceptă Cristina explicația, dar e prea riscant.

– Cineva trebuia s-o facă, sistemele navei sunt date peste cap. Trebuie să înțelegem de ce, explică Bogdan.

*

Inima Cristinei bătea cu putere, iar ochii-i reflectau teama ce o copleșea. Își mușcă ușor buzele, privind cu neliniște spre Bogdan, zicându-și în gând: „La fel de inconștient ca Vog.” Neputând înțelege de ce acesta se pregătea să deschidă sasul navei spre spațiu necunoscut. Își strângea pumnii, încercând să-și ascundă tremurul mâinilor, însă privirea îi trăda sentimentele.

     – Bogdan, te implor, n-o face! N-aș putea să mă descurc singură dacă pățești ceva, zise Cristina, gândindu-se cu groază la Mark închis în modulul său. În Jack n-avea încredere, poate pentru că-l cunoștea de puțin timp..

– N-o să pățesc nimic, o să-mi pun combinezonul și apoi o să deschid trapa. Ai cuvântul meu, zise comandantul văzând că operatoarea îl privește neîncrezătoare.

– Ești atâta de curios să vezi ce-i acolo, că nu mai judeci corect. Îți riști viața. Poate e ceva ce va afectat pe amândoi. Pe tine și pe Vog. S-au petrecut prea multe într‑un timp scurt, întâmplări dubioase. Ceva nu-i în regulă și…

– Cristina, hei, uită-te la mine! Știu că ți-e frică, și mi-e îmi este. Am spus că voi cerceta ce-i acolo, dar nu-s idiot să nu-mi iau măsuri de precauție. Mai ales acum că Vog a dispărut prin sas. Sunt căpitanul navei și căpitanul nu părăsește nava, îți amintești? El pleacă…

– Ultimul sau se prăbușește cu ea.

– Așa, ne-am înțeles? Ies până la sas, văd care-i treaba și revin.

După ce se îmbrăcă, intră în camera de presurizare, își activă cizmele magnetice, apoi porni spre sas-ul navei, pas cu pas, simțindu-se tot mai incomod în costumul de astronaut. Odată ajuns acolo, se sprijini cu o mână de perete și se uită afară, așteptând să vadă imensitatea întunecată a spațiului. Dar în loc de stele strălucitoare sau peisaje cosmice spectaculoase, văzu ziduri de beton strălucind în lumina lăptoasă ce cădea de undeva de sus, iar pe marginea hangarului zeci de containere. La început, creierul nu-i conștientiză ce vedea. Abia după câteva secunde începu să înțeleagă. Fără îndoială că se aflau într-un hangar uriaș pe Pământ. Se simți profund dezorientat și confuz, neputându-și explica cum de ajunseră într-un astfel de loc. Experimentul nu fusese deloc ceea ce păruse. De fapt ei nu se aflau într-o navă reală undeva în negura spațiului, erau într-un afurisit de simulator sofisticat.

Atunci când se întoarse în compartimentul presurizat, uimirea și dezamăgirea i se citeau pe față, ceea ce o îngrozi și mai tare pe Cristina.

– Ce e?

Comandantul stătea acolo în cabina presurizată, privind în gol, fără să zică nimic.

– Bogdan, mă sperii. Ce-ai văzut?

Întoarse spre operatoare o privire pierdută, apoi îi aruncă un zâmbet forțat. Apăsă câteva butoane pe monitorul din apropiere și, cu un gest cât se poate de normal, își desprinse casca, spre uimirea operatoarei care începu să bată cu palma în sticla incasabilă a ușii.

– Bogdan, nu-ți da casca jos! N-ai presurizat cabina!

– N-avem nevoie.

Un semnal luminos începu să pâlpâie deasupra ușii, apoi deveni verde. Ochii operatoarei aproape ieșiră din orbite de groază. Se dădu câțiva pași înapoi, acoperindu-și gura cu mâna, convinsă că va muri asfixiată, apoi alunecă fără vlagă lângă perete. Începu să respire din ce în ce mai greu, de parcă cineva o strângea de gât, mâinile începură să-i tremure necontrolat, iar ochii i se împăienjeniră. Prin ceață, îl văzu pe Bogdan cum se precipita spre ea, aplecându-se s-o ridice. Nu realiză că acesta n-avea cască.

– Respiră, Cristina, ce naiba…? Și începu s-o scuture cu putere.

Operatoarea se lăsă moale ca o cârpă în brațele lui, cu toate că încerca cu disperare s-o readucă în simțiri.

După ce Bogdan le explică ce văzuse, reacțiile celor doi operatori fuseră oarecum similare. La început zâmbiră și glumiră pe seama comandantului, apoi, văzându-i seriozitatea, vrură să vadă cu ochii lor adevărul.

Jack nu mai avea cuvinte și privea în jur cu ochii mari de uimire și neîncredere, în timp ce Cristina se lăsă jos lângă perete și privea fix într-un punct, incapabilă să vorbească. Parcă acul busolei lor interioare, care le indicase mereu direcția corectă, se defectase și era o relicvă fără valoare într-un hangar pe Pământ.

Jack își trecu degetele prin părul dezordonat, privind în gol. Cristina își amintea cum se închidea în propriul modul, gândindu-se la distanțele imense pe care le parcurgeau prin întunericul cosmic. Însă acum, totul părea atât de ireal, de iluzoriu.

– Deci toată această expediție este doar o iluzie, un experiment de cinci ani? Cine e responsabil? zise Jack printre dinți în timp ce venele gâtului păreau să se umfle de furie.

Bogdan dădu din cap nemulțumit, apoi zise:

– Acum multe lucruri fără înțeles încep să aibă logică.

– Banii, nava automată. Frecvența radio? întrebă operatoarea care între timp se ridicase.

– Exact, prea ușor au sărit cu milioanele, dar aș adăuga îmbarcarea.

– Ne-au manipulat, nu frica despre efectele accelerației a fost problema. Ei au vrut să nu vedem că de fapt ne-au băgat în acest uriaș simulator, zise Cristina indignată.

– Vrei să spui că ne-au aburit și nu vom mai vedea banii? Cineva o să plătească pentru asta și o va face rău de tot, mârâi Jack strângând și pumnii.

– Mă întreb dacă cineva mai știa despre noi? spuse Cristina. Oare ce-o să găsim acolo jos?

– Oricum, nimic bun. Dar hai să le luăm pe rând, să găsim întâi o cale de ieșire.

O lumină alb-lăptoasă cădea din tavan prin unul din panourile de aerisire ridicate. Cobora rece modelându-se după suprafața betonului cenușiu și împrăștiind o rază palidă în întunericul hangarului. Însă era prea slabă ca să lumineze în întregime colțurile îndepărtate. Undeva la aproximativ doi metri de sol, o plasă de frânghii era întinsă împrejurul navei ca un imens hamac. O mulțime de gunoaie erau împrăștiate într-un haos fără sens. Resturi de mobilă, hârtii și alte obiecte neidentificate umpleau podeaua, creând un tablou dezolant. În aer plutea un miros greu și nedefinit, o combinație de praf, umezeală și loc stătut, neaerisit.

Încet și cu ochii ațintiți spre locurile întunecoase, echipajul Speranței se apropie de ușa dublă pe care scria „Recepție”. Înăuntru au fost întâmpinați de o liniște greoaie și de o întunecime aproape totală. Lumina slabă care pătrundea prin ferestrele acoperite de praf dezvăluia un peisaj dezolant și neliniștitor. Un coridor lung, plin de gunoaie și birouri devastate, se întindea în fața lor.

Când au ajuns în sala principală, nu mai erau chiar uimiți să constate că era complet pustie. Scaunele goale, monitoarele stinse și instrumentele nefolosite le confirmară cele mai mari temeri.

O mișcare se auzi de undeva din dreapta lor, apoi ușa unui birou se deschise și Vog apăru în prag, zâmbind strâmb.

– Ați ajuns? Vă așteptam.

– Ce s-a întâmplat aici? zise Cristina uitându-se în jur.

– Au plecat, au abandonat totul. Și cred că știu de ce. Urmați-mă.

Lumina palidă se strecură printre ușa deschisă, dezvăluind o scenă îngrozitoare. Un miros pestilențial de hoit îi lovi înaintea priveliștii năucitoare. În încăpere, se vedea o rămășiță umană. Privirea-i înspăimântată era înghețată în ultimele clipe de viață, iar trupul lui slăbit era întins pe podea, culcat într-un mod nefiresc. Gura-i era deschisă într-un strigăt mut, semn al suferinței îndurate. În jurul lui, hainele erau zdrențuite și murdare, amintind de o vreme în care era un om inteligent și în viață.

La fel ca Mark, devenise sălbatic, pierzându-și orice urmă de umanitate, boala ghidându-l spre un final tragic din cauza lipsei hranei și a apei. Fără capacitatea intelectuală de a înțelege, acest om devenise prizonierul propriului corp, condamnat să se comporte ca un animal rănit și dezorientat.

O liniște apăsătoare domnea în jur, parcă puteai auzi gândurile echipajului ce se întreba:

„Ce boală înspăimântătoare făcuse posibilă decăderea umană și transformarea într-o ființă primitivă, incapabilă să supraviețuiască în această lume?”

Autor