Între realismul fantastic şi cel metafizic în opera lui Borges

Argentinianul Jorge Luis Borges a fost şi rămâne unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului al XX-lea, romancier, poet, eseist, extrem de valoros pentru povestirile sale fantastice, construite cu „mare măiestrie, joc de ficţiune, rod al unei imaginaţii extraordinare şi eseurile sale erudite şi incisive, în care speculează cu deosebită abilitate, cu independenţă totală şi fantezistă, chestiuni esenţiale ale existenţei umane, structurii universului, dualismelor timp-veşnicie, existenţă-adevăr.[1]

Opera lui Borges cuprinde, potrivit unui alt mare scriitor latinoamerican Mario Vargas Llosa, „o ţesătură cultural proprie, de mare originalitate, realizată din combinaţii bizare, stranii, unde proza scoțianului Robert Louis Stevenson şi cea din 1001 de nopţi se juxtapuneau cu personajelelui Martín Fierro şi cu cele din saga islandeză, iar două puşlamale într-un Buenos Aires mai mult imaginat și fantazat decât descris, se luptă cu niște cuţite, într-o dispută ce pare să o continue pe cea din Evul Mediu, care a dus la moartea pe rug a doi teologi creştini.”[2]

Borges este unul dintre scriitorii de limbă spaniolă care au reuşit să creeze „un mod de exprimare personal, o muzică verbală” (cum spunea el) proprie, cum aveau şi iluştrii săi precursori ai Secolului de Aur spaniol: Francisco de Quevedo (pe care îl admira mult) sau Luis de Góngora (care nu i-a plăcut niciodată foarte mult), proza borgesiană recunoscându-se după sunet, uneori fiind suficientă o singură frază, magnifică, ce-idrept, chiar şi numai un verb (de pildă, conjeturar/a presupune, sau fatigar/a epuiza) pentru a-ţi da seama că a scris-o el.[3]

Noutatea absolută a epustuflantei proze a lui Jorge Luis Borges este faptul că în există aproape tot atâtea idei câte cuvinte, căci exactitatea şi concizia lui sunt absolute; mai ales în/pentru literatura de limbă spaniolă unde există „extrem de puţine astfel de exemple”[4]. Potrivit criticului și teoreticianului american Harold Bloom, „chiar dacă Borges nu ar fi fost fondatorul literaturii latinoamericane (dar este) și povestirile lui nu ar fi avut o autentică valoare estetică (pe care o au), el tot ar fi unul din scriitorii canonici ai Epocii Haotice pentru că, mai mult decât oricare scriitor, cu excepția lui Kafka, cu care rivalizează în mod deliberat, el este metafizicianul literar al epocii noastre”[5].

În fine, criticul Ana María Barrenechea era de inedita părere că Borges „este un scriitor admirabil hotărât să distrugă realitatea și să transforme omul într-o umbră”[6].

Eruditul și novatorul semiotician, filozof şi romancier italian Umberto Eco, în romanul-capodoperă Numele trandafirului (1980) numeşte pe cel căruia foarte mulţi dintre călugări îi încredinţau păcatele lor, prin taina spovedaniei, călugăr şi cărturar orb, unul dintre personajele care a aspirat la funcţia de bibliotecar al abaţiei Melk, eşuând lamentabil, Jorge da Burgos sau Jorge din Burgos[7], personaj negativ şi demonic, clar inspirat din/de numele şi personalitatea divergentă şi întortocheată a lui Jorge Luis Borges, care arde un maldăr de cărți extrem de valoroase ca să împiedice răspândirea ideilor eretice din conținutul lor, pentru că, asemănător coronavirusului, cărțile sunt contagioase și trebuie pârjolite. În romanul lui Eco, protagonistul, călugărul franciscan Guglielmo de Baskerville a văzut în chipul schimonosit de ură împotriva filosofiei, portretul lui Antichrist, care nu vine din tribul lui Iuda, […] Jorge din Burgos împlinind o operă demoniac pentru că „iubea în chip atât de fără ruşine adevărul lui, încât a îndrăznit totul ca să distrugă minciuna altora”[8]. Se știe că Borges a fost orb cam de pe la sfârşitul anilor 1950 şi până la moarte şi a fost o perioadă de timp directorul Bibliotecii Naţionale a Argentinei din Buenos Aires; povestirea sa fantastico-magică Biblioteca Babel l-a influenţat pe Eco în configurarea bibliotecii secrete din romanul Numele trandafirului: „Biblioteca este compusă dintr-un număr nedefinit, poate chiar infinit de galerii hexagonale, cu ventilatoare enorme în centru, înconjurate de balustrade foarte joase”[9]. O altă povestire magico-fantastică scrisă de Borges, „Miracolul secret”, care face parte tot din volumul-capodoperă Ficciones/Ficţiuni, ca şi „Biblioteca Babel”, are ca personaj un bibliotecar orb şi, de asemenea, din opera lui Jorge Luis Borges au fost împrumutate postmodern şi alte subiecte şi motive diferite, obsedante pentru scriitorul argentinian, pentru a fi uzitate în roman: labirinturi, oglinzi, secte, manuscrise enigmatic şi, bineînţeles, cărţi, multe cărți. Mai mult, Jorge din Burgos, ca şi Borges, care a susţinut, din păcate, terifianta și non-fantastica lovitură de stat din Argentina anului1976, a altui Jorge, Videla, dictator oribil, de extremă dreapta, este un „reacţionar”. În schimb, Borges nu ura filosofia, dimpotrivă.

În ciuda faptului că Jorge Luis Borges a fost „preferatul de serviciu” al fiecărei ediţii a Premiului Nobel pentru Literatură, începând cu anii 1950, ingrate Academie Suedeză nu i-a decernat înalta distincție niciodată, din păcate, preferând oarbă, dacă tot vorbim de scriitori loviţi de cecitate, autori mai puţin cunoscuţi și unii chiar lipsiți de har sau talent, unele voci insistente susţinând că justificarea ar fi fost dată de ideile politice de dreapta ale marelui scriitor, neconforme Academiei menţionate, care, fără a fi un activist, ar fi simpatizat cu dictatorul argentinian Juan Domingo Perón – care era, în opinia mea, un dictator de extrema stânga, mai degrabă, fiind sprijinit de muncitori şi sindicate – şi nu numai cu acesta; existând câteva elemente, am spune esenţiale, care neagă existenţa acestor simpatii: numirea sa în funcţia de Director al Bibliotecii Naţionale imediat după căderea lui Perón (1955); refuzul cotidianului La Nación de a publica poezia sa (Pumnalul) cu clare intenţii tiranicide; funcţia de preşedinte, din 1950 şi până în 1953, al „Societăţii Scriitorilor Argentinieni”, închisă de către dictatura peroniană; Borges aminteşte ultimele seminarii ţinute dinaintea poliţiştilor care luau notițe din expunerea sa şi declarațiile explicite ale lui Jorge Luis Borges, care dezmint că ar susţine pe menționatul şi astuțios-cameleonicul dictator.[10]

Realism magic, fantastic, metafizică și filosofie în proza lui Borges

Proza lui Borges reprezintă „o anomalie, o formă care nu ţine cont de înclinaţia naturală către exces a limbii spaniole”, preferând o „parcimonie strictă”, susţine scriitorul peruan nobelizat Mario Vargas Llosa.[11]

Cel mai intelectualizat şi mai abstract dintre scriitorii latino americani a fost, după Llosa, un „povestitor excelent”, majoritatea prozelor sale lecturându-se „ca sub hipnoză, ca literatură poliţistă”, gen pe care l-a cultivat, impregnându-l cu „metafizică şi filosofie”.[12]

Borges scria istorii care debutau cu amănunte realiste şi note, uneori încărcate de „culoare locală”, pentru ca după aceea, încetul cu încetul, pe neaşteptate, să-şi schimbe direcţia către fantastic sau/şi magic, ori realism magic, aş adăuga, și să se metamorfozeze într-o „speculaţie de sorginte filosofică sau teologică”, în povestirile sale, nu faptele sunt cele mai importante, nici cele mai originale, ci „teoriile care le explică, interpretările pe care le stârnesc”[13]. Numeroase dintre cele mai cunoscute, docte şi sclipitoare povestiri borgesiene abordează perspective și teme literare şi filosofice universal valabile precum: timpul („Miracolul secret”), infinitatea („Aleph”), oglinzile („Tlön, Uqbar, Orbis Tertius”), labirinturile („Cei doi regi şi cele două labirinturi”, „Casa lui Asterion”, „Nemuritorul”, „Grădina potecilor ce se bifurcă”) şi altele, critical literar Edwin Williamson notând: „Afirmaţialui de bază era căficţiunea nu depinde de iluzia realităţii (s.m.); ceea ce contează, în cele din urmă, e abilitatea autorului de a genera ‘credinţă poetică’ în cititorul său”[14].

Mirobolantele povestiri borgesiene conţin adesea viziuni, perspective sau teme fantastice (s.m.) și realist-magice, cum sunt: o nesfârşită bibliotecă-Univers, format dintr-un număr indefinit, şi poate infinit de galerii hexagonale prevăzute în mijloc cu vaste puţuri de ventilaţie pe care le înconjoară balustrade foarte joase („Biblioteca Babel”); un om care nu uită nimic din ce experimentează („Funes, cel ce nu uită”); un artefact prin care utilizatorul poate vedea totul în univers („Aleph”) şi încă un an de viaţă acordat unui om care se află în faţa unui pluton de execuţie („Miracolul secret”).

De asemenea, Borges a scris erudite povestiri cvasi-realiste despre viaţa şi societatea sud-americană, despre eroi populari, luptători ai străzii, soldaţi, gauchos, detective şi figure istorice, amestecând realul mundan cu magical şi fantasticul, faptul cu ficţiunea. La rândul lor, eseurile lui Jorge Luis Borges conțin „substanță magică”, elemente de fantezie şi irealitate, de invenție pură, pe care le transpune în „ficțiune pură”[15]. În „Cartea ființelor imaginare”, o cercetare în detaliu a bestiarului creaturilor mitice, Borges scria: “Există un soi de plăcere leneşă în erudiţia inutilă şi neştiută”[16]. În acelaşi timp, lumea lui Borges este una fantastic și magică, bineînțeles, dar numai în sensul că există în ea „fiinţe supranaturale şi întâmplări extraordinare”[17].

[1]Gabriela Danţiş, coord., Scriitori străini. Mic dicţionar, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 79.

[2]Mario Vargas Llosa, „Ficţiunile lui Borges”, în vol. Arme şi utopii. Viziuni despre America Latină, Bucureşti, Editura Humanitas, 2013, p. 342.

[3]Mario Vargas Llosa, op. cit., p. 343.

[4]Ibidem, p. 343.

[5] Harold Bloom, Canonul occidental, București, Editura Univers, 1998, p. 365.

[6]  Harold Bloom, op. cit., p. 368.

[7] Umberto Eco, Numele trandafirului, ed. rev., Iaşi, Editura Polirom, 2004, p. 84.

[8] Umberto Eco, op. cit., p. 488.

[9]Jorge Luis Borges, The library of Babel, Boston, USA, David R. Godine, 2000,online şi Erik Ketzan,“Borges and The Name of the Rose”, archived from the original on 2007-08-14, online.

[10]Fernando Sorrentino, Sette conversazioni con Borges, Mondadori, Milano, 1999, online.

[11]Mario Vargas Llosa, „Ficţiunile lui Borges”, în vol. Arme şi utopii. Viziuni despre America Latină, Bucureşti, Editura Humanitas, 2013, p. 344.

[12] Mario Vargas Llosa, op. cit., p. 345.

[13]Ibidem, p. 346.

[14] Colm Tóibín (May 11, 2006), “Don’t Abandon Me”, in London Review of Books,28 (9), pp. 19–26.

[15] Mario Vargas Llosa, op. cit., p. 350.

[16]Jorge Luis Borges, Book of Imaginary Beings, Penguin Books Australia, 1979, p. 11.

[17] Mario Vargas Llosa, op. cit., p. 349.