Floarea de Granada

Motto:  Fii bun până la moarte

Își spunea în gând tot Mihai, deși acum, aproape de bătrânețe, ajunsese căpitanul Miguel, unul din conducătorii Santa Hermandad, organizație ce avea misiunea de a apăra cetatea Sevilliei. „De unde ești, băiete, pe ce meleaguri se vorbește o limbă atât de asemănătoare cu a noastră?” – îl întrebaseră marinarii spanioli care îl salvaseră. Și atunci le-a povestit cum fusese răpit de turci când era copil, pe când alerga printre pâlcurile verzi de sălcii de pe malul Dunării, și dus pe galera comandantului Yusuf. Nu l-au batjocorit, dar l-au pus la cele mai grele munci, iar dacă dădea să spună ceva era amenințat cu biciul. “Ai să ajungi ienicer când ai să mai crești” – îi spusese Yusuf. “Dar deocamdată trebuia să spăl punțile, să curăț legumele pentru bucătărie, ba chiar să ajut la înălțarea și coborârea velelor.” Lebăda Neagră, pentru că așa se numea galera turcească, fusese lovită de ghiulele la Lepanto, iar Mihai căzuse peste bord și înotase către corabia spaniolă cea mai apropiată. Cu ochii la crucile pictate pe vele și pe scuturile soldaților, începuse să strige cât îl ținea gura, printre înghițiturile de apă sărată: “Sunt creștin!”. Un tânăr cu panaș roșu la coif a înțeles ce spune, i-a aruncat o frânghie, și Mihai s-a cățărat cu agilitate pe Steaua Mării, corabia ce avea să îi fie casă pentru următorii douăzeci de ani. “Am călătorit în Lumea Nouă și în Africa, am văzut mai multe minuni decât Columb”, se lăuda el prin tavernele Sevilliei. Dar nu putea rămâne pe mare până când va fi ajuns de bătrânețe, trebuia să-și facă un rost. Și apoi spuma albă a valurilor îi tăia inima ca niște iatagane strălucitoare, și îl durea de fiecare dată, chiar dacă din ce în ce mai puțin. Oare ce fată din Sevillia i s-ar potrivi? Pe care să o ceară de soție? Să fie Isabela, fiica alcadelui? I-a dat întâlnire în fața catedralei. Ajuns însă în fața turnurilor înalte, care dominau casele din jur, și-a adus aminte de furtuna de pe Marea Neagră, furtuna în care căpitanul Yusuf strigase la el să se cațere pe catarg și să strângă toate pânzele. Că nu-i pasă de cade, mai bine să moară el decât unul dintre marinarii săi turci. Arcadele ascuțite ale catedralei i-au readus în minte teama ce o simțise atunci, dar și faptul că nu avea voie să o arate sau să spună ceva, pentru că ar fi fost biciuit. Fără să-și dea seama ce face, a lăsat să cadă buchetul uriaș de trandafiri la picioarele fetei și a plecat fără să spună vreun cuvânt. A doua zi a căutat-o, a vrut să-i explice că nu a știut de ce s-a purtat așa, dar Isabela nu a mai vrut să audă de el. Disperat, a cerut o audiență la alcade. “Înțeleg că vrei mâna fiicei mele, don Miguel, dar după ce atitudine ai avut…Va trebui să-mi recâștigi încrederea mai întâi mie! Apoi, poate că vom mai discuta. Uite ce vreau de la tine: ai grijă ca moriscos să se urce în liniște pe corăbii și să părăsească regatul pentru totdeauna. Este în munți un bandolero, pe numele său Diego, care în fruntea unor nelegiuiți organizează atacuri, vrea să-i elibereze.” Aproape în fiecare lună era deportat din portul Sevilliei câte un grup de moriscos, musulmani creștinați care însă nu mai erau doriți în Spania, iar corăbiile turcești îi duceau în regatele din Africa de Nord. Căpitanul Miguel, învățat încă de copil să asculte ordinele, veghea zi și noapte ca de grupurile de proscriși să nu se apropie nimeni, ca niciun individ suspect să nu pătrundă prin porțile cetății. Într-o zi unul din oamenii săi, căruia îi mai făcea confidențe la un pahar de vin, i-a spus că Sfânta Inchiziție îi pedepsește pe moriscos pentru vrăjile pe care le fac. „Uite, până și această bătrână, așa cum o vezi, e în stare să-ți aducă la picioare orice femeie, să o facă să te iubească.” ”Cum, cum așa?” “Cunoaște un ritual secret, se numește Floarea de Granada. Se culeg flori de rodie la miezul nopții, se pun într-un vas de ceramică, cu înscrisuri speciale, împreună cu numele iubitei scris pe o bucată de hârtie parfumată, și se arde totul la foc mic, ei zic că astfel se eliberează dorința spre stele. Se spun și incantații într-o limbă necunoscută, mai multe nu știu nici eu, s-o întrebăm pe ea…” Mihai tocmai voia să se ducă la bătrână să îi ceară amănunte despre vrajă, când atenția i-a fost atrasă de galera turcească acostată în apropiere, gata să-i primească pe moriscos. Nu i-a venit să creadă, s-a frecat la ochi. Era chiar Lebăda Neagră, iar pe punte stătea însuși Yusuf, cu barba albă ca neaua, dar la fel de drept și cu fruntea încruntată. “Pe galera asta vor fi îmbarcați?” “Da. Ei cred că vor fi salvați de Diego, cu ai săi bandoleros, dar asta nu se va întâmpla. Noi de ce suntem adică aici?” – zise omul izbindu-și platoșa cu pumnul. Mihai s-a apropiat de galeră, ca fermecat, privind catargul pe care se cățărase de atâtea ori pe timp de furtună. Oare era același, sau mai tăiaseră un brad înalt? Căpitanul Yusuf l-a văzut și i-a strigat în limba turcă: “Mihai, ai fugit înainte de a-ți fi învățat lecția până la capăt. Adevărata putere nu stă în sabie, ci în putința de a simți durerea celorlalți!” “Așa e, are dreptate, spuse bătrâna morisco care se apropiase pe nesimțite și acum stătea în spatele lui. Compasiunea e adevărata Floare de Granada, mi-a spus soldatul tău ce dorești, dar să știi că nu vei avea dragostea Isabelei, și nici a altei femei, până ce nu vei simți milă pentru cei din jurul tău. Să-ți pese de ce simte cel de lângă tine! Trebuie să te naști din nou, căpitane, se poate, niciodată nu e prea târziu!” “Și ce trebuie să fac?” “Alătură-te lui Diego, pe el îl iubesc femeile! Salvează-ne și salvează-te!” “Așa voi face, așa voi face…Dar acum mai spune-mi ceva: de ce-mi dă sfaturi Yusuf, după ce m-a distrus?” “Pentru că nici pe el nu l-a iubit nimeni!”