De vorbă cu mezzosoprana Adriana Alexandru

Adriana Alexandru

„Bechsteinul meu dăruit de tata” 

sau despre îngemănarea dintre pian și voce

 Adriana Alexandru, mezzosoprană, Opera Națională București

Repertoriu: Giuseppe Verdi, Giaccomo Puccini, Johann Strauss, Piotr Ilici Ceaikovski, Engelbert Humperdinck,  Jacques Offenbach, Georges Bizet, Paul Constantinescu, Jules Massenet, Gaetano Donizetti, Gioacchino Rossini

Vocal-simfonic: Giuseppe Verdi: „Requiem”, Recital: songuri (musicaluri celebre)

Contract cu Kammeropera din Viena (1991-1992)

Turnee: Olanda, Italia, Thailanda, Ungaria, Rusia

Despre Adriana Alexandru

 „Vocea plăcut timbrată, expresivitatea interpretării, talentul scenic, cultura muzicală, inteligența, umorul, dar și seriozitatea profesională i-au permis Adrianei Alexandru abordarea cu succes a unor partituri diverse, atât din punct de vedere al genurilor (operă, operetă, lied), cât și din punct de vedere stilistic.“ Ligia Ardelean – Text de pe un disc Electrecord.

„Adriana Alexandru [Mrs.Quickly] depășește incompatibilitatea între partitură și voce și, printr-un joc nuanțat, pitoresc, face o compoziție de culoare, s-ar putea una dintre cele mai reușite creații ale ei.” Smaranda Oțeanu-Bunea, Trofeul „Falstaff”- un succes!

Încep prin a-i mulțumi doamnei Adriana Alexandru pentru oportunitatea acestui dialog realizat acasă la domnia-sa, într-o atmosferă senină și veselă- locuința mezzosopranei Adriana Alexandru răspândește armonie, lumină și tihnă. Discuția noastră relevă o viață închinată muzicii. Fire deschisă, spontană, veselă, Adriana Alexandru își păstrează intacte resursele sufletești datorită, în bună parte, și semnului său zodiacal: săgetătoare tumultoasă, hăruită cu talent, umor și poftă de viață, artista confirmă prin tot ce spune că destinul i-a zâmbit cu toate gamele muzicale. O viață trăită în armonie cu sine însăși, hrănită cu muzică fără de care „viaţa ar fi o greşeală ”,  cum spunea Nietzsche.  Să deschidem, așadar, sipetul cu întrebări.

Viața e lucrarea lui Dumnezeu, dar și a omului, iar  „începutul [… ] cea mai importantă parte…” (Platon). Povestiți-ne la ce vârstă ați început să cântați, să aveți o relație specială cu muzica?

Dintotdeauna mi-a plăcut muzica. Părinții îmi povesteau că, la doi ani, fără să fi văzut undeva, dansam după simfonii, cu mișcări și piruete, cu grația unei balerine. Probabil așa simțeam. Tatăl meu îi spunea mamei: „ Copilul ăsta o să facă muzică.” Iar mama se speria:  „Vai nu, să nu facă muzică, să facă ceva serios…” Tata o liniștea:  „Vedem. Timpul hotărăște ”. La patru ani și jumătate- cinci ani, am început să studiez pianul. Prin urmare, n-am avut o copilărie obișnuită: copiii se jucau în curte, eu studiam gamele, teoria lui Czerny (n.n. Karl Czerny, compozitor, profesor și pianist austriac de origine cehă, autor al unor cărți pentru studierea pianului), tot ce era necesar pentru o începătoare. La șapte ani, m-am înscris la Liceul de muzică nr.1- Principatele Unite- azi, Colegiul Național de Arte Dinu Lipatti.

Sunteți din București?

Da, m-am născut în București (3 decembrie, 1957), dar am copilărit la Hunedoara. E de datoria mea să-l amintesc pe tatăl meu, Mircea Alexandru, inginer chimist, director la Combinatul Siderurgic Hunedoara, omul care și-a iubit țara, a fost demn, nu a făcut compromisuri, a luptat pe front ca ofițer, iar, după război, a lucrat ca inginer la acea uzină importantă pentru economia națională – în 1952 a pus în funcțiune primul din cele patru furnale construite până în 1972.  Datorită lui m-am apropiat de muzică și am continuat studiul pianului doisprezece ani. În clasa a zecea, am început să cochetez, puțin, cu vocea. De obicei, cântam prin casă. Tata îmi punea discuri- pe vremea aceea, cu mari cântăreți de operă- și eu îi imitam. Cunoșteam toate rolurile de bas și bariton din „Trubadurul” lui Verdi. După terminarea liceului- clasa de pian-, m-am înscris la Conservator, la clasa de pian a profesoarei Ana Pitiș (n.n. născută Altenliu). Am dat examen și am reușit. Într-o seară, la sfârșitul anului I, în timpul unei audiții, m-a remarcat profesoara catedrei de canto, doamna Arta Florescu care mi-a spus: „Puișor, cu vocea asta, tu stai la pian…? Ia, să facem noi o audiție…” Imediat, după audiție, în anul II, am trecut la clasa de Canto a doamnei Arta Florescu.

Ne apropiem pas cu pas de Opéra, Votre Amour…

Opera, toujours, mon amour! (n.n. râde)  

De ce acest gen muzical ce solicită la maxim întreaga ființă a artistului grație sublimei combinații între muzica instrumentală și voce, înfăptuită cu modalități teatrale?

Tata mă ducea frecvent la spectacole de operă. Le urmăream cu sufletul la gură. Eram fascinată. Am admirat mari cântăreți și, într-o zi, i-am spus: „Vreau să fac operă”. M-a privit atent și a încercat să mă întrebe: „Da’, tu știi ce… ?” N-am așteptat să termine și am continuat: „Știu ce dificultăți voi avea de întâmpinat…”  Eram atrasă de operă ca de un magnet. M-a ajutat mult instrumentul meu drag, pianul, pentru a învăța rolurile. Mă acompaniam singură, învățam și totul devenea mai ușor. Când ne întâlneam  cu dirijorul, știam deja partitura. Instrumental, cunoscând bine armonia, era mai simplu. Mereu m-am simțit excelent pe scenă. A fost viața mea. De felul meu, sunt o fire mai nebunatică, mai zvăpăiată. Pe scenă însă deveneam foarte serioasă și dornică să învăț. Îmi amintesc că stăteam în culisele operei și-i priveam pe marii interpreți: Octavian Naghiu, Nicolae Herlea, Marcela Slătineanu-Nistor, Eugenia (Gita) Moldoveanu. Ore în șir, nemișcată, priveam, învățam cum se cântă, cum se respiră, cum se joacă. Furam.

Ați amintit-o  pe doamna Arta Florescu. Ce ne puteți spune despre profesorii pe care i-ați avut ?

Am început, cum se spune, poza de voce cu maestrul Aurel Alexandrescu, profesorul de canto al Ilenei Cotrubaș, marea noastră cântăreață. Dumnealui mi-a pus poza, vocea, apoi doamna Arta Florescu s-a ocupat de tot – ca, de altfel, de toată clasa-  până și de mersul pe scenă. La audițiile de sfârșit de an, se știa cine e studenta doamnei Artei Florescu, profesoara care ne familiariza nu numai cu esența actului artistic, ci și cu fiecare detaliu menit să ridice valoarea interpretativă: de la atitudinea pe care trebuie să o ai când intri pe scenă, până la inconfundabila prestanță. Doamna Arta Florescu mi-a insuflat diplomația artistică față de cânt și interpretare. Dumneaei m-a învățat să respir, să interpretez fiecare frază – mai puțin, mai mult -, agocica (n.n. teorie care se ocupă cu schimbările mișcării ritmice, determinate de expresivitate, în timpul executării unei piese muzicale- dexonline). Un astfel de studiu aprofundat mi-a dat o siguranță și o mai mare dorință și putere de dăruire pentru cariera de mezzosoprană. Doamnei Arta Florescu îi rămân recunoscătoare.

În practica de operă mezzosoprana se apropie de soprana dramatică (voce puternică, emotivă) și de contraltă (registru grav). Se spune că un rol tipic de mezzosoprană e  Carmen din opera „Carmen” a lui Georges Bizet. Cât adevăr, câtă legendă?

Rolul Carmen e, într-adevăr, visul unei căntărețe de operă. Rolul implică vocea unei mezzosoprane. Nu contraltă. Poate fi interpretat de o mezzosoprană pulpoasă, cu grave, cu timbru de mijloc și sus, plin. Rolul Carmen, de jos până sus, evidențiază întreaga paletă vocală: voce groasă, acoperită și acut. Rolul poate fi interpretat și de o soprană dramatică – multe soprane dramatice din lume au interpretat Carmen. Ca putere, ca plenitudine, rolul creat de Bizet a fost conceput însă pentru o mezzosoprană- chiar denumirea mezzo soprană acoperă ambele ambitusuri: mezzo și soprană. Cu siguranță, rolul Carmen e specific vocii de mezzo.

Am în față o cronică despre spectacolul cu opera Carmen, în care ați interpretat rolul titular, prestația dumneavoastră fiind una deosebită. E vorba de spectacolul desfășurat pe scena Operei de Stat din Budapesta. Permiteți-mi să le ofer cititorilor câteva impresii din cronica respectivă:„Adriana Alexandru este un real temperament dramatic, un temperament care este capabil să remodeleze personajul Carmen. Are voce cu un timbru frumos de mezzo, egal în toate registrele. Crearea și organizarea figurii lui Carmen este personală. [… ] Adriana Alexandru este o Carmen a extremelor. În acest personaj, redarea stărilor sufletești devine mai complicată, mai detaliată și de o factură mai modernă.” Kóródy, Carmen pe scena Operei de Stat Maghiare.

Ați amintit câteva nume de rezonanță. Dacă ați face o trecere în revistă, i-ați putea enumera pe cei mai importanți cântăreți alături de care ați cântat, precum și rolurile interpretate?

Ooo, am avut șansa să lucrez cu cei mai buni, cu cei mai mari artiști. Eram studentă în ultimul an și, după o audiție, am fost selectată să colaborez cu Opera Națională din București. Atunci a început magia…

De când  ați fost angajată la Opera din București?

Angajată din 1985- în 1981 am început însă colaborarea, participând, în cadrul Operei Naționale, la Festivalul George Enescu, ediția 1981, cu rolul Spiridon din ,,O noapte furtunoasă ” (n. n. compozitor Paul Constantinescu). Rolul vieții mele. Chiar mi s-a spus: „Dragă, după Zenaida Pally și Iulia Buciuceanu, tu ești o altă stea … “ Regizorul spectacolului, maestrul Jean Rânzescu a lucrat, dumnezeiește,  cu întreaga echipă de cântâreți. Mai târziu, doamna Cătălina Buzoianu a regizat același  spectacol. Spuneam că am avut șansa să cânt alături de greii Operei: Valentin Teodorian, Mariana Stoica- o wagneriană extraordinară, un puhoi de voce, mânca scena; când scotea sunetul, încremeneam; dumneaei înterpreta Santuzza, eu, Mamma Lucia (n.n. „Cavalleria rusticana”, Pietro Mascagni). Un rol de compoziție pe care l-am interpretat mai mulți ani. Am avut-o alături pe Mioara Cortez, sora Vioricăi Cortez Guguianu, Eugenia Moldoveanu, Silvia Voinea- în „Liliacul” lui Johann Strauss, eram Prințul Orlofsky, alt rol de travesti. Trebuie să spun că rolurile de travesti mi-au plăcut foarte mult- fiind o fire mai băiețoasă, mi-au venit mănușă. Câteva exemple: Nicklausse (n. n. „Povestirile lui Hoffmann”/ Les contes d’ Hoffmann, Jacques Offenbach), Cherubino (n.n. „Nunta lui Figaro”/ Le Nozze di Figaro, Wolfgang Amadeus Mozart), Spiridon („ O noapte furtunoasă”). Un alt rol îndrăgit, Vrăjitoarea din  „Hänsel și Gretel” (n.n. „Hänsel și Gretel”, Engelbert Humperdinck)- în acel spectacol, făceam roata pe scenă. În ce privește rolurile de travesti, m-au ajutat și mi-au dat posibilitatea să fiu alături de mari cântăreți. În „Cavaleria Rusticană” am cântat alături de tenorul Octavian Naghiu (mare tenor!), Maria Slătineanu Nistor. Am avut de la cine învăța. A fost o bucurie și o onoare să cânt cu acești grei care m-au format. Îmi aduc-aminte cu emoție că am cântat alături de mezzosoprane de mare clasă, precum Iulia Buciuceanu pe care am admirat-o în Azucena – mai târziu, am interpretat și eu rolul Azucenei  (n.n. „Trubadurul”/ Il trovatore, Giuseppe Verdi ), un rol ce mi-a adus noi satisfacții, un rol aproape de contraltă pe care l-am interpretat la Florența, la teatrul Verdi, în Rusia, într-un oraș studențesc, Ceboksarî ( n.n. capitala Republicii Ciuvașia, Urali), unde vocile [rusești] sunt zdorovia. Rolul Carmen și rolul Azucena mi-au umplut inima de bucurii și satisfacții. Singurul regret- o paranteză: am interpretat numeroase roluri pe scena Operei din București, roluri de toate facturile, de compoziție, travesti- e că rolul Carmen, pe care l-am iubit enorm, n-am avut ocazia să-l cânt și pe scena de la București. L-am interpretat însă la Iași, Cluj, Italia. Asta e…! Mă simt împlinită că am acoperit toate genurile.

Impresionantă enumerarea de roluri interpretate, precum și evocarea artiștilor alături de care ați cântat. Sunteți o artistă conservatoare sau modernistă? V-ați putea regăsi în noi montări,  reinterpretări inedite ale unor bucăți clasice?

Eu zic că da, pentru că sunt o fire deschisă și mă adaptez repede la nou. În general, evit să spun  „nu”. De obicei, stau, analizez, încerc să fac ce mi se cere, și, dacă am mijloacele la îndemână, dacă reușesc să le descopăr, mă bucur să răspund provocării și să confer unui rol clasic o reinterpretare modernă, apropiată de prezent. Important e ca o bijuterie clasică să lumineze sufletul spectatorului din zilele noastre. Într-un fel asculta și înțelegea spectatorul din veacul XVIII, să zicem, altă viziune și înțelegere are spectatorul din veacul XXI, chiar dacă natura umană rămâne aceeași în cele mai importante manifestări ale ei. Reinterpretarea inedită a unei bucăți clasice reprezintă o provocare din fața căreia nu fug. Dimpotrivă, îmi place, sunt receptivă și deschisă la nou.

Altfel spus, nu impuneți limite, nu spuneți: eu cânt numai muzică clasică, superioară, incompatibilă cu alte genuri.

Muzica clasică are, într-adevăr, o eleganță superioară în comparație cu alte genuri muzicale, dar nu voi spune niciodată că nu-mi dă inima ghes să abordez și alte genuri. Mă inspiră prospețimea, ineditul și, dacă glasul meu se poate cambra pe un rol modern, special și frumos, capabil să cucerească publicul, să ajungă instantaneu la inima lui și a mea…

Ceva despre Opera Națională înainte de 1989. Ați avut vreodată experiențe artistice mai puțin fericite, dictate, impuse? Și câteva impresii despre Opera Română după 1989.  

Cum am spus, am început colaborarea cu Opera din  București din 1981, iar, din 1985, am fost angajată. Înainte de Opera din București, trei ani, am cântat la Teatrul liric din Craiova. În ce privește rolurile, n-aș putea spune că mi-a fost vreodată impus vreunul în acea perioadă. Repertoriul fiind foarte variat, aveam de unde să aleg. La vremea respectivă, cu o maturitate vocală deja dobândită, primeam roluri ce îmi puneau vocea în evidență. Categoric, și în acei ani, m-am simțit foarte bine din punctul de vedere al carierei muzicale. Nu doar repertoriul, ci și colegii, dirijorii, maestrul Carol Litvin, maestrul Constantin Petrovici contribuiau la realizarea unei ambianțe propice actului artistic. A fost o etapă frumoasă. După anii ‘90, am fost liberi să zburăm în turnee-  am interpretat în Olanda rolul Fenenei, fiica lui Nabucco (n.n. „Nabucco”, Giuseppe Verdi). Aveam libertate de mișcare. Cariera mea a continuat la fel de frumos și după anii 2000, când mi s-au dat noi roluri de compoziție. Trebuie să-i mulțumesc maestrului Ludovic Spiess – Dumnezeu să-l odihnească!- care a zis:  „Tu știi să faci compoziție pe scenă”. Mi-a  dat rolul Miss Quickly din opera „Falstaff” de Verdi, spectacolul l-a avut ca regizor pe domnul Cristian Mihăilescu, soțul Feliciei Filip- și dumnealui a remarcat capacitatea mea de a realiza un rol de compoziție. Despre spectacol s-au scris cronici frumoase ce mi-au adus bucurie în suflet. După anii ‘90, nemaifiind de o anumită vârstă, mi s-a dat rolul Vrăjitoarei din „Hänsel și Gretel”, alt rol de referință- din nou, rolul vieții mele.(n.n. zâmbește) S-a scris că Vrăjitoarea din „Hänsel, Gretel” și Rosina din „Bărbierul din Sevilla” alcătuiesc pata de culoare din cele două spectacole. În concluzie, m-am simtit bine în pielea de artistă și înainte și după ‘89. Am fost o răsfățată, pe puterile mele însă. Am avut satisfacția, plăcerea, disponibilitatea sufletească, creativă să-mi duc rolurile la bun sfârșit și am dat tot ce-am putut scenei.

Vorbiți-ne și despre relația cu pianul. Am avut șansa să vă admir în câteva spectacole ca pianistă și, la un moment dat, am înțeles că pianul de la muzeul George Severeanu are o istorie specială.

Eii, da, Bechsteinul meu dăruit de tata, mi se pare, în anul I sau II de Conservator. Pe vremea aia costa 21000 de lei. Înainte, cântasem pe mai multe pianine. Cu ajutorul pianului mi-am dezvoltat repertoriul pianistic. Nu am renunțat niciodată la el, chiar dacă am fost solistă a Operei. Îmi învățam rolurile cântând la pian, ceea ce m-a ajutat foarte mult. Iar acum, zic așa:  m-am întors la dragostea dintâi, pianul. Prietenia cu soprana și atașatul cultural Arlinda Morava m-a făcut să mă apropii mai mult de pian: am acompaniat-o pe prietena mea, Arlinda cam prin toate muzeele din București. Muzeului George Severeanu i-am donat pianul primit în dar de la tata, parte din sufletul meu. Când avem la muzeu un recital, mă apropii de pian și încep puțin să plâng, căci ating clapele tinereții mele. Pianul dăruit de tata rămâne prietenul meu de suflet. După un drum lung și frumos, deși nu mai sunt solistă, fac muzică, cântând la pian. Mi-am dezvoltat repertoriul, am învățat să cânt muzică albaneză, canțonete, lieduri. Îmbogățindu-mi colecția de bucăți muzicale, implicit, m-am perfecționat în tehnica pianului. În plus, experiența de solistă, neîndoielnic un mare câștig artistic, mă ajută când acompaniez o voce să o simt. În timp ce cânt la pian, îi simt respirația. Știu când vocea trebuie să respire, să facă piano. De la pian, alături de solistă, sunt ca un dirijor: urmăresc solista, simt ce vrea să facă cu o fracțiune de secundă înainte, sunt pe fază, solidară întru magia muzicii cu interpreta sau interpretul.

Ce lucrări muzicale românești credeți că ar putea fi incluse în repertoriul mondial?

Răspunsul ar trebui căutat la mai multe surse. Din experiența de solistă, de om al muzicii, mă gândesc la clasicul “Oedip ” al lui George Enescu, la opera comică a lui Paul Constantinescu,  „O noapte furtunoasă ”,  opera „ O scrisoare pierdută”, compusă de Dan Dediu (libret Ştefan Neagrău )- se joacă și azi pe scena operei. Dar și la compoziții semnate de Mihail Jora, Sabin Drăgoi, Nicolae Bretan care pot fi incluse cu succes în repertoriul internațional. Am văzut lieduri traduse în franceză, engleză, italiană. În plus, filonul autentic popular ar putea fi în continuare valorificat și inclus în repertoriul mondial, cu aceeași dăruire și simțire pe care le-a avut clasicul nostru de suflet, George Enescu.

Ce bucăți vă plac, ce genuri muzicale în afară de operă?

Un profesionist are abilitatea de a aborda mai multe genuri. Îmi plac liedurile, deoarece dezvoltă inteligența muzicală și vocală. De asemenea, oratoriul-  am cântat în „Stabat Mater “ al lui Pergolesi și în „Requiemul” lui Verdi pe care am avut șansa să-l cânt la Oradea cu Filarmonica din Oradea. Un recital  susținut pe scena Operei din București s-a numit „Nu numai Operă”. În acel spectacol am abordat bucăți de la stilul preclasic până la stilul modern-  am pornit de la Pergolesi și am terminat cu Don’t Cry For My Argentina. Practic, am trecut prin toate genurile și music-hall. Am avut ușurința să înțeleg fiecare gen,  să-i acord fix cât trebuie, cum trebuie. Să abordez și alte genuri muzicale a fost o bucurie și o binecuvântare.

O întrebare de profană care iubește și opera și jazzul. S-ar putea realiza un liant subtil între cele două genuri ?

Între operă și jazz? Cred că da. În primul rând, ar putea ajuta ritmul. Sigur și vocea capabilă să se cambreze pe jazz, un gen atât de pretențios. Chiar am în minte câțiva muzicieni care se pricep. Se poate ușor să aduci anumite părți clasice și să le pui pe ritm de jazz. Ar fi interesant. De exemplu:  „ L’ amour…/ L’amour est un oiseau rebeeellle… (  n.n.  A.A execută inedit câteva ritmuri de jazz).  Se poate dacă ai ce-ți trebuie. Asta, pentru că muzica presupune, printre multe altele, și o imaginație bogată.

Presupun că, dincolo de bucurii și realizări, v-ați confruntat și cu provocări atât în viața personală, cât și în cariera muzicală. Cum le-ați depășit ?

Viața fiecărui om e un roman. A mea a fost tumultuoasă, iar firea mea vulcanică i-a dat o și mai mare revărsare de înflăcărare. Am trăit două vieți: una personală și una  artistică. Cântam la Operă, veneam acasă, după o oră, îmi reveneam din rol, mai ales dacă interpretasem unul de mai mare anvergură, mă calmam, îmi aminteam ce-am făcut bine, ce-am făcut rău, apoi îmi spuneam: gata, acum sunt mamă, am un copil, un băiat. Băiatul meu mi-a dat putere să merg mai departe- face și el muzică. Și acasă aveam o viață muzicală datorită tatălui meu, un mare pasionat de muzică. În casa asta au venit mulți muzicieni: primul meu profesor Aurel Alexandrescu, Iosif Sava- cântam cu dumnealui la pian, mă acompania în cealaltă cameră, în anumite chestii sacrale, cântam în emisiunea „ Serate Muzicale“ de pe TVR 2. M-a ajutat enorm. Îmi spunea (n.n. A. A. imită vocea gravă a regretatului Iosif Sava) : „Adriana, tu trebuie să cânți mult, să facem împreună exerciții. “ A fost un idol, o încântare de om. Era o bucurie de nedescris să te întâlnești cu maestrul Iosif Sava. Viața mea, inclusiv cea privată, s-a împletit cu muzica. O viață deplin muzicală. Mai mult pe scenă, mai puțin acasă.  Așa s-au evaporat toate problemele și greutățile.

Ce calități și însușiri ar putea contribui la reușitele unei cariere muzicale și, apropo, ce e succesul artistic ?

Succesul artistic se obține prin disciplină și muncă acerbă. Îmi propun un target, un  motiv să ….De pildă, mi-am propus să interpretez roluri minunate, de factură deosebită. Și au venit la pachet cu rolurile de travesti, de compoziție, urmate de cronici frumoase semnate de cronicari exigenți. Succesul e relația specială cu publicul, ale cărui reacții le urmăresc îndeaproape. Am o atenție distributivă, simt dacă interpretarea mea place, iar, când aplauzele vin în cascadă spre scenă, îmi zic: în seara asta am avut succes, sunt împlinită. Succesul presupune o relație apropiată cu publicul și o reacție favorabilă din partea profesioniștilor. Un succes e și colaborarea cu soprana albaneză Arlinda Morava în spectacolul „Cheful suprem ” realizat după un text de Tudor Mușatescu, în regia doamnei Beatrice Rancea . Un spectacol în care cânt la pian, dansez și simt prin toți porii susccesul de public.

Dacă nu v-ați fi făcut cântăreață de operă, ce altceva vi s-ar fi potrivit ? V-ați gândit vreodată la o carieră didactică- vine o vreme când se adună experiență și bogății sufletești care, pentru tineri, ar fi o binecuvântare să le cunoască.

Înainte de a fi solistă la teatrul din Craiova, am fost, un an și ceva, profesoară de muzică la Șc. Generală nr. 2 din  Călărași, dar a trebuit să plec, pentru că am început colaborarea cu Opera din București.  Când eram profesoară, copiii mă iubeau foarte mult și, când a trebuit să plec, mi-au spus: „ Doamnă, nu plecați, rămâneți cu noi !“ De fiecare dată, la începutul orei de muzică, cântam, apoi le dictam note și continuam lecția. Era ceva nou,  îmi plăcea. Sigur că m-am gândit să transmit celor tineri din experiența mea muzicală, dar se pare totuși că nu prea mai am răbdare. În schimb, îmi place să acompaniez la instrument vocile, să improvizez, să însoțesc uneori interpretarea la intrument cu anumite inflexiuni vocale menite să aducă un plus în exprimarea mesajului muzical. Oricând, pregătită pentru astfel de spectacole.

Un mesaj din partea mezzozopranei Adriana Alexandru pentru cititori, pentru fiecare  pasionat de muzică.

Dragilor, nu vă îndepărtați de muzică, nu o părăsiți în pustiu! Muzica s-o țineți aproape de suflet, căci numai ea reușește deplin să transmită armonie, frumusețe și pacea de care, azi, magica noastră planetă are atâta nevoie. Oricât de dezamăgiți de cotidian, nu renunțați să vă ascultați, în liniște, sufletul îmblânzit și mângâiat de singurul limbaj înțeles de toți oamenii de pe pâmânt. Viața fără muzică nu e viață, cum omul fără iubire nu e om întreg. De aceea, vă invit cu sufletul la spectacolele și recitalurile noastre organizate de neobosita soprană Arlinda Morava, desfășurate fie în muzee, fie în săli de spectacole împreună cu mine și alți artiști inimoși care și-au făcut din muzică model de viață.

Interviu realizat de Catia Maxim