Crăiasa zăpezii – o lectură în spirit creștin

A reciti acum prefețe elaborate de unii dintre „savanții” într-ale literaturii, de prin anii 50-60 ai veacului trecut, este prilej de a vedea și, eventual, înțelege, cum o ideologie de partid, ridicată conjunctural, deci artificial, la rang de hermeneutică așa-zis etern valabilă, poate să contorsioneze un produs artistic, deposedându-l de sensul propriu, pervertindu-l și silindu-l să intre în cofrajul rigid, mutilant, al respectivului moment istoric.

Am recitit deunăzi o astfel de prefață, semnată Teodora Popa, la o ediție E.P.L., colecția bpt din 1965, a volumului  Crăiasa zăpezii de Hans Christian Andersen. Conform opiniei prefațatoarei, basmele sunt reductibile la „tâlcul lor social” în virtutea căruia, „Andersen întreprinde o vastă operă de educație a tinerelor generații” (p. XXXIV). Pe de altă parte, neputând ignora total poemul dramatic Ahasverus și basmele în care credința în Dumnezeu ține de evidență, Teodora Popa emite postulatul că opera autorului are caracter contradictoriu, „creațiile mistice alternează cu cele care protestează hotărât împotriva lumii «de exploatare deschisă, nerușinată, directă și brutală», lumea capitalistă” (p. XXI), iar misticismul probează, în viziunea „hermeneutei”, niște „limite ale gândirii” lui Andresen, suportul postulatului fiind un scurt citat din… Marx și Engels, (cum altfel la ora aceea?!) și al lor Manifest al Partidului Comunist. Așa vremuri, așa interpretări: basmul, abordat cu… secera și ciocanul, iar Hans Christian Andersen transformat, prin deturnare, în argument al ideologiei ateiste!

Evident, greu se putea imagina pe-atunci, când cuvintele de ordine din arsenalul limbajului de lemn erau ura, ascuțirea luptei de clasă și dușmanul de clasă, o apropiere de text din perspectiva credinței în Dumnezeu, a iubirii, a respectării unor învățături și exigențe christice, deși cele șapte povestiri din basmul titular al cărții tocmai pentru asta pledează cât se poate de explicit, iar credința creștină este evocată clar și în alte basme din volumul amintit. Bunăoară, Johannes, din Tovarășul de drum, rostește Tatăl nostru și promite „Totdeauna am să fiu bun la inimă și am să mă rog lui Dumnezeu să mă ajute”(p. 87). În Fata din soc, se spune povestea marinarului/călătorului  al cărui nelipsit însoțitor prin lume, de-a lungul unei vieți întregi, este cartea de rugăciuni, tainic adăpost pentru „floarea amintirii”. În ziua nunții de aur, de-acum bătrânul marinar „a deschis cartea de rugăciuni și floarea era acolo, între file, proaspătă și frumoasă” (p.122). Eliza, din Lebedele, „era așa de cucernică și de nevinovată, încât farmecele nu aveau asupra ei nici o putere”(s.n., p. 125), iar când vrea să-și ajute frații se roagă: „Să dea Dumnezeu să visez cum aș putea să vă scap […] S-a rugat lui Dumnezeu s-o ajute și s-a culcat”(p.133). Or, pentru a-și putea ajuta frații, se cuvine să facă dovada altor virtuți creștine: să aibă răbdare, să nu-i fie teamă, să îndure și să tacă. Frații ei, deși supuși la grea încercare, rămân recunoscători Celui de Sus: „stăm neclintiți și mulțumim lui Dumnezeu că avem unde să poposim” (p. 129). Bobul încolțit de mazăre, apărut de nu se știe unde într-o crăpătură a pervazului, este, în Cinci dintr-o păstaie, miracol binevestitor de însănătoșire. Iar când modesta plăntuță înflorește, mama copilei bolnave identifică un semn divin: „Însuși bunul Dumnezeu a însămânțat-o și a făcut-o să înflorească […] rosti fericită mama și zâmbi către floare de parcă ar fi fost un duh picat din ceruri” (p. 257). Exemple în privința mesajului creștin al basmelor lui Andersen mai sunt în Inul  – în fond o lecție de smerenie și de bucurie creștină, în sensul devenirii ființei, etapă cu etapă, prin suferință: „Unul Dumnezeu știe că eu singur n-am făcut nimic altceva decât ceea ce slabele mele puteri îmi îngăduiau să fac pentru a trăi; și totuși îmi este sortit să trec dintr-o bucurie într-alta […]. De câte ori cred că acum gata, s-a sfârșit cu mine, mă văd trecut într-o altă viață, mai frumoasă și mai bună” (p.267), dar și în Piatra filozofală – cu trimitere la înțelepciunea regelui Solomon, la „cuvântul de mângâiere” din Biblie, privind viața eternă, la cele cinci săruturi divine prin care Dumnezeu și-a înzestrat creația cu cele cinci simțuri, ca omul să poată discerne, și la triada Bine, Frumos, Adevăr. Căutătorul cinstit (respectiv cei patru fii ai înțeleptului) al acestor valori are, negreșit, de înfruntat în călătoria sa prin lume un dușman redutabil: „… pe când mergea  în căutarea Adevărului, sosi diavolul, care este părintele minciunii, ba chiar minciuna însăși”(p.367). Minciuna duce la pieirea încrederii, iar fără încredere, căutătorul este pierdut. Finalul poveștii este relevant: „din luminosul cuvânt Încredere, fiecare grăunte de Adevăr, dublat de strălucirea Frumosului și de ecoul Binelui, lumina mai puternic decât o coloană de foc. Din acest cuvânt s-a înălțat puntea speranței spre iubirea veșnică și atotputernică” (p.379), altfel spus, iubirea de sorginte dumnezeiască. Poate ar fi de adăugat și faptul că, destul de des, în basmele lui Hans Christian  Andersen sunt prezente, ca repere, pe de o parte iarna și Sărbătoarea Crăciunului – cu semnificațiile ei – pe de altă parte vara, anotimpul trandafirilor (or, se știe, în simbolistica florală trandafirul este asociat fie cu Grădina Raiului, fie cu puritatea Sfintei Fecioare Maria, fie cu jertfa și Învierea Mântuitorului Iisus). 

Revenind la basmul Crăiasa zăpezii, pe care îl consider cel mai explicit în sensul mesajului creștin, incipitul decodifică sensul și scopul poveștii în sine: „Să începem să povestim; și când vom ajunge la sfârșit, avem să știm mai mult decât știm acuma”(s.n., p. 141). Pentru ca, în final, să apară concluzia despre ce anume avem să știm mai mult, după cuvântul din Sfânta Evanghelie: „Bunica ședea la soare și citea: Dacă nu veți fi cum sunt copiii, nu veți vedea împărăția cerurilor” (s.n., p. 175). Andersen își construiește în întregime basmul pe ideea păstrării candorii sufletești, singura salvatoare ființial, iar exemplară în acest sens este Gretchen.

Scriitorul danez sugerează de la bun început, în prima dintre cele șapte povestiri (În care e vorba de o oglindă și niște cioburi) că spațiul mundan, imperfect, beneficiază totuși, în mod firesc, de un echilibru în relațiile bine/bun-rău, frumos-urât. Acest echilibru va fi tulburat de născocirea diavolească a oglinzii care „nu era o oglindă ca toate oglinzile fiindcă tot ce era mai frumos şi bun dacă se oglindea în ea aproape că nici nu se vedea, în schimb, tot ce era mai urât se vedea în oglindă foarte limpede şi chiar mai urât decât fusese”(s.n., p.141). Estomparea/schimonosirea  a ceea ce este frumos/bun, deopotrivă cu potențarea/exhibarea a ceea ce este urât/rău reprezintă „jocul” necuratului și sursa bucuriilor lui, învățăceii diavolului-vrăjitor („fiindcă trebuie să știți că avea și o școală de vrăjitorie” – p. 141) au sarcina de a răspândi și instaura minciuna: „ziceau că abia acuma se putea vedea cum arată într-adevăr lumea și oamenii” (s.n., p.141). Andersen sintetizează, prin metafora oglinzii diavolești, lucrul vrăjmașului în lume: urâțește, înrăiește, uzurpă adevărul, strică echilibrul/armonia, iar toate acestea îl distrează nespus. Încercarea de a se atinge, ca să râdă, și de imaginea lui Dumnezeu și a îngerilor, este, totuși, peste puterile celui rău: „s-a urcat tot mai sus și mai sus și deodată oglinda s-a strâmbat așa de tare și a tremurat așa de cumplit, încât i-a alunecat din mâini, a căzut pe pământ și s-a spart în mii și milioane de bucăți”(p.142). Cioburile oglinzii, răspândite pretutindeni, „păstraseră toate puterile rele pe care le avusese oglinda întreagă”, dar oamenii, ignorând aceste puteri rele, folosesc cioburile ca geamuri de fereastră sau ca lentile de ochelari și perpetuează intenția inițială a diavolului, anume să strâmbe, să falsifice imaginea lumii, să altereze judecata: „cei care purtau astfel de ochelari vedeau strâmb și judecau nedrept”(p. 142). Însă cioburile cu cât sunt mai mărunte, mai subtile – așadar – ca unelte drăcești, cu atât sunt mai primejdioase întrucât afectează nu doar imaginea lumii și a oamenilor, ci chiar trupurile și sufletele lor. Sunt cioburi care pătrund în ochi și în inimă, ținta fiind bine stabilită: să distrugă vederea limpede și căldura inimii, să tulbure duhul.

A doua povestire (Un băiețaș și o fetiță) reface, oarecum, spațiul paradisiac și perechea primordială. Astfel, în aglomerarea urbană unde nu mai este loc de grădini, doar de glastre, „erau și doi copii sărmani care aveau o grădină puțin mai mare decât un vas cu flori. Nu erau frate și soră, dar se iubeau ca și cum ar fi fost” (s.n., p.143). Locul, deși sărac, – două mansarde apropiate, două grădini miniaturale, improvizate în cutii de lemn pe streașina casei, în care cresc laolaltă „verdețuri de care aveau nevoie la gătit și […] câte un trandafir; era câte unul în fiecare cutie și înflorea frumos”–  este un spațiu privilegiat în care bunătatea, prietenia, iubirea, frumusețea n-au fost atinse încă de uneltirile necuratului. Familiile trăiesc în bună vecinătate, bunicuța spune povești, copiii, Karl și Gretchen, se joacă, vara, afară, „la umbra trandafirilor”, Gretchen l-a învățat pe Karl un cântec despre trandafiri, să cânte împreună. Atotstăpânitoare este inocența: „copiii se țineau de mână, sărutau trandafirii și se uitau la cerul senin. Ce frumos e vara, când trandafirii înfloresc!”(p.145).

Nu e ispită și satisfacție mai mare pentru diavol decât să strice o asemenea reprezentare în plan terestru a lumii edenice, iar lucrul se întâmplă într-una din zile: „ceasul de la biserică tocmai bătea cinci, când deodată băiețașul spuse:

–  Au! M-a lovit ceva în piept! Și mi-a intrat ceva în ochi!”

Din acest moment, băiatul se schimbă radical, devine cusurgiu, răutăcios, agresiv, disprețuitor: dă cu piciorul în cutia-grădină, rupe trandafirii, îi spune fetiței că e urâtă când plânge, o necăjește, imită „mai cu seamă tot ce era urât și caraghios la fiecare”(p. 146), începe să se îndoiască de adevărul din poveștile bunicii („o tot întreba dacă-i adevărat”), nu mai admiră florile, ci fulgii de zăpadă – deveniți, pentru el, simbol al perfecțiunii („nu-i nici o greșeală în ei, sunt făcuți cu o potriveală anumită, păcat numai că se topesc!” – p.146) și, nu în ultimul rând, „Jocurile lui erau acuma cu totul altfel decât fuseseră, erau jocuri chibzuite”(s.n., p.146). În ochii lumii, Karl figurează, în noua lui ipostază, drept „foarte deștept”, când, de fapt, ciobul care l-a lovit în piept este pe cale să-i transforme inima într-un „bulgăre de gheață”. Schimbarea lui Karl, jocul chibzuit, elaborat, lipsit de spontaneitate, fascinația formei perfecte, inima rece, echivalează cu pierderea inocenței, a stării de prunc și implicit, pierderea șansei de a intra vreodată în împărăția cerurilor. (În Sfânta Evanghelie: „Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.” Matei, 18:3).

Momentul „rănirii” lui Karl în ochi și în inimă cu cioburile fine ale oglinzii diavolești coincide cu ora cinci (cifră a harului), anunțată, nu întâmplător, de ceasul de la biserică. În recuperarea băiatului va fi nevoie de intervenția factorului divin, iar harul dumnezeiesc se va manifesta prin Gretchen. După ce Karl dispare, răpit de Crăiasa zăpezii (întruchipare, de altfel, a unui personaj fascinant din poveștile bunicii), fetița va porni în căutarea lui. Inocentul Karl intuise răul, percepuse personajul ca pe o prezență negativă și, la vremea aceea, găsise soluția simplă a eliminării Crăiesei în cazul în care s-ar arăta… din poveste în lume: „Atâta-i trebuie, să vie […], că o pun pe sobă și îndată se topește!”(p.144). Totuși, când vede întâia oară chipul Crăiesei, la fereastră, aceasta îi inspiră frică; ulterior, când o vede la săniuș, în piața orașului, își agață de bună voie săniuța de sania mare a Crăiesei (pe care, ce-i drept, nu o recunoaște, sania mare pare condusă de un vizitiu care îi face băiatului semne prietenești cu mâna), iar acest lucru se întâmplă când sania înconjoară a doua oară piața (doi este, de regulă, cifră a dezbinării, a conflictului, și doar excepțional a similarității, a perechii unitare, armonioase). Spaima îl cuprinde când, repetat, vrea să-și desprindă săniuța de sania mare, să se întoarcă între copii, și nu mai reușește. Semnele prietenești ale vizitiului necunoscut îi paralizează orice gest de eliberare, Karl strigă în zadar după ajutor, căci nu-l aude nimeni. Detaliul cel mai plin de tâlc în momentul răpirii băiatului este însă altul: când, în goana săniei, trece peste o hurducătură, se sperie cumplit și încearcă „să spună o rugăciune în gând, dar degeaba, nu-și aducea aminte decât de tabla înmulțirii” (s.n., p.147). E semn că s-a înstrăinat, a fost „dezbinat”, a uitat de Dumnezeu și de puterea cuvântului. Simbolic, tocmai el este răpit dintre copiii alături de care ieșise la săniuș, el este prada vulnerabilă, întrucât fusese deja lovit în ochi și în inimă de cioburile oglinzii. Mai târziu, Crăiasa i se pare frumoasă, chiar umană („o față mai cuminte și mai drăgălașă nici nu se putea închipui. Acuma nu i se mai părea de zăpadă ca atunci când o văzuse pe fereastră” – p.148). Odată ce au ajuns în lumea ei, Crăiasa îl sărută pe Karl de două ori (din nou cifra dezbinării) – întâi ca să nu mai simtă frigul, apoi ca să uite: „și el a uitat de Gretchen, de bunică-sa și de toți cei de-acasă” (p.148). Prima sărutare a Crăiesei este atât de rece încât băiatul „O clipă a crezut că moare, dar numai o clipă, fiindcă îndată după aceea i-a fost iar bine și n-a mai simțit frigul” (p.147). Crăiasa, desigur, nu dorește moartea lui Karl, ci să-l aibă în stăpânirea ei, de aceea nu-i dă a treia sărutare: „De-acum nu te mai sărut – a spus ea – că, dacă te mai sărut, mori” (p.148). Trei reprezintă echilibrul, or, un Karl echilibrat, din punctul de vedere al Crăiesei, ar fi mort, imposibil de subjugat. Nemaisimțind frigul, băiatul începe să se laude „că el știe să facă socoteli în gând, chiar cu fracții, că știe ce întindere și câți locuitori are țara” (s.n., p.148). Cu alte cuvinte, tot ce ține de calcul matematic, de informație rece, precisă, contabilă/controlabilă, tot ce ține (exclusiv) de rațiune și logică a rămas intact în alcătuirea lui, dar memoria afectivă și căldura inimii au dispărut. Mai mult, dorința de cunoaștere rațională sporește în preajma Crăiesei care, când Karl se laudă cu tot ce știe, doar tace și zâmbește: „Și, deodată, băiatului i s-a părut că ce știe el nu-i destul și s-a uitat în sus în văzduhul larg și înalt și atunci ea a zburat cu el sus de tot” (s.n., p.148). Lumea în care ajunge Karl purtat de Crăiasă este o lume a gheții, a crivățului, a viscolelor și vijeliilor, a lupilor care urlă, a ciorilor negre care croncănesc, a norilor vineți, a luminii selenare sau, mai târziu, doar boreale. Semnificativ, după călătoria grabnică și nocturnă, în zori Karl adoarme, supus, „la picioarele Crăiesei zăpezii” (s.n., p.148).

A treia povestire (Grădina femeii care știa să facă farmece) o readuce în prim-plan pe Gretchen, după misterioasa dispariție a lui Karl. Toți cred că băiatul a murit înecat în râul de la marginea orașului, îl plâng, iar „Gretchen plângea mai tare decât toți” (s.n., p.149), asta în pofida faptului că, după ce a fost lovit în ochi și în inimă de cioburile oglinzii, Karl o necăjea, o lua în râs, o imita și îi spusese că e urâtă când plânge. Fetița face dovada neprețuitelor virtuți creștine: iertare sau pur și simplu uitare a răului, din iubire. Plânsul Gretei nu e smiorcăială, copilița e hăruită cu darul lacrimilor despre care vorbesc Sfinții Părinți, plânge și se roagă la Dumnezeu din iubire curată, nețărmurită, de aceea ea apare „urâtă” privirii lovite de cioburi diavolești. Mai mult, ea este prima (și singura dintre oameni) care încetează să creadă că băiatul ar fi murit, după ce vorbește (privilegiu de care au parte doar copiii, în inocența lor) cu razele de soare, cu rândunelele, iar acestea îi spun că ele nu cred că băiatul a murit: „– A murit, a spus ea rândunelelor. – Nu credem că a murit! au zis ele, şi de la o vreme nici Gretchen n-a mai crezut” (s.n., p.149). Vestea că prietenul ei trăiește vine, nu întâmplător, pe filiera luminii solare și prin glas de rândunică, pasăre despre care legende vechi spun că ar fi fost, compasivă, aproape de Iisus în clipa răstignirii, iar una dintre valențele simbolice ale rândunicii este aceea a iluminării divine. Încrederea că băiatul este în viață, speranța și iubirea o determină să lase totul în urmă și să plece în căutarea lui, precum păstorul bun în căutarea oiței rătăcite, să „jertfească” în felul ei naiv (de pildă să dăruiască râului pantofiorii cei noi, „la care ținea mai mult decât la orice” – p.149, jertfă negreșit primită, întrucât este pură), să-și înfrângă spaimele, firești pentru un copil plecat singur în lumea mare. Popasul la bătrâna care o ajută pe Gretchen să tragă luntrea la mal este important. Copila ajunge din nou într-un spațiu cu aspect edenic (livada cu cireși roditori, grădina cu tot felul de flori, din toate anotimpurile, vremea neîncetat caldă), dar devine prizonieră a acestui spațiu. Când o invită în casa ei, bătrâna încuie ușa, face vrăji ca fetița, pe care o plăcea, să-și piardă memoria și să rămână cu ea, îngroapă tufele de trandafir ca să nu le vadă fetița și să-și amintească încotro plecase și care este scopul călătoriei. Se spune că „baba făcea farmece, dar nu era o vrăjitoare rea”(p.151); ea îi dă micuței să mănânce pe săturate cireșe (fruct care poate simboliza puritatea, candoarea, dar și senzualitatea, carnalul), o piaptănă, îi promite că se vor împăca bine amândouă, o lasă să se plimbe cât dorește prin grădină. Totuși motivul pentru care o reține pe Gretchen este egoist, nu ține cont de voința și dorința fetiței, iar asta înseamnă că îi restricționează libertatea, o sechestrează, prin farmece și înșelăciune, într-un fals paradis. Grădina bătrânei devine un fel de contrapunct al spațiului în care a ajuns, tot în prizonierat, Karl. Diferența este că, după cum are să spună finlandeza mai târziu, „Karl e la Crăiasa Zăpezii și îi place la ea și crede că-i mai bine acolo decât oriunde în lume”(s.n., p.168), inima lui de gheață nu sesizează și nu suspectează nimic necurat acolo, în vreme ce inima caldă a lui Gretchen „simte”, intuiește că ceva nu e în ordine, că din frumoasa grădină a bătrânei lipsește ceva: „a trecut câtăva vreme, Gretchen cunoștea acum fiecare floare, dar, deși erau o mulțime, ei i se părea că lipsește una. Care anume, nu știa.” (p.152). Se dumirește însă văzând trandafirul pictat pe pălăria bătrânei, detaliul îi redă parțial memoria și o determină să caute în grădină. Negăsind niciun trandafir, începe să plângă, iar lacrimile ei sincere sunt salvatoare și făcătoare de minuni: „lacrimile ei au căzut tocmai pe locul unde fusese îngropată o tufă de trandafir și, când lacrimile calde au udat țărâna, tufa a ieșit deodată din pământ, tot așa de înflorită ca atunci când fusese îngropată” (p.152). La vederea trandafirilor vii, fetița își manifestă toată gingașa ei iubire, îmbrățișează și sărută florile, iar memoria îi revine integral: „s-a gândit la trandafirii ei de-acasă și la Karl”(p.152), întreabă trandafirii de soarta prietenului ei și tocmai trandafirii, cu aura lor de sfințenie, nu alte flori din grădină întrucât acelea sunt neștiutoare, o scot de sub incidența vrăjii și îi confirmă că băiatul trăiește. Situația este întrucâtva similară celei în care Făt-Frumos, din basmul românesc Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte trece în Valea Plângerii, reintră în temporalitate, își recapătă memoria afectivă și sentimentele, adică își redobândește condiția umană, proprie lui, și pornește în călătorie în sens invers, nu înspre lume, ci înspre casa părintească, încheind, prin moarte, un traseu circular. Gretchen, deocamdată, își va continua periplul mundan în căutarea lui Karl, mirată că s-a oprit – întrucât nu oprirea acolo era scopul călătoriei sale – „în grădina babei, în care era mereu cald și erau flori din toate anotimpurile, nu puteai să-ți dai seama cum trece vremea” (s.n., p.153). Suntem aici în zona fantasticului propriu literaturii culte (Gretchen intră într-un fel de buclă a timpului, ca și Gavrilescu din La țigănci, nuvela lui Mircea Eliade) și mai puțin în aceea a fabulosului din basme. Odată ce-și recapătă amintirile, fetița părăsește falsul paradis în fugă, „desculță cum era”, (portița este închisă, dar ea alege să cuteze, apasă clanța ruginită și portița se deschide întrucât cutezanța/îndrăzneala, spre deosebire de tupeu și obrăznicie, sunt plăcute Domnului), constată că a întârziat, că în afara grădinii deja e toamnă și că nu-și permite să zăbovească, deși „Vai, piciorușele ei erau obosite și zgâriate! De jur împrejur era urât și frig” (p.153), iar de mâncare nu mai găsește decât niște porumbele acre. Spiritul de sacrificiu și devotamentul micuței Greta sunt autentice, așa cum numai în sufletul curat al copilului pot fi; nimic n-o poate opri în dorința de a-și găsi și salva prietenul, chiar dacă, pe moment, este „Trist și urât […] în lumea largă”(p.154) și toate par să-i fie  potrivnice. 

În a patra povestire (Un prinț și o prințesă) anotimpul se schimbă, e iarnă, iar pe Gretchen o întâmpină un cioroi de pădure prietenos, iubitul unei ciori domestice (cioara și cioroiul, din seria simbolisticii atribuite acestor păsări, reprezentând aici, după cum se va vedea în final, perechea monogamă, similaritatea și compatibilitatea), cioroi căruia fetița îi împărtășește povestea ei. Cum cioroiul pare să aibă vești despre Karl, fetița își manifestă bucuria, prietenia, dragostea: „l-a sărutat pe cioroi și l-a strâns în brațe mai să-l înăbușe”(p.154). De remarcat faptul că, deși decorul începe să semene cu acela în care l-a purtat Crăiasa pe Karl (frig, urât, ciori, zăpadă), sufletul deschis și cald al copilei menține un fel de comuniune cu alte viețuitoare, deși nici cioroiul nu cunoaște prea bine limba oamenilor, nici Gretchen n-a învățat limba ciorilor. Este aici, poate, sugestia posibilității de comunicare empatică, dincolo de cuvinte și de regnuri, prin taina deschiderii inimii, asemeni pruncilor, spre dragostea atotstăpânitoare. Cu ajutorul perechii de ciori, Gretchen pătrunde „pe scara din dos” (pe scara de taină), într-un palat luxos, apoi chiar în iatacul unde se află, de curând căsătoriți, prințul – bănuit a fi Karl, care ar fi uitat de Gretchen – și prințesa cea deșteaptă, cititoare de gazete (lecturi profane), care își dorise „un bărbat care să știe ce să răspundă când stai de vorbă cu el, unul care să știe să și vorbească nu numai să șadă, dichisit și arătos, pe tron”(p.155). Interesant este și acest al doilea spațiu prin care trece fetița – un spațiu al bogăției și al infatuării extreme („Până și sluga celui de pe urmă slujitor, care sta drept în ușă și umbla numai cu pantofi, era atât de mândră și înfumurată, că nu-i ajungeai nici cu prăjina la nas” – p.157), dar și faptul că prințesa și-a ales mirele după un criteriu mai puțin obișnuit: alesul va fi acela care va înfrunta trufia celor din palat, nu se va zăpăci în fața lor și în fața bogățiilor, va vorbi netulburat și se va simți ca la el acasă. Gretchen știe că prietenul ei ar corespunde exigențelor prințesei, când îl vede pe prinț de la spate, adormit, chiar crede și se bucură că ar fi Karl, pentru ca, mai apoi, să constate: „el s-a trezit, a întors capul și… nu era Karl.”(p.160). S-ar putea invoca, aici, niște incongruențe: nu se știe cât timp a trecut de când Karl a dispărut și Gretchen a plecat în căutarea lui și cum să fi trecut diferit timpul pentru cei doi copii, în așa fel încât Gretchen să fi rămas o copiliță, iar Karl să fi ajuns la maturitatea tânărului apt de însurătoare, fără ca fetița să-și dea seama. În acest context, trecerea timpului și vârsta efectivă a protagoniștilor sunt însă irelevante. Gretchen caută și dorește, dincolo de orice vârstă ori timp, recuperarea sufletului inocent al lui Karl, în acest scop hălăduie ea prin lume. Deși a intrat pe ascuns în palat, deși s-a înșelat bănuind că prințul ar fi Karl, lui Gretchen îi sunt iertate „delictul” și eroarea. Copila este bine primită când prințul și prințesa se trezesc și când le spune, plângând, povestea ei. Cei doi o găzduiesc generos, o lasă să se odihnească în iatacul princiar. Recunoscătoare pentru ajutorul primit de la cele două cupluri de îndrăgostiți – cioroiul și cioara, prințul și prințesa – Gretchen face gestul pios al rugăciunii („și-a împreunat mâinile”) și exclamă cu ingenuă bucurie: „Ce buni sunt oamenii și animalele!” (p.160). Desigur, doar ochiul neatins de cioburile oglinzii diavolești mai poate vedea limpede partea bună dintr-o lume care, cu puțin mai înainte, își arătase fața vrăjmașă.  Ba, mai mult, prințul și prințesa îi propun „să rămână la palat și să trăiască în belșug”(p.160), confort ispititor pe care Gretchen îl refuză, dăruindu-se total scopului călătoriei sale: „dar ea s-a rugat să-i dea numai o trăsurică cu un cal și o pereche de pantofi, pentru că voia să plece iar în lume și să-l caute pe Karl” (p.160). Gretchen primește cu prinos ce a cerut în ruga ei modestă, trăsurica dăruită de cuplul princiar e din aur, căptușită cu turtă dulce, adică mai mult decât și-a dorit ea, iar despărțirea de cei care au ajutat-o (ființe cuvântătoare sau necuvântătoare) este sfințită, din partea ei cu lacrimi de recunoștință, iar din partea lor cu urări calde și repetate de „drum bun”.

A cincea povestire (Fetița de tâlhar) o poartă pe micuța Greta prin spațiul înfricoșător, sinistru al tâlharilor, al răilor fioroși, hoți, vicleni și ucigași din fire, care o sechestrează atrași tocmai de trăsura aurită, nesperată pradă. Fetița ajunge în labirintul pădurii în care tâlharii se ascund într-un castel „dărăpănat de sus până jos” (p.163), se poartă răutăcios, grotesc și „răsturnat”; fetița de tâlhar, răsfățată, obraznică, rea, încăpățânată, își impune voința mușcând-o pe tâlhăroaica-mamă de urechi. A provoca durere și frică de moarte, a „gâdila” cu cuțitul, de dragul amuzamentului cinic, a se bucura de spaima aproapelui, ține de scenariile cotidiene ale unui rău intrinsec lumii, dar și remediabil, întrucât nu e întărit de cioburile diavolești de oglindă. Fetița de tâhar „era de-o vârstă cu Gretchen”(p.162); ochii ei negri trădează mâhnire, câteva gesturi spontane (o ia pe Gretchen de mijloc, o salvează când tâlhăroaica-mamă vrea s-o omoare, îi ascultă povestea, îi șterge lacrimile, o primește să doarmă în cămăruța ei, cu porumbei și turturele) arată că are suflet bun, că și-a păstrat inocența (și ea poate vorbi cu păsările și cu renul Bum-bum care îi este foarte drag), adaptându-se doar formal mediului în care trăiește și pe care, de altfel, mai târziu îl va părăsi. Este singura care îi cere Gretei să-i spună încă o dată povestea ei, seara, înainte de culcare. În fapt, este a cincea (iarăși cifra harului!) și ultima oară când Gretchen istorisește ea însăși întâmplările, iar în timpul nopții se petrece minunea de mult așteptată: dă de urma lui Karl, pe care porumbeii sălbatici ai fetiței de tâhar îl văzuseră în tovărășia Crăiesei zăpezii. Porumbeii (să nu uităm că Duhul Sfânt, în Sfânta Scriptură, ia chip de porumbel) și renul presupun că traseul celor doi duce spre Laponia (unde Crăiasa are cortul de vară) sau chiar mai departe, la Polul Nord, pe insula Spitzbergen (în traducere – insula munților cu vârf ascuțit, numele sugerând o lume izolată, contondentă, a orgoliilor și ambițiilor nemăsurate, a pretențiilor trufașe), unde este palatul Crăiesei. A doua zi, fetița de tâlhar pregătește provizii de drum, eliberează renul și îi cere să o ducă pe Gretchen, care începe să plângă de bucurie, în Laponia. Decorul se înăsprește, „renul a luat-o la fugă… pe câmpii și ape înghețate. Lupii urlau și corbii croncăneau. Și pe cer parcă se întindeau niște perdele luminoase”(p.166). În acest context, corbii (altceva decât ciorile) nu vorbesc, ci croncănesc, deci pot fi o prefigurare a morții. Renul, mitologic vorbind, este un animal psihopomp, călăuză spre lumile celeste, spirit benefic prin excelență și, prin tradiție, înhămat la sania lui Moș Crăciun. O dată eliberat de fetița de tâlhar, capătă o misiune importantă. O va purta pe Gretchen spre tărâmurile lui natale, pe care le știe mai bine decât oricine („Cine să le știe, dacă n-oi ști eu? a răspuns renul și ochii i-au scânteiat. Doar eu acolo m-am născut și am crescut și acolo am zburdat în zăpadă.” – p.165) și mai departe, până la hotarul de unde începe tărâmul Crăiesei.

Două popasuri mai face Gretchen în drumul ei: la o laponă și la o finlandeză (a șasea povestire – Lapona și finlandeza). Spațiile locuite și deschiderile se reduc treptat, traiul devine ascetic. Lapona trăiește într-o căsuță „tare sărăcăcioasă; acoperișul atârna până aproape de pământ și ușa era așa de joasă că trebuia să intri și să ieși pe brânci” (p.167), iar locuința finlandezei nici măcar nu are ușă: „au bătut în hornul finlandezei pentru că ușă nu avea” (p.167). Ritualul povestirii este reluat de fiecare dată, dar nu mai povestește Gretchen, ci renul, căci „Gretchen era așa de înghețată că nu mai putea vorbi” (p.167). În total, Greta are cinci popasuri semnificative pe traseu (la bătrâna care făcea farmece, la palatul luxos, la castelul tâlharilor, la căsuța laponei, la finlandeză), iar povestea ei este rostită de șapte ori – cifră sacră a desăvârșirii. Cele două bătrâne trăiesc auster, într-o sihăstrie a ghețurilor; ușa scundă a intrărilor și ieșirilor „pe brânci” poate reprezenta exercițiul zilnic de smerire (pe orizontală), iar hornul – o strămutare pe verticală a intrării/ieșirii, între profan și sacru. Prin contrast cu frigul exterior, în căsuța finlandezei este atât de cald încât trebuie să-i scoată fetiței mănușile și ghetuțele, iar renului să-i pună gheață pe cap. „Căldura este semn al unei hierofanii” (cf.http://doinarusti.ro/Dictionar.htm ), așadar căsuța cu horn leagă pământul cu cerul. Femeile cunosc locașurile și obiceiurile Crăiesei, pot vorbi cu renul, lapona scrie, pe un pește uscat, mesaj de taină pentru finlandeză, aceasta îl citește de trei ori „până a învățat pe dinafară tot ce era scris și a băgat peștele în oala de supă, că doar era bun de mâncat, și finlandeza nu prăduia niciodată nimic” (p.168). A nu prădui/risipi niciodată nimic este sinonim cu a prețui totul, înseamnând, pe scurt, creștinească mulțumire continuă, și când ai de-a face cu cele bune, și când ai de-a face cu cele rele. Renul stăruie pe lângă finlandeză să-i dea fetiței putere „cât doisprezece voinici” ca să o răpună pe Crăiasă, iar bătrâna se întreabă „Doisprezece voinici ar ajunge?”, (cifra nu e lipsită de semnificații, dacă ne gândim la cei doisprezece apostoli-luptători în spirit), apoi citește să afle dacă puterea voinicilor ar fi de-ajuns: „a luat de pe o policioară un sul mare de piele și l-a desfăcut. Pe sul erau scrise niște litere ciudate și finlandeza a început să citească și a citit, a citit de-i curgeau sudorile” (p.168). Este aici sugestia revenirii la un text/mesaj străvechi, depozitar încifrat al înțelepciunii arhaice, la care pot ajunge, nu oricum, ci asudând, doar inițiații, în categoria cărora intră și bătrâna finlandeză, cea „deșteaptă” și cu „ochi isteți”, deșteptăciunea având, în cazul ei, alte conotații decât deșteptăciunea atribuită lui Karl, în a doua povestire. Interesant este că, după ce citește, finlandeza nu mai aduce vorba despre puterea (se subînțelege – fizică) celor doisprezece voinici, în schimb se va referi mai târziu, în alt registru, la puterea pe care o are deja fetița.  Lapona, renul, dar mai ales finlandeza, sunt călăuze tainice pentru Gretchen, care nu are acces la mesajul scris de laponă, după cum nu are acces nici la ce stă scris, cu litere ciudate, pe sulul de piele și nici nu poate să comunice cu finlandeza decât prin intermediar – renul – sau, nonverbal, prin privire: „Și renul a rugat-o așa de mult s-o ajute pe Gretchen și Gretchen s-a uitat așa de rugătoare și cu lacrimi în ochi la finlandeză” (s.n., p. 168) încât o înduplecă să spună ce știe despre Karl. Finlandeza știe că băiatul se află sub stăpânirea Crăiesei zăpezii, că e fascinat de locul în care se află și tot ea dezvăluie remediul: „dacă cineva îi scoate ciobul din inimă și țandăra din ochi, atunci se face iar om bun și Crăiasa zăpezii nu mai are putere asupra lui” (s.n., p.168). Prin urmare, soluția nu este uciderea Crăiesei (a cărei prezență, uneori, este necesară – de pildă când se duce în lume să se uite în „căldările cele negre” ale vulcanilor și să-i înălbească puțin – pentru că „asta nu-i rău, ba chiar e bine pentru lămâi și struguri” – s.n., p.173) , ci eliberarea lui Karl din mrejele ei. În acest scop, renul insistă ca bătrâna finlandeză să-i dea Gretei „o putere mai mare”, iar răspunsul bătrânei este relevant: „Nu pot să-i dau o putere mai mare decât aceea pe care o are acuma! Nu vezi ce putere mare are? Nu vezi cum o slujesc oamenii și dobitoacele și cum a pornit ea, desculță, în lume și toate îi merg bine? Puterea ei n-o poate căpăta de la noi, puterea pe care o are e în inima ei și stă în faptul că ea e un copil drăgălaș și nevinovat. Dacă nu poate singură să ajungă la Crăiasa zăpezii și să scoată cioburile lui Karl, atunci noi nu putem să facem nimic”(s.n., p.169). Puterea iubirii sălășluite în inima de copil nevinovat este lamură spirituală, mai tare decât orice în confruntarea cu răul, și decât forța a doisprezece voinici, și decât înțelepciunea bătrânei. Renul primește poruncă să o ducă pe fetiță până la hotarul de unde începe grădina Crăiesei (reperul este „un copăcel cu poame roșii care crește acolo în zăpadă” – p.169), iar el să se întoarcă repede înapoi. De la acel hotar, Gretchen rămâne singură, desculță (că și-a uitat, în graba plecării, ghetuțele) și fără mănuși, pradă gerului. Este încercarea cea mai grea; cu cât înaintează o înconjoară fulgi tot mai mari de zăpadă, care nu cad din cer, ci aleargă pe pământ – fulgi vii, străjerii Crăiesei, care de care mai schimonosit („unii parcă erau niște arici mari și urâți, alții păreau niște mănunchiuri de șerpi încolăciți, care își întindeau capetele în toate părțile, iar alții erau ca niște ursuleți bondoci și zbârliți” pp. 169-170). Este momentul în care Gretchen se roagă, iar rugăciunea ei curată face minuni: „Gretchen a început să se roage și era așa de frig că putea să-și vadă răsuflarea; și aburii răsuflării s-au făcut tot mai groși și mai groși și s-au prefăcut în îngerași care, cum atingeau pământul se făceau tot mai mari și fiecare avea coif, suliță și pavăză. Numărul lor sporea și când Gretchen și-a isprăvit de spus rugăciunea o oștire întreagă era împrejurul ei” (p.170). Oștirea de îngeri – care o va ajuta pe fetiță – se întrupează, simbolic, din respirația caldă a rugăciunii ei, îngerii o vor apăra de străjerii Crăiesei și de frig, să poată ajunge la palatul de zăpadă și la Karl.

A șaptea povestire și ultima (În care e vorba de palatul Crăiesei zăpezii și despre ce s-a întâmplat acolo) insistă, la început, asupra palatului cu pereți de zăpadă viscolită, cu ferestre și uși făcute din vijelii, asupra dimensiunilor colosale „peste o sută de încăperi; cea mai mare era așa de întinsă că puteai să mergi câteva ceasuri prin ea de la un capăt la altul” (p.170), luminate nici de soare, nici de lună, ci de aurora boreală, colorată și nestatornică. Insistă asupra încăperilor „sclipitoare”, dar goale și reci. Este aici o aparentă grandoare, în fond – o grandomanie a deșertăciunii, produs al vanității; „în palatul Crăiesei e pustiu și frig”(p.171), nicio bucurie nu se arată, nicio petrecere, niciun bal, nicio sindrofie. Lipsesc și cei care cuvântă, și necuvântătoarele, însăși Crăiasa e plecată, doar Karl, vânăt-negru de frig, fără să simtă însă frigul întrucât nu este apt să conștientizeze propria stare, se joacă. Jocul nu este unul obișnuit, e o provocare lansată de Crăiasă, un fel de pariu pe care ea are certitudinea trufașă că o să-l câștige; „Jocul lui era așa-zisul joc de gheață al înțelepciunii”(p. 171) și nu este străin de așa-zisa „oglindă a înțelepciunii”, aflată în sala mare a palatului, „un lac înghețat care se sfărâmase în mii de bucăți […]. În mijlocul lacului stătea Crăiasa când era acasă” (p.171). Oglinda sfărâmată a lacului amintește de oglinda sfărâmată din prima povestire și permite asocierea până aproape de identificare între Crăiasa zăpezii și diavol – cel mai rău vrăjitor, „autorul” oglinzii, știut fiind că necuratul își poate schimba obrăzarele. (În paranteză fie spus, o traducere/adaptare  mai adecvată mesajului general din basm ar fi fost „jocul de gheață al inteligenței”, respectiv „oglindă a inteligenței”, având în vedere că inteligența poate fi diabolică, înțelepciunea – nu).

Crăiasa îi ceruse lui Karl să formeze din cuburi de gheață, în răstimpul cât e plecată în țările calde, un singur cuvânt, „veșnicia”, și îi promisese bună răsplată dacă va reuși: „Dacă izbutești să formezi cuvântul acesta, atunci ai să fii stăpân pe tine însuți și eu am să-ți dăruiesc lumea întreagă și pe deasupra și o pereche de patine noi” (s.n., p.171). Miza jocului este mare, este ontologică, întrucât vizează recuperarea sinelui, iar provocarea și promisiunea Crăiesei sunt viclene. Ea știe sau cel puțin are convingerea că, de vreme ce Karl stă sub vraja sărutărilor ei și are așchiile oglinzii diavolești în ochi și în inimă, recuperarea sinelui, implicit accesul băiatului la „veșnicie” rămân sub semnul imposibilului. În pariul pe care îl impune, ea mizează pe ireversibilitatea singurătății, pe „înghețarea” iremediabilă a inimii și privirii lui Karl, de aceea supralicitează: îi va dărui lui Karl lumea întreagă (de presupus că „întreagă” în sens terestru, ca într-un aranjament mefistofelic) și perechea de patine noi (o ispită mai eficientă, mai pe înțelesul unei minți de copil, fie el și „foarte deștept”). În sala mare și pustie, Karl „Se uita la bucățile de gheață și se tot gândea și îi trosnea capul de atâta gândire”(s.n., p.172). Or, se știe că deja din clipa în care a fost răpit dintre copii, Karl s-a înstrăinat de cuvânt (de rugăciune, de Dumnezeu și de sine), iar în aceste condiții, oricât s-ar gândi cum să formeze cuvântul pretins de Crăiasă, gândirea lui e stearpă, iar el stă „neclintit și țeapăn”, nu mai are nimic din copilul „foarte deștept”, doar pe jumătate „înghețat”, de altă dată. Dimpotrivă, întruchipează individul tâmp, vidat de tot ce este propriu ființei, de tot ce i-a fost hăruit prin grația Creatorului său, stare din care numai cu ajutorul lui Gretchen poate ieși. Fetița pătrunde în palat rostind din nou o rugăciune, prin care îmblânzește acum paznicii intrării, „vânturile tăioase”, și, cercetând sălile mari și reci, îl vede pe Karl. Reîntâlnirea lor înseamnă pentru ea bucurie, exteriorizată în gesturi afectuoase („s-a dus repede la el, l-a luat de după gât, l-a strâns în brațe”- p.172), în vreme ce pentru el nu înseamnă nimic: „ședea nemișcat, țeapăn și rece” (p.172). Încă o dată lacrimile lui Gretchen își vădesc minunata putere, eliberând inima lui Karl: „lacrimile ei fierbinți au căzut pe pieptul lui, au pătruns până la inimă și au topit bulgărele de gheață, și au mistuit ciobul de oglindă” (p.172). Totuși ciobul de oglindă din ochi îl împiedică să o recunoască, memoria lui afectivă este încă smintită. Gretchen nu descurajează, îi cântă cântecelul lor despre frumusețea suavă a trandafirilor, iar băiatului îi dau lacrimile, cântecelul îndeplinindu-și funcția magică. Din nou lacrimile, de data aceasta ale lui, au putere tămăduitoare, ca într-o formă de autovindecare: „lacrimile, când au curs, au luat cu ele și așchia de oglindă din ochi și atunci el a cunoscut-o și a strigat plin de bucurie: – Gretchen! Gretchen!”(s.n., p.172). Este, aceasta, clipă a bucuriei, cum deopotrivă este a nedumeririi („Dar unde ai fost atâta vreme?”), dar și a identificării unei anomalii precum înstrăinarea de sine („Și eu unde am fost?”- s.n., p.172), urmată imediat de căutarea unor repere: „Și s-a uitat împrejurul lui” (p.172). Totodată, este începutul recuperării sinelui din vraja necurată, maladivă, prin alipirea de aproapele (refacerea unității/armoniei cuplului, anularea conflictului): „Și s-a lipit de Gretchen, și ea plângea și râdea de bucurie. Era așa de frumos, încât până și bucățile de gheață jucau de bucurie”(p.173). Este pentru prima dată când bucuria și frumusețea pătrund în palatul de zăpadă viscolită, însuflețind până și cuburile de gheață, iar bucuria, ca stare definitoriu creștinească, la rândul ei este făcătoare de minuni: bucățile de gheață, „după ce s-au săturat de jucat, s-au așezat iar jos și au alcătuit tocmai cuvântul de care spusese Crăiasa zăpezii că, dacă are să-l formeze Karl, el are să ajungă stăpân pe sine însuși”(s.n., p.173). Altfel spus, bucățile de gheață, martore și părtașe la bucuria celor doi copii, au alcătuit ele-însele cuvântul „veșnicie”, pentru Karl. Succesiunea, ordinea momentelor este exact inversă celei din promisiunea Crăiesei. În promisiunea ei, alcătuirea cuvântului era prioritate și condiție pentru ca băiatul să ajungă stăpân pe sine însuși, urmând ca, mai apoi, să primească de la ea lumea întreagă și patinele în dar. Or, se dovedește că prioritate și condiție a formării cuvântului menit să-l elibereze pe Karl din vraja Crăiesei este tocmai regăsirea sinelui, cu sensul, aici, de recuperare a stării de inocență. Inversând ordinea, Crăiasa a creat un cerc vicios din care Karl, singur, n-ar fi reușit să iasă. Odată ce a redevenit stăpân pe sine însuși, darurile promise de Crăiasă sunt redundante, deșarte, întrucât Karl, regăsindu-se pe sine, redobândește, implicit, lumea întreagă pe care o pierduse. Înainte de a porni spre casă, Gretchen îl sărută pe Karl de opt ori (cifră semnificând învierea, regenerarea sau un nou început): pe obraji, pe ochi, pe mâni, pe picioare, iar obrajii lui capătă culoare, ochii încep să-i strălucească „și el s-a înzdrăvenit și s-a înviorat”(p.173). Un gest simplu și firesc vine să confirme restaurarea cuplului inocent: „Cei doi copii s-au luat de mână și au ieșit din palat. Au început să vorbească de bunica și de trandafirii din streașină; și pe unde mergeau ei, vânturile nu mai băteau și ieșea soarele.”(s.n., p.173). Implicit, este restaurată reprezentarea în plan terestru a Edenului (copiii sunt așteptați la hotar de Bum-bum care are de-acum și el o pereche, vorbesc cu renii, beau lapte de ren, fac popas să se încălzească la căsuța finlandezei, apoi la aceea a laponei, se întâlnesc cu fetița de tâlhar, plecată între timp din pădure în lumea largă, Gretchen află că prințul și prințesa au plecat și ei „în străinătate”, cioroiul a murit, cioara plânge după el…); în esență, traseele mundane ale tuturor celor buni își urmează cursul firesc, revederile/reîntâlnirile sunt prilej de bucurie, decesele aduc tristețe, dar, când minciuna din oglida drăcească nu falsifică adevărul, echilibrul/armonia  între bine/bun-rău, frumos-urât, se menține în lumea de lut, girând calea deschisă spre tărâmuri sacre. Copiii îi povestesc fetiței de tâlhar despre cum s-au reîntâlnit ei, apoi își continuă, „mână în mână”, drumul spre acasă: „și pe unde ajungeau era primăvară cu iarbă verde și cu flori”(p.174). Acasă „toate erau la locul lor ca altădată. Ceasornicul spunea tic-tac și arătătoarele se mișcau”(s.n., p.174). Detaliul cu arătătoarele de ceas care se mișcă este semnificativ, întrucât constatarea imediat următoare este că, atunci când au intrat pe ușă acasă, Karl și Gretchen „erau mari, oameni în toată firea”(s.n., p.174), capabili să uite, însă, ce a fost rău/urât/minciună în drumurile lor, cu aceeași ușurință cu care doar pruncii uită, exorcizează prin uitare, iertare, iubire, credință, încredere, speranță, tot răul/urâtul/minciuna/grandomania pripășite pe insula și în palatul Crăiesei: „Măreția rece și pustie din palatul Crăiesei zăpezii o uitaseră ca pe un vis apăsător”(pp.174-175). Se poate face aici încă o asociere cu Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, în sensul că drumul de întoarcere spre casa părintească presupune pentru Făt-Frumos, ca și pentru Gretchen și Karl, un proces de maturizare/îmbătrânire fizică accelerată, sugestie a recuperării timpului petrecut în afara condiției mundane. Diferența este că Făt-Frumos nu și-a păstrat sufletul de copil și, de aceea, la întoarcere, totul este schimbat, făpturile – Scorpia, Gheonoaia – pe care le-a întâlnit la plecarea în căutarea făgăduitului tărâm al vieții fără de moarte au dispărut ori au intrat în poveste, iar la palatul părintesc, ruinat, îl așteaptă nu cineva drag, ci „un tron odorogit”, pustiul și moartea. Asta în vreme ce Gretchen și Karl, deși maturi, au rămas „copii în inimile lor; și acum venise vara, vara caldă și binefăcătoare”(s.n., p.175), iar acasă îi așteaptă bunica, citind, în lumină solară, avertismentul christic din Sfânta Evanghelie: „Dacă nu veți fi cum sunt copiii, nu veți vedea împărăția cerurilor”. Tâlcul celor șapte povestiri din basmul lui Andersen nu se revendică social, ci spiritual: în sensul întoarcerii la un alt „acasă”, al vieții întru veșnicie, pe care numai respectarea cuvântului sacru, dumnezeiesc, o garantează. Traseul este tot circular, numai că pentru Karl și Gretchen, „copii în inimile lor”, cercul inițiatic parcurs nu se închide în moarte, cum se închide pentru Făt-Frumos din basmul autohton amintit; pentru ei se deschide înspre împărăția cerurilor.

Bibliografie:

1) Andersen, H.C.,Crăiasa zăpezii, trad. de Al. Philippide și I. Cassian-Mătăsaru, Prefață de Teodora Popa, E.P.L., 1965, Buc.

2) http://doinarusti.ro/Dictionar.htm

3) http://www.roboam.com/Bibliacuexplicatii/Cifrul.htm

4) Ispirescu, Petre, Basme, Cuvânt înainte de Virgiliu Ene, Ed. Hyperion, 1991, Chișinău