Louvre şi Touileries
„Dumas ar fi trebuit să fugă de istorie sau să se ocupe într-adevăr de ea şi să o cunoască ”
(Honoré de Balzac către Eva Hanska)
Ne continuăm circuitul în jurul Senei, cu scopul deja declarat de a trece în revistă imagini, date şi monumente ale Parisului istoric. Următoarea ţintă, pe traseul care a ajuns pe malul drept, era vizibilă cu mult timp înainte de a discuta despre ea. Acum suntem chiar acolo şi importanta ei pentru istoria Franţei şi a Europei ne obligă să facem o întoarcere în timp ca să revedem câteva secole de frământări sociale, de momente cruciale, de sute de ani de cultură şi artă, de modernizare a statului francez și de literatură inspirată de multele evenimente petrecute în acest loc impresionant care este Palatul Louvre. Să ajungem aici, am parcurs deja prima etapă a circuitului propus pe malurile Senei. Am traversat Pont Neuf şi am refăcut cu date şi evenimente, în minte dar şi citând texte, documente şi cărţi, ce adună mai mult de 50 de ani ai secolului XVI din istoria Franţei. Este perioada domniei lungi și complicate a Casei de Valois prin Caterina de Medici şi fiii ei. Am ajuns pe malul drept al Senei. Respectând sensul ales, alegând să mergem spre stânga pe acest mal, ne îndreptăm spre cel mai important, mai cunoscut şi mai frumos, dar şi cel mai impozant edificiu istoric al Parisului: Palatul Louvre. Privit de pe un vapor ce merge în sensul de curgere al Senei, Louvre îşi arată o latură a sa care se întinde de la aripa sa estică a Curţii Pătrate ce dă către Place du Louvre, până la Grădinile Touileries în partea sa de vest. E latura actualului muzeu ce poartă numele „Aripa Denon“. Place du Louvre este o piaţă ce pare liniştită azi deşi este plasată în mijlocul Parisului, practic un parc care desparte Louvre de Biserica Saint Germain L’Auxerois, cea care a anunţat cu clopotele sale grave declanşarea măcelului din noaptea Sfântului Bartolomeu.
Văzut de sus, Louvre este compus din două mari curţi, „la Cour Carrée“ sau Curtea pătrată, cunoscută şi sub numele de „Vechiul Louvre“, a cărei sobră construcţie a fost începută în secolul al XIII-lea de către Filip al II-lea şi continuată de Ludovic XIV (care a și locuit la Louvre până în anul 1678 când s-a mutat la palatul Versailles) şi „La Cour Napoléon“ care face corp comun cu „La Cour Carrousel“ împreună, formând „Noul Louvre“. Această descriere făcută mai sus ar trebui să mai sugereze că „La Cour Carrée“ sau „Vechiul Louvre“ este o curte perfect pătrată închisă, în timp ce „La Cour Napoléon“ sau „Noul Louvre“ e o curte rectangulară, alungită şi deschisă către Grădinile Touilerie.
Trebuie să amintim că Palatul Louvre a fost în trecut o perioadă lungă de timp legat de un alt palat, Palatul Touileries, a cărui construcţie fusese deja începută de Caterina de Medici şi ulterior extinsă din iniţiativa lui Henric IV, alt personaj istoric marcant despre care am amintit. Palais du Louvre şi Palais de Touileries au făcut parte din acelaşi ansamblu enorm de clădiri ca un singur palat. Formau împreună un edificiu care se întindea pe întreaga suprafaţa ocupată astăzi de Grădinile Touileries, începând din zona învecinată cu Palais du Louvre până în Place La Concorde. Perioadele domniilor regilor de Valois şi Caterinei de Medici ca regentă, la care se adaugă perioada înfloritoare a domniei lui Henric al IV-lea, se suprapun, ca istorie franceză, peste istoria Palatului Touileries și reprezintă primii 50 de ani din istoria sa. În toată perioada următoare importanţa Palatului Touileries devine tot mai mare. Practic, din momentul în care aceste două palate devin o singură clădire toate documentele şi toți istoricii se referă la Palatul Touileries, înțelegând automat Palatul Louvre ca fiind înglobat în Palatul Touileries. În concluzie, dacă am vorbi despre Touilerie, ca palat și ca edificiu arhitectonic și nu ca perioadă în care diveși regi l-au avut ca reședință circa 300 de ani (între anii 1564 şi 1867), ar trebui avută în vedere o perioadă inițială – în care au existat ambele palate reunite, urmată de perioada de după războiul franco-prusac până la disparitia Touilleries, în anul 1871, perioadă în care vorbim doar de actualul palat Louvre.
Palatului Touileries a fost locuit de familia regală în perioada secolului XVII, când Franţa a fost condusă oficial de Ludovic al XIII-lea dar de fapt de acei cardinali sefi de guverne, Richelieu şi Mazarin. Ei au contribuit la rândul lor la dezvoltarea culturii, artei şi arhitecturii (o dovadă că Richelieu s-a ocupat direct de evoluţia palatelor fiind faptul că o aripă a muzeului Louvre poartă azi numele său). Viaţa de la curtea regală în aceast răstimp a fost mereu legată de Palatul Touilerie şi în următorii 70 de ani – dintre care, cei legaţi de domnia lui Ludovic al XIV-lea, au însemnat o extindere semnificativă a palatului – concomitent cu elevarea Palatului Versailles. Sala mare a Garzilor Elveţiene, faţadele laterale şi pavilionul central datează din această perioadă. De renovarea palatului profită însă următorul rege, Ludovic XV, care se va muta la Touileries după încoronare. Apoi Ludovic al XV- lea va oscila între cele două palate, locuind alternativ când la Touileries când la Versailles.
Istoria Palatului Tuileries este, în fond, suma istoriilor cronologice ale şirului de regi, cardinali și mari personalităţi care au decis istoria Franţei o lungă perioadă de timp. A vorbi despre Tuileries înseamnă a trece în revistă aceste personalităţi și faptele lor, după ce timpul le-a stabilit deja locul şi rolul istoric. Dacă dorim să facem o trecere între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, parcurgând traseul ales, traversând podul Pont Neuf şi mergând pe Quai de Louvre – devenit ulterior Quai Francois Miterand, vom nota că trecerea între cele două secole îl va aduce la tronul Franţei pe Henric al IV-lea, unul dintre marii regi ai Franţei, scăpat din măcelul nopţii Sfântului Bartolomeu, mort totuşi prematur, fiind şi el asasinat către finalul domniei.
Urcarea la tron a lui Henric IV este urmarea faptului că ultimul reprezentant al Casei de Valois, Henric al III-lea, venit la tron după moartea fratelui său, Carol al IX lea, nu avea urmaşi, iar Henric IV, cumnatul său căsătorit cu regina Margot era urmaşul de drept. Pe patul de moarte Henric III îl va numi pe Henric IV, ca succesor al său la coroana Franţei, dar cu o condiţie: convertirea la catolicism. Henric al IV-lea va domni 38 de ani.
În acest fel se pune capăt domniei Casei de Valois, iar la tronul Franţei vine Casa de Burbon care va conduce Franţa, cu intermitenţe, o lungă perioadă de timp. Căsătoria lui Henric al IV-lea cu Margareta de Valois nu putea să dureze mult.
Conflictele datorate escapadelor amoroase ale Margaretei şi împăcările repetate nu au putut asigura o convieţuire lungă şi în final se hotărâşte divorţul aprobat şi de Papa Clement al VIII-lea. Motivul oficial, lipsa urmaşilor.
Henric al IV-lea se va recăsători apoi cu Maria de Medici, o italiancă bogată, la fel de florentină ca fosta regină Caterina de Medici, fără să fie din aceeaşi familie, având însă aceeaşi dorinţă de putere. Henric al IV-lea va avea cu Maria de Medici nu mai puţin de şase copii. Copii mulți, urmași mulți la tron, combinații și intrigi la fel multe și, de aici, tot ceea ce istoria și destinul aleg ca să aibă ce unelti împreună cu hazardul.
Situaţia internă a Franţei pe care Henric al IV-lea o găseşte la urcarea sa pe tron nu este mult schimbată pentru că religia desparte în continuare Franţa în două lumi care se urăsc. Hughenoţii continuă să fie o ţinta răzbunărilor catolice și multe dintre oraşele hughenote trăiesc izolat şi independent politic de restul ţării. Numeroase legi nedrepte sunt votate contra hughenoţílor deşi ei reprezintă o populaţie de elită, activă şi utilă ţării.
