Nebuna

Crabul se căznea să se îngroape în nisip. Se afundase pe jumătate cînd l-am smuls, azvârlindu-l în foşgăiala lighi­oa­nelor ce se căţărau unele peste altele. Coşul se umpluse – zori cu noroc pentru ziua în care… Am alungat gândul, pornind mai departe.

Nebuna era la locul ei. Îşi mâzgălea pânza fără să ia seama la co­piii care o împresurau, la ploaia de pie­tricele. Dreaptă, cu o ne­clin­tire tulburată doar de legănarea mâinii ce ţinea pensula, nu vedea, nu auzea nimic. Ca întotdeauna, asta îi stârnea pe mucoşi. Întâi unul, mai cutezător, apoi ceilalţi, s-au apropiat. Se strâmbau, strigau măs­cări. Şi, pe neaşteptate, au năpădit-o: scoici crestând carnea tare, degete ce căutau, scormoneau, trăgeau de cozile groase ca de nişte funii…

Cu un blestem am luat-o la goană spre ei şi băieţii s-au împrăştiat, care încotro; erau iuţi, însă nu m-am lăsat până cînd n-au dispărut cu toţii pe străduţele întortocheate, după ziduri şi porţi. Răsuflând greu, am scuipat cu năduf în praful ce se aşternea din nou. De patru ani, copiii oraşului veneau să-şi râdă de Nebună; o făcusem şi eu, ca atâţia alţii. Dar astăzi… Femeia nu părea să fi simţit ceva. Nisipul ce-i ardea tălpile, soarele rumenind-o aidoma unei vetre de jar, tăieturile din care îmbroboneau picuri purpurii, n-o trezeau. Am trecut pe lângă ea, privind pieziş la petele de culoare ce înecau pânza ţeapănă aidoma unei scânduri. Dintre vopsele îi rămăseseră doar albul şi verdele; restul despărţiturilor erau umplute cu nisip închegat. Cutia ruginise şi mi-am amintit cum o văzusem întâia oară – nouă, scânteind orbitor în lumină.

… Mă uitam la cearşaful pe care erau presărate pensule, o pereche de sandale, cutia, când Străina a început să se dezbrace. Purta un burnus larg şi părul – aur palid – îi flutura în vânt; însă eu nu-mi puteam lua ochii de la degetele ce ridicau poala veşmântului. Pe dedesubt avea doar un văl subţire, înfăşurat peste sâni, peste şale. Milostiv era Allah! Să rabde ocara cărnii albe şi să nu despice plaja sub ea… Nu zărisem nici măcar obraz de femeie vreodată şi tâmplele îmi zvâcneau mai repede ca inima.

Străina era de dincolo de mare, dintr-un loc unde soarele nu izbutea să încălzească nici oamenii, nici pământul. Când s-a dat jos de pe cămilă, forfota pieţii a contenit – după ce Abd el-Krim, slăvit fie-i numele, coborâse din Rif cu călăreţii săi, necredincioşii nu mai călcaseră pe aici… Ne-am holbat la femeia mai înaltă decât un ber­ber şi ochii de culoarea cerului ne-au aţintit fără urmă de sfială. Atunci, încet, fără voie, ne-am dat la o parte.

Hotelul lui Abdul era la câţiva paşi, dar până să ajungă Străina acolo, fiecare vorbea numai de ea. Şi, într-o oră, Abdul îşi plimba burdihanul printre mesele cafenelei, sunându-şi argintul în buzunar şi povestind în hohotele mulţimii despre necredincioasa venită ca să zugrăvească pe pânză tot ce vedea… Să faci atâta drum pentru o toană de nimic!

Nimeni nu l-a crezut pe Abdul şi, când abia se lumina de zi, noi, copiii, pescuiam la ţărm. Străina s-a ivit dinspre oraş cu o boccea şi nişte beţe, ne-a zâmbit, ne-a aruncat câteva monezi. Până să le adu­năm îşi întinsese cearşaful, se descălţase. Când s-a aplecat să scotocească după pensule, din spatele nostru au răsunat răsuflări pripite: tineri, bărbaţi în toată firea, bătrîni priveau, încremeniţi ca şi umbrele lor. Nepăsătoare la murmure, la paşii târşâiţi ai întârziaţilor, Străina şi-a scos burnusul, a luat o pensulă…

Nebuna a tras o dungă verde şi încă una. Eram în faţa ei, dar nu mă vedea: de patru ani, ochii aceia nu mai aţinteau pe nimeni. Soarele se înălţase de tot şi văzduhul, nisipul dogoreau cumplit. Un pescăruş cu aripa frântă se împleticea la marginea apei. Nici un alt suflet viu pe fâşia îngustă, unde dunele se întâlneau cu marea – doar eu şi cea care-nfrunta deşertul aşa cum venise pe lume, goală şi neştiutoare. Nu m-am putut stăpâni: un salt, şi mâinile, buzele mi s-au lipit de şoldul ce nici nu s-a înfiorat la atingere. O clipă; apoi m-am depărtat în fugă, cu palmele arse de fierbinţeala pielii al cărei gust sărat îmi stăruia în gură ca o aromă…

Când am păşit în urma ei printre tarabe, turme şi cerşetori, târgul începuse, iar oamenii n-aveau vreme de noi. Glasuri aspre sau ascuţite, ciondăneli, glume, tânguiri, behăitul monoton al oilor, miros de carne friptă, de plăcintă şi pepeni, de balegă, susan şi mosc. Ni­mănui nu părea să-i pese de femeia căreia doar dârele de vopsea şi blana jilavă de sub pântec îi ascundeau ruşinea. Poate le era scârbă; ori poate că nu voiau să-i curme ispăşirea… Iar Nebuna mergea prin mijlocul drumului, purtată de val. Uneori cei mai grăbiţi o îm­brân­ceau, alteori vreo bătrână se oprea s-o ocărască. Gunoaiele i se lipeau de tălpi, de pulpele colbuite, sudoarea i se prelingea în şiroaie pe spinare. La răstimpuri se apleca să ia de pe jos o curmală, un os pe jumătate curăţat de carne. Rupea cu unghiile, cu dinţii şi îndesa hulpav dumicaţi cât pumnul. Veşnic la pândă, niciodată sătulă… Mi-a răsărit în minte o imagine veche: birtul, mulţimea ce înfuleca fără istov, Străina împingând în lături pilaful, ciosvârtele de berbec fierte în seu, totul, totul, sub ochii lui Salem, bucătarul, ai băieţilor zdrenţăroşi care-i erau mereu în preajmă…

Lătrături, hârâieli, o voce răguşită. Plăcintarul blestema, uitându-se la tava goală, la haita ce se scurgea dintr-o fundătură. Ghemuită în mijlocul javrelor cenuşii, Nebuna înşfăcase plăcintele şi se căznea să le înghită; însă coca moale se ducea greu, iar dulăii se repezeau să i le smulgă, întărâtaţi de miros, de clefăiturile ei.

M-am tras spre un zid, lăsând coşul jos. Oamenii treceau orbi şi surzi pe lângă nodul de trupuri – până şi păgubaşul plecase. Femeia mârâia, lovea cu picioarele, se zvârcolea; dar nu vedeam nici boturile căscate, nici colţii, piepteni de os alunecându-i pe piele fără s-o zgârie. Nu mă uitam decât la sânul ce-şi târa prin nisip pleoapa trandafirie din vârf.

Am încleştat pumnii: să-l simt zvâcnind în mâinile mele, să-l strâng până la amorţire, până ce sângele va ţâşni dinăuntru ca dintr-un ciorchine storcit… Tremuram, degetele mi se înfigeau în tencu­iala zgrun­ţuroasă, rupeau, scrijeleau; cînd am deschis iarăşi ochii, Nebuna fugea hărţuită de javre. Hărmălaia s-a îndepărtat, s-a pierdut în forfota străzii. Într-un colţ, pânza, pensula, cutia – ştiam că se va întoarce după ele. Iar la căderea nopţii va fi în groapa-culcuş, singură.

Strada se lărgea, se deschidea în piaţa dinaintea cafenelei. Tolăniţi sub umbrarul de pânză, câţiva prieteni de-ai lui Abdul sorbeau licoarea neagră: era prea devreme, mesele se umpleau abia pe înserat. Am intrat pe uşa din dos, trăgând cu nesaţ în piept mirosul boabelor prăjite. De-alături răsunau foşnetul nisipului, scrâşnet de rîşniţe, bolborositul apei în ibricuri. Abdul era aplecat peste catastif şi mormăia ceva. Nu m-a învrednicit cu o privire când am rostit cele cuvenite, nici când am săltat coşul pe masa cea lungă. Am aştep­tat. Un dreptcredincios, un bărbat nu trebuia să se zorească: în viaţă, toate sunt voia lui Allah. După un timp, mi-a făcut semn să ridic capacul. S-a uitat la crabi, a apucat unul, l-a cântărit în palmă, a întors altul cu burta în sus. Şi-a frecat mâinile, fără o vorbă – era bine. Când mi-a trântit monezile în pungă am răsuflat uşurat. Nu se răzgândise: aurul acum şi şapte sute de dimineţi aveam să trudesc pe ţărm fără să capăt nimic. Aşa ne învoisem şi mi-am dus mâna la inimă ca să-i mulţumesc – dar Abdul se adâncise deja în socoteli.

Afară m-am clătinat, ameţit de bucurie. Curând, negustorii aveau să se moleşească – la amiază nu le mai ardea de tocmeală… M-am aşezat la o masă, am cerut cafea şi dulceaţă. Când le-au adus, licoarea de beznă, cu caimacul de-un deget, şi şerbetul verde, cel mai scump, mi s-a năzărit că toţi din jur se uită numai la mine. Încet, făcându-mă cât mai mic în scaun, am început să beau.

De undeva au izbucnit răgete de cămilă, subţiate, nefireşti. Mulţimea s-a tras în lături şi am zărit-o, la pământ, cu botul plin de bale. Gâtul îi şerpuia încoace şi-ncolo, capul i se izbea de lespezile care pardoseau piaţa. Câţiva bărbaţi au scos frânghii şi, în vreme ce se îngrămădeau asupră-i, ceva a lucit roşu. O pâlnie de aramă. Am lăsat ceaşca – amintirea venea singură, nechemată.

… Aceeaşi terasă, aceleaşi tăblii scorojite. Numai cei de pe scaune şi copiii jinduind la şerbet erau alţii. La una din mese, Străina îşi sorbea cafeaua. Burnusul ridicat neîngăduit de mult dez­velise o pulpă legănându-se alene, curelele sandalelor ce se încrucişau pe piele ca nişte dâre de sânge… Toţi tăceau, privind neguroşi fundul ceştilor; să se arate pe ţărmul pustiu era una, dar aici, în mijlocul oraşului?! Văzuse măcar vreo altă femeie în cafenea?… Liniştită, Străina şi-a aprins o ţigară, uitându-se doar la vânzoleala din piaţă, de parcă ei nici n-ar fi fost. De pretutindeni răsunau stri­găte, tropot de copite şi, acoperindu-le la răstimpuri, răgetele cămi­lelor aduse la vînzare. Era întâia zi din an, ziua de târg a Nomazilor.

Marea de capete s-a despicat deodată. Am auzit murmurul aşteptat, oamenii s-au plecat ca unul şi am căzut în genunchi, bă­tând piatra cu fruntea. Când m-am ridicat, şeicul era sub umbrarul cafenelei. În urma lui, berberii cu chipuri crunte, slujitorii, femeile haremului păşeau măsurat, fără să ia în seamă mulţimea. Stăpânul Al-Mansur cinstea târgul după datină.

Mesele se goliseră, Abdul şi ai lui făceau temenele. Atunci am zărit-o pe necredincioasă în acelaşi loc, fumând şi privindu-l pe şeic cu semeţia-i dintotdeauna. În atâtea luni nu deprinsese nici legile noastre, nici buna-cuviinţă… Măritul s-a lăsat în jilţul lui Abdul, a făcut semn. Berberii au fost lângă Străină, au înşfăcat-o şi i-au adus-o pe sus, înainte ca ea sau altcineva să se dezmeticească. Un eunuc s-a ivit de după zidul străjerilor, întrebând-o ceva într-un grai stâlcit. Dar femeia îşi venise în fire. N-a răspuns, n-a încercat să scape. Când eunucul s-a apropiat cu rânjetul lui de şacal, picioarele lungi au zvâcnit, amândouă, frângându-l.

La vaietele-i piţigăiate, mulţimea, slugile au izbucnit în râs. Până şi Al-Mansur a binevoit să zâmbească. În ochi îi apăruse o lu­mină nouă, chipul i s-a înviorat. S-a răsucit către căpetenia berbe­ri­lor, războinic bătrân, necruţător; întâlnindu-i încruntarea s-a sculat, a păşit spre Străină. N-a şovăit o clipă: inelul cu pecete s-a lipit de buzele femeii, i-a apăsat sânul, pîntecele. Urmaşul lui Gaafar alegea o necredincioasă! Însă freamătul s-a curmat iute: Măritul Stăpân ştia ce se cade. „Fericită este cea în care îşi varsă sămânţa un oştean al Profetului, aducând-o în adevărata credinţă“, glăsuia Coranul – câţi din oraş, muiaţi de traiul îndestulat nu-l uitaseră?… Şi câţi nu gândeau, bicisnici, doar la corăbiile înţesate cu tunuri ale necredincioşilor, la diavolii cu chipiuri albe din Legiune, la neputinţa noului sultan ascuns în Tanja? 

Străina rămăsese neclintită; înţelegea oare? Venele i se umflau sub tâmple, pete purpurii îi năpădiseră gîtul… Scuipatul a ţâşnit ca fulgerul şi toţi s-au tras înapoi, neîncrezători, chiar şi berberii. Al-Mansur n-a tresărit, nici nu şi-a dus mâna la obraz. Ochii i se adân­ceau într-ai femeii, pumnul încleştat pe mânerul sabiei se-nvineţise. După un timp s-a depărtat, a privit în zare. Peste piaţă, peste oraş coborâse o tăcere de moarte; până şi cămilele amuţiseră, ca şi cum ar fi presimţit dezlănţuirea dreptei osânde.

Stăpânul s-a aşezat. Căpetenia străjerilor se plecase spre el şi n-am desluşit vorbele, puţine, şuierate. Bătrânul a rostit o poruncă, slujitorii s-au repezit să măture mesele, scaunele, berberii au târât-o după ei pe Străina care se zbătea furioasă. Au prăvălit-o în genunchi, unul a apucat-o de plete, al doilea i-a răsucit braţele la spate. O nouă po­runcă şi mâini grăbite au dezlegat curelele roşii, au apucat veşmântul; apoi, pârâiturile pânzei au răsunat ca nişte ţipete.

În clipa aceea vântul s-a năpustit vuind, să presare pulberea fu­rată deşertului, să şfichiuie trupul despuiat cu de-a sila. Un ber­ber l-a strigat pe lecuitor. Omul pălise, iar când s-a pomenit în faţa Măritului, dinţii au început să-i clănţăne. Ajutoarele îi aduceau pâlnia, oalele cu lapte fierbinte – Stăpînul a încuviinţat şi alţi doi străjeri au prins fălcile necredincioasei, desfăcându-le.

Lecuitorul ungea pâlnia cu seu. A vârât-o apoi în gâtlejul căscat, năduşind de frică să nu greşească. Gâfâit şi icnet, opintiri. Într-un târziu, lecuitorul s-a îndreptat de spate, a luat prima oală şi a turnat-o – puţin câte puţin, fără să irosească vreun strop. Dintre buzele li­pite pe metal n-a ieşit un geamăt. Şuvoiul aburind se isprăvise şi omul a primit altă oală. Vântul a răbufnit din nou, mai amarnic; în piaţă, toţi îşi ţineau răsuflarea, dar Străina nici n-a clipit. Îl aţintea pe Al-Mansur cu ochi cumpliţi, sânii îi împungeau văzduhul cu vârfurile îngroşate şi ceva i se zvârcolea în pântece, ca o sălbăticiune în capcană. Abia când a cincea revărsare de lapte i-a ars măruntaiele, un tremur a scuturat-o, prelung. Pleoapele i s-au strâns, tălpile i s-au zgârcit deodată. Un bolborosit, un vaiet; Stăpânul a retezat cu mâna goana vântului şi ajutoarele i-au smuls pâlnia, berberii au slobozit-o din încleştare.

O vreme nu s-a întâmplat nimic. Apoi, nesigură, căutând un sprijin, necredincioasa s-a ridicat. Se clătina. Pântecul enorm îi unduia dintr-o parte în alta, iar pe masca încremenită a feţei, ochii nu mai erau decât bile gemene de faianţă… Când laptele a ţâşnit, amestecat cu vărsătură, cu cheaguri, Al-Mansur era departe. Mulţimea se împrăştia, slugile lui Abdul au intrat în casă, doar eu am rămas să privesc la femeia ce se tăvălea în noroiul puturos, golindu-se asemenea unui burduf purtat de suflarea arzătoare a dunelor.

Lumina cădea pe piciorul uitat peste marginea gropii. Am păşit printr-o spărtură, cu fereală. Mormanul de bărci şi butoaie fără doage, vizuina scobită în nisip, nu apărau de frig, de furtuni. Scândurile mirosind a sare şi scoici se rupeau într-un nor de putregai, vântul urla a pierzanie. Cine s-o dibuiască, aici, pe cea cufundată în somnu-i zbuciumat… Am îmboldit-o între coaste, însă ea a scâncit, ghemuindu-se la loc. Mâna mi se înfipsese deja în cozile slinoase, când un gând m-a oprit. M-am întors, am cules pânza de pe jos şi Nebuna s-a sculat. Clipea des, buzele îi tremurau; dar i-am trecut veşmântul Hazimei peste cap, i-am potrivit vălul negru, de văduvă, în jurul ochilor. Nimeni n-ar fi ghicit – dacă nu era atât de înaltă, blestemat de înaltă… Am luat cutia, pensulele, am suflat în lampă şi am ieşit, fără să mă uit în urmă. Un timp n-am auzit decât scrâşnetul nisipului sub sandalele mele, murmurul valurilor, apoi, în sfârşit, foşnetul altor paşi.

Umbrele noastre, una lunecând după cealaltă, luna călăuzindu-ne pe străzile pustii la ceasul acela de noapte. Dacă nu ne-ar zări… Mâine, când Nebuna nu se va mai arăta pe mal, în oraş, cei mai mulţi nici nu vor băga de seamă. Poate copiii, câinii… Iar când Nebuna lor va lipsi încă o zi, o săptămână, vor spune că au luat-o dunele, veşnic flămânde. Şi nu va fi unul care să gândească măcar că eu… Dar cum să am altfel o femeie a mea, numai pentru mine? Cum să agonisesc argintul ca s-o cumpăr, partea cadiului, cea a Stăpânului Al-Mansur? Aşa, în doi ani, aveam să-i plătesc lui Abdul până şi dobânda împătrită. Chibzuisem bine. Încăperea cea nouă – nu se cădea ca un bărbat să fie tulburat de ochi străini la vremea desfătării. Covorul, ceaunul de aramă pentru pilaf, ibricul, pernele: erau scumpe, însă de trebuinţă. Şi încă zidurile le ridicasem cu mâinile mele, covorul nu era decât o zdreanţă, pentru restul m-am tocmit ca un cămătar. Păstrasem jumătate din aur – ne venea o gură în plus şi Hazima îmbătrânise de tot…

Casele se răreau. Dincolo de ultimele, unde începea deşertul, un sâmbure roşiatic: Hazima pusese lampa în fereastră. Am împins-o pe Nebună şi am bătut, aruncând împrejur priviri sălbatice. Abia când a sunat zăvorul, când silueta de minaret a dispărut înăuntru, am răsuflat adânc, istovit.

Hazima s-a apropiat, ploconindu-se. Era zbârcită, neagră, şi, ca întotdeauna, îşi arăta dinţii stricaţi în râsul mut, fără rost. O aduse­sem în casă, îi dădusem un loc unde să-şi pună capul noaptea, ceva de îmbucat şi ea nu uitase vreodată. Pentru cerşetoarea chioară, eu eram Stăpânul… Am smuls vălul şi singurul ochi al Hazimei a lucit: alesesem bine, ca un bărbat. Trecând în camera mea, a noastră, mi-am scos încălţările şi m-am aşezat cu spatele la intrare, după datină. De dincolo auzeam plesnetul şuvoaielor ce umpleau marele hârdău, căldare după căldare. Chicotelile bătrînei, un plescăit; mai mult n-am putut răbda. Dintr-un salt am fost lângă perdeaua groasă. O clipă, dorinţa şi ruşinea au cumpănit la fel, apoi am privit.

Îngenuncheată în hârdău, Nebuna se uita, parcă uimită, la mâinile Hazimei, la săpunul care lăsa dâre alburii, la peria frecând până la jupuire; pe urmă era iarăşi cufundată şi murdăria se revărsa peste marginile ştirbe, ca o spumă. Pe alocuri, petele de vopsea erau prea vechi şi bătrâna le râcâia cu unghiile – dar putea să-i spele vina de a se fi arătat atâta vreme în văzul tuturor, fără nici o fereală?

Când a adus-o eram lângă foc. Am dat din cap, Hazima a aşezat-o pe covor, i-a încrucişat pulpele, a pus între noi ceaunul. În faţa mea, Nebuna… – însă era ea oare? Pletele descâlcite, şiroind încă de apă, i se revărsau pe spinare aidoma unui văl de aur. Scăpat de crustele încleiate, fără hăţişul de sub pântec, trupul îi părea altul, mincinos de curat. Sânii îşi pierduseră semeţia; bătrâna le vopsise vârfurile cu hénne, ca la mirese, şi un glas mi-a răsunat sub frunte: „Fericită este cea în care…“. Soarta se întorsese, pentru ea şi pentru mine.

Mi-am trecut degetele peste pielea-i asprită – poate, între ziduri, fără soare şi vânt, fără muşcătura nisipului, va albi, ca atunci… Am luat un boţ de orez, i l-am pus în palma făcută căuş; l-a înghiţit îndată, s-a întins după mai mult. Plăcinte, pilaf, brânză – mâinile se înfigeau, cărau, clefăitul de animal hămesit umplea văzduhul. Mă holbam la Hazima, care aducea alte străchini, le lua fără o firimitură, sunetele, mişcările se învârtejeau şi, deodată, totul s-a curmat: nu mai era nimic. Când perdeaua a căzut ultima oară am tresărit, iar femeia şi-a coborât pleoapele pe jumătate. Eram singuri.

Focul crescuse, scălda în lumină trupul cafeniu, pernele îngră­mădite lângă perete. Totul era gata. Am dat să mă ridic, dar nu mă ţineau puterile. Parcă o vedeam pe Străină scoţându-şi veşmântul pe ţărm, zâmbindu-mi când prindeam moneda din zbor… Şi acum buzele umede, floare plină de rouă, erau aici, la un pas. Allah îi răsplăteşte pe cei răbdători! Ardeam, răsuflarea mi se smulgea din gâtlej dureros, hârâită. Ce să fac, ce-ar face un Stăpân?

Nebuna se uita ţintă – la mine, la flăcări, la noaptea care nuntea afară cu deşertul? Ce ascundeau ferestrele acelea oarbe, spoite cu albastru? Ce zărise Al-Mansur în adâncul lor? Pentru ce a ales-o, de ce se înverşunase să-i frângă cerbicia, ca apoi să fugă de ea?!

De patru ani mulţimea se prefăcea că n-o vede. Bărbaţii i se fe­reau din cale, femeile n-o sfâşiau decât cu vorba, Nomazii nu o lua­seră cu ei, nici măcar n-o înghesuiau prin vreun ungher ferit, ca să-şi astâmpere pofta. Iar eu… Uitam de ce se cade şi ce nu, de-mbucătura din gură, până şi de chemarea muezinului. Pentru străina cu mintea slabă, cu trup de hurie, cu cozi stângaci împletite aş fi ucis, aş fi scuipat pe Coran! De unde puterea-i blestemată, de care nimeni nu izbutea să scape?!