Sub luna de cleştar

Podişul Târnavelor, anul 2385, anotimpul secetos

Se însera. Trecerea de la zi la noapte se făcea anevoie; plafonul de nori devenea dintr-o dată plumburiu, temperatura scădea cu câteva grade, iar din păduri răsunau urletele sălbăticiunilor. Moş Albert strânse cusătura de piei în jurul trupului, de frig, de frică… Aţâţă focul cu un lemn gros, bombănind:

–  Se apropie! Ne simt. Trebuie să ne mutăm tabăra. Altfel, vom sfârşi în colţii lor.

Căpetenia Mihail se ridică din iarbă. Nervos, începu să înconjoare grupul celor adunaţi de căldura focului.

–  Nu plecăm până nu se-ntorc cercetaşii. Nu ştim cât de aproape sunt ticăloşii ceilalţi, pe două picioare. Eu, unul, mai bine mor de colţi şi gheare.

Bătrâna Odette îl fixă mânioasă. Se întreba de unde moştenise fiul ei caracterul aprig, mândria, iuţeala cu care-şi manifesta furia.

–  O căpetenie îşi conduce poporul şi-atât, nu oferă alternative la moarte!

–  Iar bătrânii ar trebui să-şi vadă de-ale lor, de împletit prelate pentru tabără, că ploile-s aproape, şopti Mihail aplecându-se spre ea.

Doi copilaşi se strecuraseră deja sub braţele primitoare ale femeii. Luară vorbele căpeteniei ca pe un îndemn; începură s-o tragă de mâneci, cerându-i:

–  O poveste cu Robin, te rugăm! şopti fetiţa, aţintind-o cu o pereche de ochi albaştri.

–  Şi cu roboţii înarmaţi care v-au fugărit trei zile şi trei nopţi, încuviinţă băiatul.

–  Parc-au fost treizeci… suspină moş Albert.

Pe obrajii Odettei începu să curgă o pereche de lacrimi. O durea fiecare amintire, numele celui demult dispărut îi pârjolea buzele. Clătină capul de câteva ori, până când durerea din piept se mai ostoi. Netezi cu palmele buclele aurii ale nepoţilor; după primele vorbe, copii şi adulţi deopotrivă i se strânseseră alături. Mihail le întorsese spatele. De mic se tot întrebase care era adevărul. Auzise că ar mai fi cete ca a lor, de oameni liberi, purtători de nume, văzuse maşinăriile zburătoare ale celorlalţi sau animalele ucise de arme necunoscute. Cu toate acestea, îi era greu să creadă că exista o astfel de lume.

–  Când am împlinit şaisprezece ani, am fost aduşi din căminul în care crescusem în Colonia din capitala B-1. Eu, Albert, Isadora, Ana şi alţi câţiva. Robin venise din altă parte, n-am ştiut niciodată de unde. Noi l-am găsit acolo. N-am să uit cum stătea în uşa dormitorului, cu mâinile înfipte în şolduri, cu picioarele depărtate. S-a dat în lături ca să putem intra, nu înainte de a ne studia pe fiecare. A izbucnit în râs văzând părul vâlvoi al lui Albert: „Ăsta parcă-i Einstein! O să-i spun Albert!”

–  Da, iar din simpatie mi-a înfipt un ghiont în coaste, o întrerupse bătrânul, trecându-şi degetele prin părul înfoiat.

–  Pe mine m-a ciupit de braţ şi mi-a zis: „Am citit o poveste cu o fată din Francia, parcă, o chema Odette. Eşti ca ea: blondă şi cu ochi de safire.” L-am împins şi l-am corectat: „Franţa, nu Francia.” M-am temut puţin, dar el a zâmbit, dezvelindu-şi cei mai albi dinţi din câţi văzusem până atunci. Mi-a spus: „Îmi placi” privindu-mă cu ochii ăia negri ca de cărbune. Aşa era Robin. Cine nu-l cunoştea îl credea obraznic, răzvrătit, arogant…

–  Bunică, de-atunci v-au rămas numele puse de el? Ce s-a-ntâmplat cu ale voastre?

–  N-aveam, ridică din umeri bătrâna. Eram nişte cifre. Eu fusesem 6-7-9-5-4-3.

–  Dar lui cine i-a pus numele? Mama lui? Altcineva?

–  Noi nu ne-am cunoscut mamele, trăiam în cămine, apoi eram duşi la şcoli. Când mai creşteau, tinerii ajungeau prin fabrici sau prin alte Colonii… depinde ce ştiau să facă. Iar numele lui… singur şi l-a pus. Zicea că e Robin Hood, că-şi va face o ceată alături de care va călători în lume. Că-şi va găsi o mireasă sub luna de cleştar.

Moş Albert începu să se foiască. Se prefăcu a-şi drege glasul, scormonind jarul deasupra căruia dansau câteva flăcări palide.

–  Eh… ajunge, Odette, pentru-o singură seară, nu le mai împuia minţile cu visele altora. Cine ştie dacă luna arăta aşa cum o vedeam noi în imaginile de la şcoală? Sau dacă s-a ivit vreodată? De câte lucruri nu eram siguri, dar le-am cunoscut cu totul altfel?

De fiecare dată când cineva îi pomenea numele, îi apărea în minte un astru mare, alb-sidefiu, luminând ca ziua. Auzea strigătele lui Robin după ce trecuseră de zidurile coloniei. Toţi anii aceia trăise cu vina de a-l fi văzut pe celălalt stingându-se; uneori se bucurase, egoist, de moartea rivalului. De cele mai multe ori şi-ar fi dorit să-i ia locul, să fie în mintea şi sufletul Odettei, nu în braţele sale. Se mustra singur după astfel de gânduri: nici într-o mie de ani n-ar fi avut curajul şi nebunia lui Robin.

*

Capitala B-1, Biroul Guvernatorului, anul 2330, primăvara

Bărbatul parcursese încăperea de zeci de ori, de la un capăt la altul. Îi amorţise gamba dreaptă de la paşii apăsaţi, gândindu-se la cererea pe care avea s-o facă. Se aplecă deasupra panoului central; desfăşură harta holografică a sediului şi, ca să nu se mai poată răzgândi, atinse zona laboratorului. În mintea doctorului X-214, implantul propagă strigătul conducătorului său suprem.

–  Ai patru minute să ajungi la mine!

–  Da, Excelenţă! răspunse medicul, alergând spre lift.

În faţa uşii metalice, tastă codul de siguranţă. Un fascicul de raze îl scană din cap până-n picioare, înainte de a debloca sistemul de închidere. Din fotoliul cromat, stăpânul asupra unicului Continent rânjea sarcastic, arătându-i un cronometru proiectat pe podea:

–  Ai scăpat şi de data asta! 3:58!

Medicul înghiţi în sec. Singura scăpare era să se conformeze toanelor celuilalt. Când n-ar mai fi putut s-o facă, şi-ar fi injectat singur serul Eutan.

–  Ia loc, doctore! Să-ţi spun ce idei i-au mai venit frumoasei mele soţii.

X-214 se aşeză pe o margine de scaun, ignorând râul de transpiraţie rece ca gheaţa ce începuse să-i curgă pe spate. Vedea deja, cu ochii minţii, fiola care i-ar fi adus liniştea.

–  Doamna Guvernator vrea un copil!

–  Desigur! Dacă-mi spuneţi preferinţele doamnei, iniţiez procedura de clonare, aruncă în grabă medicul.

–  Cred că nu m-am făcut înţeles. Vrea un copil unic, nu o clonă!

–  Excelenţă! E imposibil… ţâşni medicul, asumându-şi orice risc.

–  Răspuns greşit! Deocamdată e imposibil! Dumneata vei găsi o soluţie.

Doctorul îşi drese glasul, amintindu-i celuilalt:

–  Excelenţă, toţi indivizii din Casta Zero sunt anatomic incapabili să aducă pe lume un copil. Legea dată de predecesorul dumneavoastră… Doar cei din Casta Sub pot naşte…  orice suflet în plus pe planetă periclitează vieţile celorlalţi. Ca să nu mai vorbim de oamenii liberi care ne respiră oxigenul… e imposibil…

–  Al doilea răspuns greşit! Nu-mi vorbi de legi, că eşti pe terenul meu! N-am spus că nevastă-mea ar vrea să nască un copil, doar să aibă unul!

–  Excelenţă, nici unul dintre dumneavoastră…

– Ştiu, dobitocule! Acum ascultă-mă! Ţi-e foarte clar că n-o pot refuza. De când s-a instalat pe domeniul din S-5, s-a înconjurat de nişte coconeturi: neveste de generali, miniştri! În fine… Le-am proiectat un conac cum văzuse ea prin nişte filme din arhivă şi toate se joacă, acum, de-a contesele. Se văd cu sute de ani în urmă, dau petreceri. O nebunie! Numai că le-a venit ideea asta cu copiii. La început voiau câte doi, trei că aşa aveau oamenii pe vremea aia. Femei proaste, cui să explici că p-ăia de-atunci îi durea în cur de stratul de ozon, de resurse, erau câtă frunză şi iarbă, împărţiţi pe cinci continente, başca nişte insule!

Guvernatorul se opri să admire expresia mirată a medicului. Continuă, satisfăcut:

–  Vrei să ştii cât mă costă proiectarea, seară de seară, a constelaţiilor din vremea aia pe deasupra domeniului? Cu cât am plătit astronomul să-mi găsească poziţia exactă a fiecărui astru? Sau programatorul care să le calculeze traiectoriile, astfel încât să fie, în fiecare noapte, în alt punct? Ei, cu aceeaşi sumă te-aş putea plăti pe dumneata dacă i-ai satisface toana asta nouă.

Gândindu-se la un câştig, fie el doar ipotetic, X-214 se aşeză mai comod în scaun. Cămaşa şi halatul i se lipiră de spătarul rece.

–  Ce-şi doreşte doamna, mai exact?

–  Ei, aşa mai venim de-acasă! Doamna guvernator vrea un copil. Nu ştie dacă vrea o fată ori un băiat, nu ştie dacă-şi doreşte un nou-născut sau unul deja mare… Aşa cum nu ştie, fii atent aici: nu ştie dacă vrea ca acel copil să crească! Are nişte holograme cu familii de-atunci, cu nişte plozi de vreo trei-patru ani. Spune că i-ar ţine la fel de mici şi de frumoşi, o viaţă. Alteori vorbeşte de un fiu alături de care să deschidă balul. Dar asta nu-i nimic! Odată soluţia găsită, restul conteselor îşi vor dori acelaşi lucru.

Doctorul se dezlipi de barele metalice. Îl încerca o uşoară ameţeală. Pe de o parte fiola de Eutan, pe de alta – creditul nelimitat. S-ar fi jucat cu nişte vieţi. Cine era el, un amărât de medic din Prima Colonie, să îngheţe timpul unor semeni? Dar cine ar fi putut deveni?

–  Iar la creditul ăla voi adăuga o proprietate unde-ţi doreşti pe Continent, plus dreptul la căsătorie. Ce zici?

Nu se mai gândi nicio clipă. Acceptă, simţind prin vene furnicăturile date de noua perspectivă. Iluziile îi dădeau deja o stare euforică.

–  De acord! Să înţeleg că doamna acceptă un copil din Casta Sub?

–  Dă-mi voie să te ajut: acceptă o turmă de copii care să nu mai crească din momentul în care-i vede, de unde să poată alege oricând ceva pe gustul ei. Acelaşi CEVA. Clar?

–  Da, Excelenţă!

*

Podişul Târnavelor, anul 2385, anotimpul secetos

Cercetaşii se întorseseră epuizaţi, cu arsuri grave pe braţe şi spate. Căzuseră sub tirul Coloniştilor. Aşa erau numiţi, la grămadă, toţi cei ce trăiau dincolo de zidurile înalte, electrificate. Acolo unde rolul fiecărui individ era să slujească Guvernatorul şi Casta Zero. În tabăra lor, singurele povestiri despre Colonii erau ale Odettei şi ale lui moş Albert. Fugarii lui Robin de odinioară tăcuseră, lăsându-i pe cei doi să istorisească.

Odette termină de pansat ultimele răni ale bărbaţilor cu argilă înmuiată în seva unui arbust de leac. Îl sfătuise pe Mihail să aştepte dimineaţa, informaţiile i-ar fi fost mai de folos dacă erau date de doi oameni cel puţin odihniţi, dacă nu teferi. Căpetenia acceptase cu greu sfaturile mamei. Uneori, noaptea, putea mirosi sălbăticiunile care se strecurau printre trunchiurile copacilor. Focurile le ţineau departe, însă în scurt timp nu s-ar mai fi temut nici de ele. Alteori auzea un huruit surd, de la maşinăriile zburătoare în misiune de cercetare. Îşi ţinea respiraţia, de parcă asta l-ar fi făcut invizibil. Scruta cerul pe acolo pe unde împletitura prelatei se rărise. În câteva rânduri zărise lumini puternice reflectate în tulpinile din jur. Nu spusese nimănui.

Oftă adânc, apoi se întinse pe un pat de frunze uscate. Odette îl zări cu coada ochiului. Le făcu semn nurorii şi celor doi nepoţi, se aşeză ca din întâmplare alături de el, iar îndemnul nu întârzie să apară:

–  Mai zi ceva de Robin…

–  Dar de bunicul vostru, Albert, care-a condus ceata atâţia ani, nu vreţi să ştiţi nimic? se burzului Mihail.

Auzindu-şi numele, bătrânul dădu din mână mormăind:

–  Asta-i bună! Poveşti cu mine! Vedeţi-vă de treabă!

–  Eram odată la un curs, nu mai ţin minte care, doar că un android se străduia să ne explice nişte diagrame complicate, începu Odette, prefăcându-se că n-a auzit. M-am trezit cu Robin în dreapta mea. Mi-a ridicat părul care-mi cădea peste faţă şi mi-a spus: „Azi-noapte te-am privit cum dormeai. Sub o lună argintie, părul ţi s-ar face alb.” Nu-l cunoşteam prea bine atunci, nu ştiam ce să zic. În plus, Albert, care stătea în stânga mea, începuse să tuşească nervos. Nu-i plăcea băiatul ăla.  „Minţi!” i-am răspuns. „Nu puteai să mă vezi, probabil ai visat.” „N-a fost vis. Dormi pe spate, cu braţul drept deasupra capului şi cel stâng peste piept.” M-am speriat. De când mă ştiam, adormeam imediat ce mă întindeam în pat. La fel li se întâmpla şi celorlalţi. „Încearcă să nu mănânci coaja şi ai să vezi!” Atât a mai zis, apoi a urmărit prezentarea profesorului de parcă nici nu ne cunoşteam.

– Despre ce coajă vorbea? Sau doar glumea, ca să te provoace? întrebă băieţelul.

– V-am mai spus că primeam, de trei ori pe zi, câte un fruct. Aşa-i spuneau ei; erau nişte ghemotoace roşii dimineaţa, cu gust dulceag şi miez moale. La prânz aveam unele galbene, uşor acrişoare, crocante. Iar cele de seară erau verzui, lunguieţe, acoperite cu o coajă de aceeaşi culoare cu pulpa. Ştiam că nu-s fructe. Veneau în caserole sigilate din laboratoarele de la subsol. Hrană sintetică, injectată cu tot felul de nutrienţi.

– Ai mai mâncat de-atunci aşa ceva? se ridică nepoata într-un cot, curioasă.

– Niciodată, niciodată! Aia era mâncarea Coloniştilor. Mi-am dorit-o, totuşi, în primele zile după ce-am fugit. Ne era atât de foame, atât de sete… Cât am traversat pustiul ăla fierbinte n-am văzut strop de apă. Abia în prima pădure…

– Odette, nu întrista copiii, vorbeai de altele: cum a fost în noaptea aia, cu coaja, ştii tu, interveni moş Albert.

– Mda… În seara aia am decojit încet, cu dinţii, fructul şi am îndesat fâşiile cu limba între dinţi şi obraji, având grijă să înghit doar pulpa. Supraveghetorii ne urmăreau atenţi, nu aveam voie să lăsăm ceva în tăviţe. Am scuipat-o la baie, după aproape o oră, timp în care încercasem să par ocupată, să nu fiu nevoită să vorbesc. Pentru prima dată, în noaptea aceea am gustat din libertate, fără să ştiu ce e. Urmăream, din pat, celelalte fete căzând într-un somn adânc. Inima îmi bătea în piept cu aşa putere, că eram convinsă că poate fi auzită din afară. Dar mai tare mi-a bătut când m-am trezit cu Robin alături. Se strecurase din jumătatea lor de cameră, separată de a noastră doar cu un paravan semitransparent.

Femeia se opri să-şi tragă sufletul. Zâmbea unor amintiri care, în timp, se estompaseră. Oamenii din trecut nu mai aveau chip în acele imagini. Deveniseră senzaţii.

– Ne-am aşezat amândoi pe patul meu. Mi-a luat mâna într-a lui; îmi spunea mereu să nu-mi fie frică, să îndrăznesc să visez la altă viaţă. Să-mi aleg o idee, aşa cum o avea el pe cea cu luna de cleştar.

– Odette, iar te-ndepărtezi, şopti moş Albert, înteţind focul.

– Posibil, vreau doar să ştie că, dintr-o idee poate nebunească, noi ne-am ales cu libertatea. Ne vom ascunde de Colonişti atât cât vom putea, vom vâna, vom culege tot felul de fructe şi buruieni, dar ştim cum arată cerul, cum bate vântul, cum udă ploaia. În Colonii au stratul de nori protectori, au temperatura controlată care să simuleze cele patru anotimpuri de altădată. Nu le e foame niciodată, nici sete, nici frig. Nu le e nici dor, pentru că nu-l înţeleg. Se atașează de cei aleşi de alţii, învaţă, muncesc. Femeile nasc, iar copiii lor trăiesc în cămine, printre roboţi. Mă întreb dacă a mai apărut vreodată un Robin. Dacă a mai cutezat cineva să viseze la lună.

– Odette…

Mâna bătrânului îi strângea uşor umărul. Copiii aşteptau continuarea poveştii, neînţelegând multe din vorbele de pe urmă ale bunicii. Femeia îndepărtă o şuviţă de păr de pe frunte, forţându-se să zâmbească.

–  Ai dreptate! Rămăsesem la noaptea când n-am dormit. El povestea, eu mă minunam… odată am zărit o umbră ce se tot alungea pe perdeaua despărţitoare. Cineva se apropia. Robin şi-a pus un deget în dreptul gurii. Eu nu mă puteam abţine şi şopteam: „Paza, e paza, e paza!” El dădea din cap îndârjit. Nu ştiu de ce, dar l-am crezut. L-am urmărit îngrozită. Se strecura pe lângă perete, pândea şi, când celălalt a ajuns la un pas de dormitorul fetelor, Robin s-a aruncat asupra lui, prinzându-l în braţe. Tremuram din toate încheieturile, îmi astupasem gura cu podul palmei ca să nu ţip, iar printr-o perdea de lacrimi urmăream lupta mută a celor doi, încheiată cu trecerea lui Robin de partea cealaltă. După icnetele şi gemetele de mai devreme, se lăsase liniştea. Am început să plâng de-adevăratelea abia când Robin a dat paravanul deoparte şi a venit spre mine cu Albert, pe care-l ţinea pe după umeri.

– Trăsesem cu urechea în sala de curs. Noi ne ştiam de-o viaţă, nu puteam lăsa un şmecher de niciunde să-mi amăgească fata, se simţi moş Albert dator să completeze.

Continuă, ruşinat:

– Îl invidiam, recunosc. Era mai înalt decât mine, avea părul ăla aproape argintiu, ochii negri, zâmbea precum cei din Casta Zero, sigur pe el. Ştia o sumedenie de lucruri care pe mine nu mă interesaseră. Plus că toate fetele roşeau de câte ori trecea ţanţoş printre ele. Mai puţin Odette.

– Pe mine mă speria la început, şopti femeia. Până la şaişpe ani aflasem destule despre băieţi. De la cei din căminul unde trăisem, cu Albert. Numai că el nu semăna cu niciunul dintre ei.

– Gata cu poveştile, trebuie să stingem focurile! interveni Mihail, luându-şi cei doi copii în braţe. Peste umărul tatălui, băiatul întrebă:

– Ce-au făcut în noaptea aia? S-au bătut?

Albert scăpă un zâmbet în colţul gurii:

– Nu, am devenit prieteni.

*

Capitala B-1, Biroul Guvernatorului, anul 2330, vara

Îmbrăcat în uniforma  potrivită noului statut, medicul X-214 aştepta verdictul. Raportul nu-i putea fi decât favorabil, a doua tranşă din credit avea să-i ajungă în conturi. Pe suportul ataşat fotoliului, Guvernatorul citea datele abia primite. O coloană semitransparentă servea drept fundal cuvintelor ce alunecau încet în josul ei, de la dreapta la stânga, într-un unghi adaptat poziţiei cititorului. Mări ritmul de derulare a fişierului, iar X-214 îndrăzni să inspire adânc. O mai făcu o dată atunci când celălalt, nerăbdător, vru să citească concluziile.

Cilindrul se goli de informaţii, mâna conducătorului îi atinse baza şi suportul redeveni o plăcuţă transparentă de textolit.

– Deci dumneata garantezi reuşita acestui vaccin! tună Guvernatorul după un minut de tăcere, petrecut cu mâna la falcă.

– Garantez! se grăbi să încuviinţeze X-214, cu gândul la proprietatea de pe malul oceanului şi la lista de femei care-i puteau deveni soţii.

– Nu e cam repede? În câteva luni de cercetare? N-ar trebui să mai aşteptăm vreun an, aşa, cel puţin?

– Excelenţă, aşa cum am scris în raport, vârsta celulelor poate fi determinată la miime de secundă. Analizele mi-au arătat că subiecţii au rămas absolut neschimbaţi de când au călcat pragul laboratorului până în clipa de faţă. Pot jura că aşa vor rămâne până la moarte.

– Exact! Despre asta voiam să-ţi vorbesc! Îţi dai seama că i-ai făcut nemuritori? Copii, nu-i vorbă, dar nemuritori. Oricât de mult va avansa tehnologia, tot ne vor supravieţui. De aceea, pentru restul creditului, dumneata vei îmbunătăţi vaccinul. Îi vei programa să moară peste… cincizeci de ani, să zicem! Se poate?

Medicul înghiţi în sec. Dădu din cap, încercând să-şi ascundă dezamăgirea:

– Se poate, Excelenţă!

*

Podişul Târnavelor, anul 2385, anotimpul secetos

Crengile uscate ale copacilor atârnau deasupra corturilor improvizate de oamenii lui Mihail. Razele soarelui, filtrate de stratul gros de nori, răspândeau o lumină lăptoasă. După răsărit, dura ore bune ca aerul să se limpezească, însă căpetenia era nerăbdătoare să afle rezultatul căutărilor. În cortul cercetaşilor, se aşeză în genunchi alături de cel care părea a se fi trezit. Rănile îi erau ascunse de fâşiile unsuroase de pânză. Gemu încet dând să se ridice într-un cot. Mihail îi făcu semn să se întindă la loc.

– Ia zi, până unde aţi ajuns?

– În primele zile am mers spre răsărit. Copacii se răresc încolo, dar am auzit mult mai des mârâitul animalelor. Când am ieşit din lăstărişul de la marginea pădurii, am dat cu ochii de o-ntindere de pământ roşiatic. Oriîncotro ne uitam: praf uscat, ridicat de vânturi fierbinţi. Am mers, totuşi, preţ de vreo trei ceasuri, să avem timp să revenim la adăpost până la lăsarea serii. Nimic… din loc în loc – moviliţe din care ieşeau puzderie de şerpi. Am făcut cale-ntoarsă şi am înnoptat aproape de locul de unde plecaserăm. Următoarele două zile am mers spre apus. La fel: dincolo de pădure e-un deşert fără margini.

Bărbatul ceru apă, iar căpetenia îi întinse vasul de lemn, ţinându-i-l aproape de buzele arse. Continuă cu ochii închişi:

–  Pesemne ne-am îndepărtat prea mult, ori aeru-ăla fierbinte ne-a luat minţile, arătându-ne una sau alta. Dintr-o dată, în jurul nostru pământul exploda, de nu mai ştiam încotro s-o luăm ori de unde veniserăm. Volodea m-a tras de mânecă şi m-am dus după el. Deasupra noastră bâzâiau maşinăriile Coloniştilor. Ne deplasam în zig-zag, cred c-aş fi alergat şi mort. Volodea a găsit drumul spre pădure, m-a împins într-o scorbură, dar el a rămas afară, că n-aveam loc amândoi. A mai încasat nişte jeturi de flăcări aruncate la-ntâmplare. Am zis că-i mort; am leşinat, am dormit, nu mai ştiu. Seara se lăsase liniştea, l-am zgâlţâit, i-am stors pe buze câteva frunze şi l-am cărat în tabără.

Neputincios, ridică din umeri. Nu putea spune mai multe despre misiunea eşuată.

– Zici că de jur-împrejur e deşert? vru să se asigure Mihail, frecându-şi bărbia.

– Cât vezi cu ochii! întări cercetaşul. Numai că spre apus sunt şi Colonişti! Jur că nu le-am auzit maşinăriile pe deasupra capetelor decât după ce trăgeau deja în noi!

– Aici nu mai putem sta. Vor veni ploile, sălbăticiunile-s tot mai aproape. Cred c-am să merg de unul singur! decise căpetenia cetei de oameni liberi.

*

Capitala B-1, Căminul XX, anul 2330, toamna

Pentru tinerii obişnuiţi cu uniformele lor gri sau combinezoanele negre ale gărzilor, hainele oaspeţilor din acea zi erau desprinse din holograme. Replici ale unor ţinute de demult, ori plăsmuiri din minţi dornice de culoare. Guvernatorul purta acelaşi costum negru cu cămaşă albă, însă peste ea înnodase o cravată azurie. Era la fel ca rochia doamnei Guvernator, lungă până-n pământ, înfoiată, cu zeci de volane şi mii de pietricele sidefate cusute din loc în loc. Fetiţele mai mici urmăreau hipnotizate unduirea  metrilor de mătase la fiecare mişcare mai amplă a purtătoarei; cele mari făceau în minte târguri: cât ar fi dat pentru o singură seară într-o astfel de rochie, măcar pentru un singur dans…

Calculele îşi pierdură şirul când miniştrii şi generalii, însoţiţi de neveste, apărură în spatele familiei conducătoare. Celelalte femei purtau, de asemenea, rochii colorate şi coafuri sofisticate. Odette lăsă, ruşinată, ochii în jos. Trase zgomotos nasul, oprind astfel lacrimile ce-i înţepau orbitele.

– Dacă ţi-aş lua o rochie azurie, ai dansa cu mine sub luna de cleştar? o întrebă Robin în şoaptă.

Tânăra simţi tot sângele urcându-i până în vârful urechilor. Îi întoarse, însă, o privire voit rece. N-ar fi trebuit să se lase amăgită, să viseze dincolo de limitele impuse de Colonişti. Trase cu ochiul spre celelalte fete. Urmăreau nepăsătoare defilarea celor din Casta Zero, zâmbeau naiv spre femeile ce le arătau cu degetul, pe sărite.

Doamna Guvernator se opri în faţa lui Robin. Îi răsuci o şuviţă de păr între degete, studiind-o în lumină. Întoarse faţa băiatului spre fereastră, parcă vrând să se asigure de culoarea ochilor.

– Şi acesta, neapărat! aruncă din vârful buzelor către medicul ce-i stătea la un pas în spate.

X-214 scană cu un cititor de coduri cifrele de pe uniforma tânărului. Robin îi susţinu privirea, întrebându-se ce planuri aveau cei mari cu tinerii aleşi.

*

Podişul Târnavelor, anul 2385, anotimpul ploios

Mihail plecase de trei zile, decis să găsească un loc sigur pentru ceată, petrecut până la primul luminiş de cei doi copii atârnaţi de mâinile bunicii.

În adăpostul încropit din crengi şi argilă, crezându-se în siguranţă sub prelatele zdrenţuite, oamenii aşteptau trecerea nopţii. Puţini dintre ei adormiseră. Moş Albert veghea, încercând să ignore tunetele, fulgerele şi răgetele animalelor. Odette se întinsese între copiii lui Mihail. O mânuţă mică îi atinse obrazul.

– Bunică, nu pot închide ochii. Era bine când mâncaţi seara fructele cele verzi şi adormeaţi fără să ştiţi?

Bătrâna strânse buzele, gândindu-se la nopţile nedormite din trecut, la vorbele şoptite în dormitorul fetelor, la oamenii care trecuseră prin viaţa ei ca un vis într-o noapte de vară.

– Nu mai ştiu. Odată m-am supărat atât de tare pe Robin încât o săptămână întreagă, seară de seară, am mâncat cojile fructelor. Bănuiam că el venea să stăm de vorbă, însă cine mai ştie cum gândeam la vremea aia… îl credeam vinovat pentru visurile mele născute din ale lui. Primisem vizita Guvernatorului însuşi. O sumedenie de femei frumos îmbrăcate, însoţite de bărbaţii lor în costume de gală, ne priviseră cu atenție. Îmi amintesc o rochie albastră a unei femei trufaşe care ne măsurase din cap până-n picioare. Robin mă întrebase dac-aş fi mers cu el sub lună într-o astfel de rochie. L-am acuzat că m-a amăgit, că mi-a insuflat visurile lui copilăreşti despre alte vremuri. Mă durea gândul că niciodată, în viaţa mea, n-aveam să îmbrac un veşmânt atât de frumos. Nici nu ştiu cum am aflat ce voiau oamenii ăia să facă din noi.

– Te-am rugat să-l asculţi, interveni Albert, dus pe gânduri. De dragul meu, ai mai rămas trează o noapte. Sau de dragul lui, cine ştie, oftă bătrânul.

– Ai dreptate, după săptămâna aia când n-am vrut să-i vorbesc, am stat amândoi ascultându-l până dimineaţa. Toate vorbele lui mi se păreau greu de crezut. Nu ştiam unde se sfârşeşte adevărul şi începe plăsmuirea minţii. Fetele au început să fie chemate în grupuri mici, povesteau de vaccinul care li se făcea, chipurile, pentru că urmau să schimbe căminul. Abia atunci m-am temut. Împreună cu bunicul vostru, am hotărât că e de preferat o viaţă de fugar decât una de veşnic prizonier. Nu aveam să fim încremeniţi numai în locurile alea triste, sordide, supravegheaţi de roboţi, ci şi în corpurile, în minţile unora care ar fi rămas pe veci copii. Puteam fi omorâţi, e drept, dar şi moartea o vedeam tot ca pe-o salvare.

– Mare curaj a avut, spuse Albert, înecat de plâns.

– Da, ar fi trebuit să fie alături de noi…

– Să lăsăm astea, că-i târziu!

*

Capitala B-1, Căminul XX, anul 2330, toamna

– Azi am fost din nou la domeniul din S-5, începu Robin să povestească. Poate nu mă credeţi, dar casele, copacii, apele, sunt aidoma celor din holograme. Chiar şi oamenii, nu ştiu… Doamna Guvernator m-a lăsat singur pentru câteva minute în salon. Nu vă puteţi imagina cum arată o cameră mare, plină de mobilă din lemn maroniu, cu draperii groase de catifea, cu covoare în care picioarele se afundă până la glezne. Fără să ştie că sunt acolo, alte două femei vorbeau despre copiii aleşi. Una din ele acuza gazda că-i furase tinerelul cu păr de argint, adică eu, şi fata cu ochii albaştri, adică tu, Odette…

– Nu înţeleg nimic, Robin, suspină fata.

Albert îşi trecu mâna prin păr, gânditor.

– Robin spune că nu toţi fac acel vaccin; doar cei aleşi de doamne se opresc la vârsta de-acum.

Odette suspină:

– Şi tu, Albert?

– Da, şi eu. Din fericire n-am fost în lotul celor chemaţi astăzi. Nici tu, Robin, nici Ana, Isadora, Gabriel plus câţiva dintre cei mici…

– Cine ştie ce va fi, se grăbi să adauge Robin. Trebuie să plecăm!

Odette sări în picioare. Îi tremurau genunchii; cu glasul întretăiat reuşi să îngaime:

– Să plecăm? Dar unde? Cum?

Stăpân pe situaţie, Robin îi prinse degetele reci în palma sa şi o trase alături de el:

– Mâine le spunem celorlalţi.

– Dar dacă vom fi noi? îl întrerupse Odette.

– Nu, mâine e ziua lor liberă. Gardienii vor fi înlocuiţi de roboţi. Ei nu fac ronduri peste noapte. Trimit drone care verifică temperaturile corpurilor din paturi.

– Deci… de-aia tu….? încercă să întrebe fata.

– Da, de-aia. Am aflat cum pot trece gărzile de filtre. Îmbrăcaţi în combinezoane, ele nu declanşează cititorii de senzori. Dacă reuşesc să fac rost de suficiente costume, suntem ca şi plecaţi de-aici!

– Unde să plecăm, Robin? Ştii tu ce e dincolo de ziduri? aproape strigă Albert, apucându-l cu ambele mâini de gulerul salopetei.

– Da, ştiu! Am ieşit de câteva ori cu camionul de gunoi. Am fost acolo, m-am întors. Nu puteam să risc, răspunse Robin calm, printre fălcile încleştate. Nu trebuie decât să purtăm combinezoanele alea afurisite, să ne ascundem timp de câteva ore în containerele cu gunoi, neapărat în primul transport, înainte ca dronele din dormitoare să sesizeze lipsa noastră şi să dea alarma, continuă tânărul.

– Mi-e frică, Robin! îngăimă Odette.

– Cred că trebuie să ne analizăm temerile. Să o înfruntăm pe cea care ne-ar putea distruge. Fiţi atenţi: să presupunem că rămânem aici. Jur pe viaţa mea, pe sufletul meu, că ni se pregăteşte un vaccin pentru oprirea creşterii! Vom fi duşi pe domeniul de la S-5, femeile alea ne vor folosi pe post de jucării sau animale de companie. Mai ţineţi minte hologramele cu câini, cu pisici de-acum sute de ani? Ei bine, în locul animalelor am  fi noi! E mai crud decât tot ce se întâmplă aici!

– Şi dacă nu merge, Robin? insistă Albert.

– Dacă nu merge, vor trage în noi, vom muri, ne vor îngheţa visurile! Poate mă vezi crud, inconştient, nebun când vorbesc despre lună. N-a mai apărut de la marele dezgheţ. Chiar dac-ar fi acolo, nu s-ar putea zări dincolo de norii ăştia de smoală. Dar în mintea mea există, mă plimb pe sub razele ei, calc desculţ pe frunze uscate, alerg în ploaie! Înţelegi, Odette, viaţa e dincolo de zidurile-astea!

– Dincolo de ziduri e moarte, Robin, e pustiu, e foamete, secetă, sunt ţinuturi sălbatice, scrâşni Albert.

Tânăra îi privea pe amândoi. Albert cel înţelept şi protector ar fi vrut să-i ţină acolo, supuşi regulilor. Rebelul Robin i-ar fi tras după el într-o aventură cu sfârşit tragic. El îi învăţase să viseze, să se îndoiască, să-şi dorească să lupte. Le dăduse nume. Rupte din sufletul lui.

*

Podişul Târnavelor, anul 2385, anotimpul ploios

Pleoapele le-au fost străpunse de o lumină puternică. Nu erau fulgere, ele treceau cât ai clipi şi erau urmate de tunete. Printre copaci, doar un foşnet surd cobora spre oamenii liberi din colibă. S-au trezit toţi, deodată.

– Bunică, să fie luna? întrebă un glăscior subţire.

Printre crăpăturile acoperişului le cădeau pe feţe stropi grei. Dar nu ploaie din ceruri se strecura peste ei, nici frunze pline nu se scuturau de apă.

– E luna, puiule, e luna…

Picăturile le amorţeau trupurile. Vorbele, aşa puţine, încercau să pătrundă dincolo de pelicula subţire ce transforma oamenii în coconi de plastic.

Poate că aşa mi-a fost dat să mor, gândea Odette. Nu-şi mai putea mişca mâinile; ar fi vrut să îndepărteze pelicula transparentă, să vadă mai bine. Aşa cum, cu mai bine de cincizeci de ani în urmă, voise să prindă ultima privire a ochilor negri. Robin rămăsese în container. Albert şi Odette coborâseră primii să-i ajute pe cei mici. Doisprezece. Atâtea combinezoane reuşiseră să ia din vestiarul gardienilor. Copiii nu ştiau ce li se întâmplă. Se uitau cu ochi mari de uimire la braţele care-i coborau, apoi îi împingeau spre maldărul de cutii închise ermetic. Se temeau de noapte, de necunoscut.

Când Robin a icnit scurt, au întors toţi capul spre el. I-au văzut ultimul zâmbet, Odette i-a prins ultimul suspin: Fugiţi! Sunteţi liberi! Să nu mă uiţi, Odette! Să nu mă uiţi!

Uitarea nu era pentru ea. Împreună cu Albert a alergat ducându-i în braţe, pe rând, pe cei mici. Când cutiile de plastic biodegradabil s-au rărit, s-au lăsat cu toţii să alunece pe un povârniş abrupt. Costumele s-au zdrenţuit în bolovanii tăioşi. Albert s-a ridicat primul, i-a scuturat pe ceilalţi şi i-a îndemnat să meargă spre o clădire părăginită. Odette ar fi plecat chiar atunci mai departe, dar micuţii plângeau de durere, de somn.

Şi-acum aş dormi. E cea din urmă fugă. Undeva, sub o lună de cleştar, Robin mă aşteaptă. Nu l-am uitat. Femeia plutea între două lumi: una pustie, neînţeleasă, alta râvnită, dar niciodată dezvăluită pe deplin.

Avea şaisprezece ani, purta o rochie albastră, un băiat cu ochi negri şi păr argintiu o invita la dans.

Era soţia unei căpetenii, împreună conduceau oameni liberi purtători de nume prin locuri neumblate. Rupea, în fâşii, combinezoanele, împletind prelate care să-i ascundă de colonişti. O mişcare a mâinii… un fruct verde decojit ce-i oferea o noapte de poveşti. Un nou-născut în tabără, o speranţă că zidurile se pot prăbuşi pe dinăuntru. Aceleaşi fâşii, ferfeniţite cu trecerea anilor, amestecate cu şnururi din piei de animale. Aceleaşi doruri surde, aceeaşi istorisire, depănată anevoie, ca o noutate, de-a lungul sezoanelor: ploaie, secetă, surâs, deznădejde.

Durerea ascuţită din pântece îi aminti momentul naşterii. Pojghiţa subţire se întărise, înăbuşind spasmele trupului. Mihail! Fiul ei era departe, probabil prizonier, ca ei toţi. Sau neştiutor de soarta lor, căutându-le, în continuare, locuri mai bune. Lacrimile izvorâră din ochi, înceţoşând ultimele imagini. Un aparat de zbor aterizase în apropierea colibei. Al doilea rămăsese în aer, ţintuindu-i cu reflectoarele.

*

Capitala B-1, Biroul Guvernatorului, anul 2385, toamna

Bărbatul proiectă harta holografică a ţinutului PT-15. Un apel primit din acea zonă raporta capturarea unui grup de rebeli.

– Încărcaţi-i în containere şi aduceţi-i în Colonie! tună atotputernicul.

*

Capitala B-1, Închisoarea de maximă securitate, anul 2385, iarna

Mihail se trezi brusc la auzul fâșâitului ce anunța deschiderea ușii grele, metalice. Își acoperi ochii cu palma, știind că avea să urmeze fasciculul lanternei puternice pe care gardianul o fixa, de fiecare dată, pe fața lui. În celulă era întuneric tot timpul. Singurele ocazii când deținutul reușise să vadă ceva în jurul lui erau acelea când îl scoteau afară. Bâjbâise cu degetele de-a lungul podelei, măsurând carcera cu palma. Ar fi putut jura că erau fix doi metri jumate pe alți doi metri jumate, o podea lucioasă, deasupra căreia se înălțau pereți reci, fără nicio firidă, adâncitură ori zgârietură atât cât se putuse întinde înălțându-se pe vârfuri.

Bărbatul sări în picioare, aruncându-și privirea în sus. Tavanul era de nezărit. Se lăsă prins de cot de cel ce-l trezise și împins de-a lungul culoarului alb, mărginit de uși albastre. Toate la fel, fără vreun însemn sau notație. Probabil în spatele lor erau alții asemenea lui. Sau poate erau goale.

Numără pașii până la camera în fața căreia în aștepta un alt gardian, teribil de asemănător cu cel ce-l însoțea. Păreau a fi frați. Mihail nu văzuse, de-a lungul vieții sale printre oamenii liberi, oameni atât de asemănători. Însă tocmai acea viață îl făcuse să sesizeze orice mică diferență de temperatură, presiune atmosferică, mirosuri ori lucruri aparent identice. Gardianul acelei zile era cel cu câteva fire de păr în plus la sprânceana dreaptă. Celălalt, care urma să-l împingă pe ușa deschisă, avea mai multe riduri spre tâmple. Nimic altceva nu i-ar fi putut deosebi. Uniformele albastre, impecabile, ascundeau trupuri de aceeași înălțime și greutate. Mănușile argintii erau trase peste mâini stăpânind aceleași deprinderi de însoțire a deținuților.

Mai fusese acolo, știa ce avea de făcut, așa că trase fermoarul salopetei cenușii, o aruncă pe jos și se duse, gol pușcă, sub duș. Apa caldă începu să curgă, iar din lateral țâșniră perii moi ce începură să-i frece trupul de sus până jos. Peste fix trei minute, un val de aer îl uscă, iar un suport metalic i se așeză sub bărbie, ca și cum toate dispozitivele ar fi fost calibrate pentru dimensiunile lui. Mihail închise ochii, lăsându-se bărbierit de lamele fine care-i alunecau de-a lungul feței. Întinse mâinile în lateral și depărtă picioarele, iar cleștișori mici începură să clănțăne, tăindu-i unghiile din carne.

În primele zile de detenție se opusese tuturor acelor tratamente: încercase să smulgă din pereți periile, să-și retragă mâinile din clești, însă fără să știe cum, leșinase și se trezise în celulă: bărbierit, cu unghiile tăiate, însetat, înfometat. După firele de păr crescute în bărbie apreciase că somnul cel lung durase vreo două zile. Asta îl încredință că nu neapărat igiena lui îi interesa pe ceilalți; pur și simplu nu voiau ca el să măsoare în vreun fel trecerea timpului. De atunci, se lăsase spălat, schimbat, dus în sala de interogatorii, supus întrebărilor. Îi dispăruse, însă, furia, iar amintirile oamenilor lăsați în tabără erau din ce în ce mai estompate. Nu-și amintea tot timpul numele soției, ale copiilor, dar știa că mama sa fusese Odette și tatăl – Albert. Știa cât timp stătuse în fiecare tabără de când avea vreo zece ani. Auzea, în minte, poveștile altor oameni liberi întâlniți de-a lungul vremii. Însă niciodată, de când fusese capturat, nu lăsase să-i scape vreun cuvânt. Habar n-avea ce soartă avuseseră ceilalți, putea doar să spere că mai erau în viață. Uneori își dorea să fi murit decât să îndure traiul în captivitate. Îl durea gândul ca ei să nu mai fie, însă învățăturile mamei sale îl pregătiseră, spera el, pentru astfel de momente.

­– Uniforma, vă rog!

Glasul gardianului îl scoase din reverie, iar Mihail se supuse fără să crâcnească. Ieși din camera de baie și numără douăzeci de pași, de-a lungul coridorului alb, spre o altă ușă deschisă. O altă cameră ce arăta identic cu cea de interogatoriu. Categoric nu mai fusese acolo. Se așeză pe băncuța încastrată în perete și așteptă. Nu-l mai văzuse pe bărbatul care intră peste câteva minute. Păreau să aibă aceeași vârstă, însă Mihail auzise de descoperirile rasei pure, una dintre ele fiind înghețarea timpului. Astfel, diferența dintre ei putea fi de unul, doi, douăzeci sau cincizeci de ani. Ceea ce îl uimi, însă, fu părul blond, aproape argintiu, tuns scurt. Ochii pătrunzători se fixară asupra deținutului.

– Numărul tău…?!

– N-am număr! spuse el ridicând bărbia, acoperindu-și cu mâneca antebrațul stâng. Sunt Mihail!

– Cum zici, răspunse celălalt împreunându-și palmele la spate. Raportul va fi completat automat cu datele de identificare. De unde vii?

– Dintr-o pădure!

– Câți rebeli sunt în tabăra pe care ai abandonat-o?

– N-am abandonat pe nimeni! scrâșni din dinți Mihail. Căutam…

– Ajunge! îl opri anchetatorul, ridicând palma dreaptă. Sunt Întâiul Comisar al Guvernului! Am de gând să te văd aici, în fiecare zi, până când am să aflu tot despre tine și ai tăi!

Mihail își încleștă fălcile, dând de înțeles că n-avea să-i spună nimic. După plecarea celuilalt, fu condus înapoi în celulă. De obicei i se dădeau câteva pastile energizante ce țineau loc de hrană și o capsulă cu apă. În acea zi rămase nemâncat. Setea avea să-l chinuie până la următoarea ieșire din celulă, însă asta era cea mai mică grijă a lui. Uneori își dorea să moară, să refuze hrana celorlalți și să se stingă, pur și simplu. În clipele imediat următoare avea senzația că respira aerul pădurii după ploaie, că primea din mâna fiicei un fruct galben, zemos, iar ea îl îndemna să-l guste. Plângea deseori amintindu-și ceata lui Odette și Albert, se învinovățea pentru faptul că plecase. Apoi își spunea că nu i-ar fi putut ajuta cu nimic.

Văzuse, din depărtare, cele două aparate de zbor oprite deasupra luminișului unde se ascundeau. Văzuse, de asemenea, plasele pline de trupuri înțepenite retrăgându-se în burțile hulpave ale elicopterelor. Două zile mai târziu căzuse pradă unei plase identice, pe când încerca să traverseze deșertul.

În bezna cruntă, bărbatul se întinse pe jos. Voia să-și alunge din minte senzația de frică, de disperare, din momentele încarcerării. Se luptase din toate puterile, se opusese cum știuse mai bine, însă o seringă cu ser paralizant trasă de la depărtare de un gardian purtător de uniformă cenușie îl imobilizase pe loc. Știa că n-avea sorți de izbândă în fața lor; erau prea mulți, aveau arme și puteau supune pe oricine fără vreun efort deosebit. De multe ori, îi provoca sperând să primească un glonț mortal sau o otravă. Mihail fusese paralizat, înfometat, însetat, însă de fiecare dată îl readuseseră la viață. În momentele de nebunie, când se trezea râzând sau cântând, își spunea că era un personaj important, ce trebuia ținut în viață.

Nu înțelegea ce voiau de la el; ceata fusese capturată, așa cum îl prinseseră pe el mai prinseseră, probabil, alți cercetași. Unii vorbiseră. Alții, asemenea lui, aleseseră să tacă. Însă aparatele de zbor survolau ținutul, oamenii liberi aveau șanse să supraviețuiască doar dacă ajungeau pe teritoriile fostelor orașe. Dar intrările erau supravegheate, intrușii – uciși fără somație. Și atunci? Mihail fusese tentat să le spună: „În ceata lui Odette și a lui moș Albert – ăsta-i tata – erau vreo treizeci de oameni liberi. Șapte dintre ei, copii. Doi, ai mei. Oameni liberi, născuți și crescuți prin păduri, peșteri sau pe unde nu v-au călcat picioarele voastre de asupritori mizerabili!” Ce rost ar fi avut? Știau și ei să numere.

*

Capitala B-1, Biroul Guvernatorului, anul 2386, primăvara

Întâiul Comisar acceptă invitația Guvernatorului și se așeză pe scaunul indicat de acesta.

– Ce capturi ați avut în ultima vreme?

– Rapoartele sunt din ce în ce mai bune, Excelență! Aparatele de zbor fac doar escale pentru alimentare. Acoperă întreg ținutul. Cetele sunt tot mai rare. Mai rare și mai mici.

– Asta-i bine. Când ultimul rebel va fi încarcerat, vei primi o insulă în Arhipelagul de Cristal.

– Sunteți prea generos, Excelență! N-aș avea ce să fac cu ea. Sunt singur. Pe de altă parte, datoria mea e să vă stau alături. Credeți-mă, ar fi o risipă prea mare.

– Darurile mele nu se refuză, Comisare!

Bărbatul în uniformă înclină ușor capul și mulțumi din vârful buzelor.

– Pe de altă parte, ce facem cu rebelii? Muncesc sau huzuresc pe banii Guvernului?

– Nu huzurește nimeni, Excelență. În afară de cei încarcerați sau de copiii sub șase ani, restul au fost duși în Fabrici sau în Sere.

– Cei din închisori nu consumă? Pentru ce-i mai ținem? Lichidați-i!

– Primesc hrană de nivel Zero, doar cât să-i mențină în viață. Ne pot furniza informații nu doar despre ceilalți, ci și despre locurile alese să se ascundă sau tactici de supraviețuire. Am fost mirați să aflăm cum au folosit fiecare resursă, oricât de mică.

– Mi se pare mie sau disting un fel de admirație față de rebeli, Comisare?

– Excelență, era doar un răspuns referitor la motivele pentru care-i mai ținem în viață. Putem fi cu un pas înaintea lor.

– Bine, bine… Te aștept peste o săptămână, cu noi rapoarte. Nu uita: o insulă din Arhipelagul de Cristal! spuse Guvernatorul, concediindu-și invitatul cu un gest scurt din mână.

Întâiul Comisar se retrase cu spatele. Înainte de a părăsi încăperea auzi vocea tunătoare a celui mai puternic om al planetei chemându-și la ordine subalternul favorit, medicul X-214, cel despre care se spunea că și-ar fi vândut sufletul unei legiuni de draci pentru a-i face pe plac stăpânului.

*

Capitala B-1, Închisoarea de maximă securitate, anul 2386, primăvara

Mihail păși anevoie în camera de interogatoriu. Slăbise mult; mușchii i se atrofiaseră în  ciuda eforturilor sale de a-i menține în formă, pielea îi atârna pe oase și începuse să resimtă chiar și drumurile spre baie. În ultima vreme renunțase la exercițiile impuse pentru a-și păstra întregi atât mintea cât și trupul. Stătea cu ochii închiși, întins pe pardoseală, ațipea, visa, se trezea. Simțea că era tot mai aproape de a îndeplini scopul celorlalți.

Bărbatul cu păr argintiu intră fără să facă zgomot. Trase, din perete, un scaun rabatabil și ridică un picior peste celălalt.

– Numărul tău, deținut!

– N-am! Sunt Mihail!

– Se pare că nici azi nu-i ziua mea norocoasă. Păcat! Puteam schimba câteva vorbe, apoi mergeai la infirmerie. După o săptămână ai fi ieșit la plimbare. Ai fi respirat aer adevărat, nu din ăsta reciclat, de închisoare.

– Eu am respirat aer adevărat toată viața mea, Comisare! Toată viața mea! rânji deținutul. M-am născut liber și la fel o să mor! Liber!

– E dreptul tău, recunoscu anchetatorul. Atâta timp cât nu încalci legea.

– Care lege? Să trăiesc după cum îmi dictează propria minte? Să iubesc femei adevărate, oameni ca mine, ele să nască plozi sănătoși, frumoși, nu surogate de-ale voastre?!

– Deci ai copii, spuse calm celălalt, înăbușindu-și un zâmbet.

– Poate că am, poate c-am spus-o doar să fac mișto de tine.

– De-aia ți s-au mărit pupilele când ai amintit de femei și copii? Te controlezi într-atât? Te-ai antrenat pentru interogatorii prin pădurile alea din care mâncați scoarță de copac?

Mihail începu să râdă cu sughițuri. Era primul hohot adevărat din captivitate, ce nu se datora nebuniei din celula întunecată.

– V-ați da juma’ de viață să trăiți o săptămână ca noi! Să vă fiți propriii stăpâni, să nu vă cheme nimeni la ordine, să nu vă țâțâie cururile că ați încălcat legea unui nebun.

– Observ că prin pădurile alea ați primit și o educație aleasă, zâmbi de-a dreptul Întâiul Comisar. Părinții tăi ar fi mândri să te-audă.

– Nu-mi pomeni părinții, nemernicule! urlă deținutul și zvâcni în picioare.

Vru să facă un pas spre celălalt, dar tălpile îi rămaseră lipite de podea, se dezechilibră și căzu înapoi uimit.

– Pentru o asemenea tentativă aș putea ordona uciderea ta pe loc.

– Ce te oprește?

– Nimic, ordinul poate veni azi, mai pe seară, sau mâine. Sau peste două săptămâni. Dar ce vorbesc eu de timp? Habar n-ai de când ești aici. Habar n-ai unde sunt ceilalți, câți au supraviețuit, ce s-a ales de ei.

Mihail strânse din dinți și rămase privindu-l fix.

– Ți-aș putea spune câte ceva despre cei mici din ceată, dacă tu mi-ai spune despre ceilalți, mai bătrâni.

Deținutul rămase tăcut. Știa, deja, că nu gloanțele sau otrăvurile aveau să-l omoare, ci gândul propriei neputințe. Furia interioară ce avea să sape cu îndârjirea picăturii de apă decise să sape într-un munte.

– Cum vrei. Ne vedem mâine, la aceeași oră. Sau poimâine. Pentru tine timpul e ceva relativ și deloc important. Pentru ei, însă… Pentru ei ar însemna ceva să afle că te gândești la ceată.

– Mai devreme sau mai târziu, vom fi-mpreună sub Luna de Cleștar! se trezi Mihail urlând din toate puterile.

Pleoapa dreaptă a Întâiului Comisar tresări aproape imperceptibil; deținutul se prinse de reacția involuntară ca de un colac de salvare.

– Ai văzut vreodată Luna, Comisare? Nu cred, nu s-a mai arătat de-o veșnicie, dar n-a murit! E acolo, va veni pentru noi, iar oamenii liberi vor mărșălui sub razele ei rupând lanțurile, Comisare!

Anchetatorul îi întoarse spatele. Mihail așteptă mai bine de o jumătate de oră gardianul care să-l însoțească în celulă. Îl observă atent. Era cel ce pășea mai apăsat cu piciorul drept. Pe hol, îl îndrumă cu arma în sensul opus celui din care venise. Deținutul se supuse resemnat. Bănuia că lupta cu ceilalți trecuse la alt nivel. Renunță să mai numere pașii. Puteau fi cei ai ultimului drum, ordinul privind executarea sa era posibil să se fi dat în timpul cât stătuse singur în camera de interogatoriu.

Fu împins pe o ușă deschisă care se trânti imediat în spatele lui. Întinse mâinile în față, iar degetele loviră un perete. Fusese închis într-un sicriu vertical în care abia se putea așeza pe vine. Fără pastile energizante, fără apă.

Își potoli setea abia la baia următoare, înghițind lacom lichidul cu dezinfectant împroșcat de duș. Își strânse pe lângă corp salopeta prea mare și se târî spre întâlnirea cu Comisarul. Acesta stătea în picioare, cu brațele încrucișate peste piept. Mihail așteptă să-i indice scaunul, însă din partea anchetatorului nu primi decât un surâs, urmat de o întrebare:

– Cum e noua reședință? Confortabilă? Te îndeamnă la somn? La vise cu Luna?

Deținutul se încăpățână să-l privească mut. Nu reușise să doarmă aproape deloc, iar de visat, cu atât mai puțin. Prin minte i se învolburaseră niște imagini cu oameni de demult, îi auzise parcă vorbindu-i, iar el, scuturat de frisoane, își proptise brațele în pereții laterali, opunându-se încercării acelora de a-l lua cu ei. Începu să tremure și își privi înciudat genunchii ce nu-l mai puteau susține. Fără a-și dezlipi ochii din cei de antracit ai Comisarului, șopti încet:

– Seara, moș Albert întețea focul. Odette ne povestea despre Luna de Cleștar. Și de un băiat nebun care-i împinsese spre libertate cu aceleași povești. Avea păr argintiu și ochi negri. Negri, precum cei din casta superioară. Își spunea Robin. Ro-bin! Cred că e mort, a murit atunci.

Mihail se înecă și se opri doar cât să-și dreagă glasul. Se ura pentru fiecare vorbă rostită. Se ura pentru slăbiciunea ce nu-i mai permitea să sfideze. Pe de altă parte, simțea că spusele lui loveau adversarul, iar dacă asta avea să-i aducă moartea, cu-atât mai bine. Nu mai avea prea multe de pierdut. Căzu în genunchi și se sprijini pe palme.

– Deținut, ridică-te! strigă Întâiul Comisar lovindu-l cu vârful bocancului între coaste.

Mihail primi lovitura, precum și pe cele care urmară, cu ochii închiși. Oricât de mult ar fi încercat să se desprindă de podea, revenea în patru labe. Nu mai numără nici secundele, nici strigătele anchetatorului. Leșină, murmurând:

– Liber, sunt liber…

*

Capitala B-1, Biroul Guvernatorului, anul 2386, primăvara

– Comisare, aș vrea să te invit la recepția de săptămâna viitoare!

Invitatul rămase în poziție de drepți, măgulit de propunerea gazdei.

– Vă mulțumesc, Excelență! Voi fi acolo!

– Dar nu de-aia te-am chemat, ci pentru că mi-au sosit cele mai recente rapoarte. Un asemenea rezultat…

Întâiul Comisar rememoră ultimele cifre, neștiind dacă fuseseră sau nu de bun augur pentru celălalt.

– Un asemenea rezultat te propulsează pe insula din Arhipelag! Se pare că i-am înfrânt! spuse Guvernatorul ridicând mândru bărbia. Ești un om de nădejde!

Bărbatul în uniformă pocni din călcâie și aplecă fruntea, ușurat.

– Vei avea nevoie de personal acolo. Comandă un lot de antropomorfi pe gustul tău. Într-o zi, ei bine, dragul meu Comisar, într-o zi s-ar putea să-ți dau permisiunea să te căsătorești; știi cum sunt femeile: capricioase, nehotărâte, meticuloase, încăpățânate. E bine să aibă în jurul lor niște creaturi pe care să-și verse năduful!

Comisarul surâse. Știuse, odată, cum erau femeile, dar vremurile acelea trecuseră.

– Dacă s-ar putea, Excelență… îndrăzni să sugereze.

– Te ascult!

– Un lot întreg ar însemna prea mult pentru mine. Credeți că ar fi posibil…

– Vrei să stai singur acolo, în mijlocul apelor?

– Nicidecum. V-aș cere permisiunea de a folosi rebeli. Supravegheați, evident, de ceilalți.

Guvernatorul îl privi uimit preț de câteva minute în care făcu o sumedenie de calcule și speculații.

– Bine, fie! Dar asta doar pentru că traiul lor mă costă mai puțin decât un lot de mașini umane. Și pentru că m-ai prins într-o dispoziție bună!

– Vă mulțumesc, Excelență!

*

Capitala B-1, Închisoarea de maximă securitate, anul 2386, vara

De la o vreme, Mihail primise o uniformă galbenă cu însemne albastre. Asta fusese atunci când își recăpătase dreptul de a sta în prima celulă. Nu-l trimiseseră la infirmerie, însă gardianul îl forțase să înghită pastilele energizante și capsulele de apă de fiecare dată când i le aducea. Primise chiar câteva noi, divers colorate. Bănuia că lor le datora atât somnul odihnitor cât și kilogramele pe care le simțea în plus.

Nu-l mai văzuse pe Întâiul Comisar de când strigase numele părinților, precum și legenda lui Robin. Dar toate astea erau trecute, atârnau de niște vise, îi păreau când amintiri reale, când născociri ale unei minți răpuse de singurătate și de dor. În camera de interogatoriu venise întotdeauna alt anchetator. Semăna cu gardienii, dar cu ei deja se obișnuise; trăsăturile le erau mai cizelate, ori poate uniformele le dădeau un aer superior, mai apropiat de cei din Casta Zero. Nici Comisarul nu părea a fi din clasa conducătoare, cu toate aerele și încercările de a-l lua peste picior arborând o figură imobilă. Nu-l ura pentru loviturile de bocanc, nici pentru furia dezlănțuită asupra unui deținut recalcitrant. Mihail plătise prețul provocării atunci când îi aruncase numele celor din ceată și legendele lor.

Ușa celulei alunecă încet, cu același foșnet abia perceptibil. Razele lanternei se concentrară pe chipul bărbatului sprijinit de perete. Gardianul îl împunse cu țeava armei spre lift. Pentru prima oară de când fusese capturat, Mihail avea să vadă alte încăperi în afară de celule, baie și cameră de interogatoriu. Se lăsă purtat de cușca nichelată, fără să știe dacă urcau sau coborau. Tot o împunsătură în coaste îl îndemnă spre podețul metalic montat deasupra unei gropi pline de gunoaie. Mirosul era insuportabil, iuțeala îi intra pe nas, iar lacrimile începură să-i curgă involuntar. Cu ochii mijiți, reuși să vadă alți oameni cu salopete galbene agitându-se undeva la sol, câțiva metri mai jos.

Într-un târziu, mergând orbește, ținându-se strâns de lanțul lateral al podețului, ajunse pe malul gropii, unde primi o pereche de cizme și o mască. Prin câteva gesturi, gardianul îi arătă ce avea de făcut pentru a se bucura de ea. Mihail strânse curelușele fine de la ceafă și respiră cu nesaț. Filtrul de aer funcționa destul de bine. Își privi uimit însoțitorii, aparent neafectați de miasma deșeurilor.

I se mai înmânară o lopată și două recipiente de plastic pe care și le fixă la brâu. Scria pe ele ce ar fi trebuit să conțină, iar Mihail înțelese că avea de sortat, din mormanul de mizerii, materiale sintetice și metale de orice fel. Dădu din cap, apoi coborî treptele săpate direct în malul de pământ. Se uită atent la ceilalți, să înțeleagă ce avea de făcut. Le urmări mișcările mâinii ce ținea lopata; deșeurile reciclabile erau aruncate rapid în propriile recipiente, iar resturile nefolositoare ajungeau cu precizie în vagonetul din spatele lor.

Probabil întârziase prea mult, căci în dreptul tâmplelor simți două impulsuri scurte. Gardienii îi indicară capătul tunelului săpat deja de ceilalți. După ce trecu de ultimul lucrător, Mihail începu să-i imite mișcările. Nedeprins cu munca fizică pe tot timpul detenției, resimți destul de repede oboseala. Brațele amorțite se urneau din ce în ce mai greu. Când se sprijinea în coada lopeții, prefăcându-se atent la bucățile sordide de metal, era atenționat de senzorii din mască. Își aminti de obiceiul măsurării timpului numărând secundele și după două-trei încercări aprecie intervalul în care se putea odihni: fix patruzeci și cinci de secunde. Concentrându-se pe numărătoare, își impuse să facă mișcări automate, menite să-i solicite corpul cât mai puțin. Când auzi fluierul ce marca una dintre pauze își îndreptă mijlocul și gemu ușor în timp ce-și urmărea tovarășii de muncă. Târându-și picioarele prin clisa mizerabilă, se alătură coloanei de oameni liberi spre platforma betonată unde îi așteptau câte o capsulă nutritivă și una de apă.

*

Capitala B-1, Înaltul Comisariat, anul 2386, vara

La ieșirea din duș, Mihail primi o uniformă azurie. Culoarea era nouă, țesătura părea mai moale; în timp ce se îmbrăca se gândea ce misiune îi mai pregătiseră Coloniștii. Surpriza continuă cu ieșirea din blocul de detenție pe o cu totul altă poartă decât cea pe care erau conduși la groapa de gunoaie, dar și cu o călătorie destul de scurtă cu unul dintre vehiculele pe pernă de aer.

Câte unul sau câte doi, gardieni în uniforme cenușii mergeau grăbiți pe aleile betonate, printre gardurile înalte din sticlă armată. Dacă nu s-ar fi obișnuit să-i privească atent și să observe micile diferențe dintre ei, Mihail ar fi putut jura că erau identici. Auzise, la Groapă, termenul de antropomorf. Se chinui să-și amintească dacă vreodată, de-a lungul vieții de om liber, îl mai întâlnise. Era sigur că nu, iar un camarad din depozitul de gunoaie îi spusese cum auzise că ar apărea surogatele. Inițial, tratase spusele acestuia ca pe o fantezie născută dintr-o minte obosită, însă cu timpul ajunsese să creadă că se fabricau, în serie, loturi de aproape-oameni.

Unul dintre ei îl împunse în spate cu patul armei și îi arătă ușa clădirii în fața căreia se oprise mașina. Mihail ezită să coboare și să intre neînsoțit în clădire, însă țeava puștii cu tranchilizante îi atinse coapsa dreaptă, iar el se apropie, pe jumătate năuc, de Comisariat. Literele aurii erau gravate pe o placă imensă, cât un stat de om, deasupra ferestrelor de la parter.

O femeie în costum bleumarin îi ieși în întâmpinare zâmbind, iar deținutul se trezi c-o urma ca în transă. Nu văzuse niciodată haine atât de mulate pe un corp perfect, nici buze atât de roșii, nici dinți atât de albi. Iar aerul din jurul ei avea mireasma florilor de primăvară.

– Înaltul Comisar vă așteaptă în salon.

Cuvintele îl loviră în capul pieptului, împiedicându-l să inspire preț de câteva clipe. O urmă năucit în lift, apoi pe holurile acoperite cu covoare groase ce estompau zgomotele pașilor. Intră singur pe ușa deschisă de femeie, îndrăznind să-i mai arunce o ultimă privire.

– Îți place secretara mea? întrebă Comisarul dintr-un fotoliu acoperit cu un material vișiniu pufos.

Odette îi spusese odată că așa se simțea, la atingere, catifeaua: ca mușchiul proaspăt de pe copacii tineri. Nu trebuie decât să închizi ochii, să-l atingi și să-ți închipui că strângi la piept haina cea nouă, de sărbătoare. Prostii femeiești, gândise atunci Mihail, însă tare și-ar fi dorit să mai pipăie mușchiul cel proaspăt și să-și audă copiii strigându-l. Se scutură, ca după o trezire bruscă, întrebându-se cam ce ar fi aceea o secretară.

– Așază-te aici, lângă mine, îl invită Înaltul Comisar și, pentru prima dată, Mihail se lăsă răsfățat de atingerea catifelei.

Fotoliul identic cu cel al gazdei nu mirosea la fel de frumos precum pădurea, nici nu-l îmbia la visare. Rămase crispat, cu spatele drept, neștiind la ce să se aștepte.

– Cum a fost la groapa de gunoi? veni prima întrebare.

– A fost.

– Ți-a plăcut?

– Nu mi-aș dori să trăiesc acolo, nici să mor, dar a fost altceva decât o celulă întunecată ca fundul iadului.

– Asta e bine, acel Robin a muncit acolo trei ani încheiați ca să se reabiliteze. A înotat în rahat, l-a inspirat, l-o mai fi și înghițit deodată cu capsulele de hrană…

– Care Robin? se trezi Mihail că întreabă, luat pe nepregătite.

– Un băiat de demult. Care a avut prieteni, îi plăcea să creadă că avea și-o iubită.

– Tu, Comisare?! exclamă deținutul studiindu-i trăsăturile fine, ochii negri, părul argintiu.

– Deja știi prea multe. Pentru asta ar trebui să te omor.

– Ce te oprește?

– Nimic. Dar n-o pot face înainte de a te întreba despre Odette.

– Un răspuns pentru altul, îl provocă Mihail.

– De acord, încuviință Înaltul Comisar.

Simțind că-și joacă ultima carte, Mihail șterse palmele transpirate de genunchi, străduindu-se să rămână calm.

– Deci, de unde o știi pe Odette?

– Era mama.

– N-am nicio garanție.

– Știu, Comisare, trebuie să mă crezi pe cuvânt. Acum spune, unde e?

– Plutește pe deasupra Oceanului.

– Mizerabile, nu-ți bate joc de amintirea ei! strigă Mihail țâșnind în picioare.

– Nu te pripi! Bătrânii n-au supraviețuit capturării. Au fost duși la crematoriu, iar cenușa lor a fost împrăștiată peste ape.

– Ai știut cine e?

– Atunci, nu. Abia după ce te-am vizitat pe tine am înțeles cum se legaseră lucrurile.

– Să spunem că te cred. Ce vrei să știi?

– Dacă m-a iubit.

– Nu, Comisare, nu te-a iubit, te-a divinizat. Însă gândul la ce-ai ajuns tu în timp ce ea te prezenta ca pe-un erou, ar fi ucis-o. Mai bine că n-a aflat niciodată. Acum e rândul meu: unde-mi sunt copiii? O fetiță de patru ani și un băiețel de șase.

– Îți voi răspunde mai târziu. Promit. Mai zi-mi de Odette: s-a păstrat la fel de frumoasă?

– Era o femeie puternică și dreaptă. Frumoasă devenea când ne-adunam în jurul focului și povestea despre tine. Moș Albert a îndurat asta o viață întreagă. Dar a iubit-o așa, necondiționat. Acum spune-mi de Robin.

– Ți-am spus: trei ani la groapa de gunoaie, alți trei la carierele de piatră. A salvat de la moarte unul dintre oamenii supraveghetori și a ajuns din nou într-un cămin. Cu puțin noroc, a intrat pe sub pielea unora din anturajul Guvernatorului.

– Dar…

– E rândul meu, îl atenționă Înaltul Comisar ridicând degetul.

– Bine, admise Mihail oftând adânc.

– A regretat vreodată plecarea din Colonie?

– Niciodată, te-a jelit ca pe toți morții Continentului, însă s-a bucurat de libertate.

– Asta-i bine, spuse bărbatul în uniformă dând alene din cap. Asta-i bine, repetă uitându-se în gol.

– Acum spune-mi despre copiii mei, insistă deținutul.

Înaltul Comisar întinse palma stângă în fața lui. Cu arătătorul mâinii drepte atingându-și pielea, activă un ecran. Vedeau, de sus, o insulă. Se apropiau ca din înalturi de malurile stâncoase. Solul nisipos se transforma într-unul roșiatic. Zburau pe deasupra unor clădiri de sticlă albăstruie. Se rotiră de câteva ori în jurul ei, apoi intrară într-o seră de trandafiri sălbatici. Un grup de copii răsădeau butași firavi în ghivece. Erau supravegheați, de la depărtare, de doi bărbați, însă aceștia se prefăceau că nu văd când micuții strângeau în pumni guguloaie de pământ și le aruncau, pe furiș, unii în ceilalți.

Imaginea se opri pe chipul unei fetițe atente să netezească suprafața unui ghiveci. Din spatele ei, un băiețel cu puțin mai înalt o privea grijuliu. Erau, cu siguranță, frați. Aveau același păr blond cârlionțat, aceiași ochi mari, migdalați.

Mihail începu să plângă încet, fără zgomot, fără a-și putea desprinde ochii de pe ecranul improvizat din palma Comisarului.

– Unde sunt?

– Pe insula mea din Arhipelagul de Cristal. Toți oamenii tăi sunt acolo.

– Eu…?

– N-am să te omor, așa cum ți-am promis, dar nici nu te pot duce la ei. Nimeni n-ar risca într-atât. Nici amintirile nu ți le pot lăsa, pentru că astfel m-aș sinucide.

– Și-atunci, ce e de făcut?

– Nimic deosebit. Vei urma un tratament care-ți va șterge din memorie ultimele șase luni, să spunem, după care vei fi recomandat, pentru calități fizice și bună purtare, pentru un post de lucrător în exterior. Unii dintre prietenii mei au reședințe pe coasta muntelui, alții pe malul Oceanului. E nevoie de unul ca tine în astfel de locuri.

– Dar copiii?

– Acolo sunt în siguranță. Vor afla, într-o zi, că tatăl lor trăiește și poate cineva le va arăta niște imagini cu tine tăind copaci sau pescuind.

– Promiți? întrebă Mihail neîncrezător.

– Așa cum i-am promis libertate Odettei.

Deși gestul ar fi putut părea nepotrivit, deținutul se ridică și întinse mâna. Dezactivând ecranul din podul palmei, Înaltul Comisar i-o strânse îndelung.

– Mi-ar fi plăcut să fii fiul meu. Grozave lucruri am mai fi făcut…