Salcâmii din fundul curții valsau lin mișcați de adierea vântului. Acum îi păreau mai înalți și mai verzi decât la plecare, parcă altfel decât atunci, chiar dacă trecuseră doar câteva luni. Chiar și strugurii uscați în vâslele atârnate la streașina casei din toamna care pentru el nu fusese, cu boabele lunguiețe și altă dată albe, acum maronite și stafidite, zbârcite ca obrazul bătrân la trecerea unei ierni peste ei, erau încă buni, nu-și pierduseră gustul, i se păreau chiar mai gustoși decât la sărbătorile petrecute acasă, atunci când da peste stafide prin cozonacul Măndiței lui. Iată și casa, nu doar că era la locul ei, dar varul de pe zidurile greu încercate de o iarnă lungă nu își pierduse strălucirea ca atunci când el era acasă și trebuia să-i tot lipească peticele maronii ieșite de sub pielița de var scorojit de vânt, ploaie și zăpadă. Până și câinele Ulcică, mic, roșcat, vrednic, părea mulțumit de curtea ce o apăra, alergând după un cocoș ce scurma într-un răsad de ceapă. Toate erau la locul lor și arătau bine, poate mai bine decât când el, omul, bărbatul casei, capul familiei, se afla acolo și se îngrijea de ele. „Bag seamă că nici nu mai era nevoie de mine! își zise el și parcă îi veni să plângă. Uite, chiar și Măndiței i se rumeniră parcă mai mult umerii obrajilor, iar ochii ăia ai ei verzi ca agurida, i se rotunjiră mai tare. Ia uite-o cum trage paie cu cârligul din scobitura șirei, parcă saltă la Rustem, nu alta! Și eu? Eu ce-o să mai fac acum?”

– Măndițo, o strigă el, nu știi, fa, eu de ce mai venii acasă?

– Cum de ce, Mitică? Îți dădură drumul, de-aia. Și unde era să te duci dacă nu acasă, la Aurica, unde trăgeai când erai dănac?

Ulcică încolțise cocoșul și scosese la el colții, gata să-l atace, iar Mitică îl strigă lipsit de vlagă:

– Nea ici! Păi de ce să mai viu, Măndițo? Văd că nu mai e nevoie de mine. Și nici osânda nu o sfârșii că, uite, mai aveam vreo trei luni.

– Ce vrei să spui mă? Cum adică… nu mai e nevoie de tine? Păi cine le face pe toate, că mai avem și trei copii de crescut. Și… ești omul meu… e casa ta, casa noastră…

Măndița trecu pe lângă el cu brațul de paie fără să-l privească și intră la vatră. O văzu cum ridică țestul pe vătrai voinicește și ațâță focul, suflând în unul din tăciunii luați de lângă oala ce fierbea alături de țest să-l aprindă.

– Eu tot nu înțeleg cum ți-a fost ție bine fără mine ca și când nu aș fi lipsit.

Măndița se îndreptă de șale, se roti cu fața spre el și își șterse obrajii nădușiți cu colțul la basma:

– Păi mi-a fost?

– Eu așa cred. Sunt treburi pe care le făceam eu, cu trudă, cu nădușeală, ca omul, iar acum eu am lipsit și ele sunt făcute. De cules, de arat, de semănat…

– Și ce, trebuia să rămână nefăcute? Le-am făcut eu, m-au ajutat copiii… Să știi că m-a ajutat și lumea, nu m-a lăsat să canonesc singură.

Ulcică schelălăi scurt, aproape pisicit, și se îndepărtă din colțul în care se repezise la cocoș, supărat de lovitura primită de la ciocul pintenatului, apoi porni la trap spre prispă, așezându-se pe un țol, o haină veche, uitată acolo.

– Hă, hă, o încasași! Dacă nu te astâmperi! îl dojeni moale stăpânul. De când e lumea asta așa săritoare, Măndițo? Că înainte de… de asta, nu prea se înghesuia nimeni să ne facă nouă treaba.

– Nu toată lumea, Mitică. Ăștia din uliță, dar mai mult tovarășii tăi, pretenii.  

– Care preteni? Eu n-am preteni, știi bine.

– Ba da Mitică, ai. Ce, ai uitat de ei în nouă luni cât ai șezut acolo? Ei, Oprea, Gică și Fănică…

– Și Fănică? se încruntă bărbatul și își privi femeia gata să o strivească sub uitătura lui bolovănoasă. Ăia care m-au trimis pe mine la pușcărie te-au ajutat pe tine? N-am uitat de ei, să știi, numai la ei mi-a fost gândul. M-am gândit la toate chipurile în care aș putea să le fac și eu răul ce mi l-au făcut ei. Auzi la ea, m-au ajutat! Le arăt eu lor ajutor, satane ce sunt!

De pe țol se auzi un fel de oftat, semn că Ulcică pășise în lumea somnului.

– Cel mai mult ei m-au ajutat. M-au ajutat pe mine și te-au ajutat pe tine.

– Cum te-au ajutat pe tine? Și pe mine?… Au purtat ei pe umeri povara zeghei de pușcăriaș cât o sarcină, cât se naște omul – o viață nouă, de! – în muma lui? Au dat ei cu târnăcopul la spart piatră și au dus în cârcă coșărcile?

– Nu au dat cu târnăcopul, dar pachetele cu bunătăți pe care ți le-am adus, de la ei erau. Cârnații ăia afumați, șunca, prăjiturile râioase și cozonacul, toate erau de la ei. Țigările ți le-a cumpărat Fănică, iar…

– Nu-mi mai spune! o întrerupse el întinzând spre ea brațul drept de parcă ar fi vrut să o țină cu brațul ăla departe de el. Iete, îmi vine să dau afară tot ce am înghițit de la ei. Numai fumul… Pe-ăla nu mai pot, că iese el singur. Poate prin plămâni să mai fi rămas ceva.

Măndița izbucni în râs:

– Mitică, omul meu, tu ai învățat pe-acolo să spui prostii.

– Eu… prostii? Ai să vezi tu că nu spun prostii. Îi omor cu mâna mea. Pe toți trei îi omor. Îmi și ascuții cuțitele și bătui coada toporașului.

Măndița se opri din înnodatul basmalei. Mitică al ei nu glumea.

– Ce-ți veni, omule? De ce să-i omori?

– Că ei m-au trimis la pușcărie.

– Uite că ai venit sănătos. Mai contează ce a fost? Vrei să te răcorești, răfuiește-te cu ei, să-ți fie cugetul împăcat, într-o luptă dreaptă, ca atunci când erați copii. Pe urmă dați mâna și gata. Te bate Dumnezeu dacă iei viață de om.

– Pe ei nu i-a mai bătut când m-au trimis… ai văzut tu unde?

– La Palilula? Acolo nu e doar pușcărie, Mitică, acolo e și sat de oameni, trăiesc și ei ca și noi, ca și voi ăia de dincolo de sârmă. Câte o dată, chiar mai rău.

– Ce știi tu, muiere! Lasă că le arăt eu ălora trei! Luă din etajera de pe prispă un ștergar vărgat făcut sul, îl desfășură și ochii îi luciră în sclipirea celor trei lame de cuțit cu care el tăia porcul, proaspăt date la tocilă: Ia uite! Și asta nu e tot.

– Auzi Mitică, ce zici tu, cam cât să fie ceasul? se făcu Măndița că nu vede cuțitele, prinzând din căpistere gogoloiul de aluat gata frământat și întinzându-l cu pumnii și podul palmelor pe cârpătorul de lemn. Că, uite, se face de chindie acuși.

– Cine știe. Auzi, da’ ce zi e azi?

– Zi ca toate zilele. Parcă joi.

– Joi? Era ziua când?… Unde s-or întâlni?

– Cine să se întâlnească? Ce tot spui tu acolo, omule?

– Ei. Că i-aș găsi pe toți la un loc și…

– Pe toți? N-ai cum să-i găsești pe toți, Mitică, fiindcă erau toți dimpreună cu tine. De când nu mai ești tu pe-aci, prin sat, nu mai sunt toți, nu s-au mai întâlnit.

– Știi tu! Pe toate le știi tu! își ridică el cojoaca de pe spate din mișcarea umerilor nemulțumit, apoi își săltă pălăria pe creștet.

– Mai bine ți-ai lăsa cojoaca și pălăria, că te prinseră nădușelile. Acuși vin copii din sat și te iau la zor.

– Păi da, că mai știu altceva? Plimbare și atât!

– Și carte, Mitică, aia mai știu, carte. Acum sunt în vacanță, lasă-i să se odihnească, să se mai lumineze și ei la cap, că pe urmă au de tras.

– Mă tot ținui să te întreb și uitai: Măndițo, de unde ai luat tu banii de școală pentru fete, pentru internat? Ce-ai vândut?

– N-ai zis tu să nu vând nimic? N-am vândut, m-am împrumutat.

– Te-ai împrumutat? Cum așa? De la cine, de unde?…

– De la cine am putut, de-acolo. Mă mai ispitești mult?

De pe țol se auzi din nou oftatul lui Ulcică, iar stăpânul îl privi încruntat:

– Te bătuși până adineaori cu cocoșul, iar acum dormi ca prostul! Auzi Măndiță, da’ cocoșul ăla porumbac ce l-ai făcut? Nu-l mai văzui prin curte decât pe ăl bălțat, cu care se certă prostul de Ulcică până acum.

– Nu-l mai am, se auzi glasul femeii de acolo de unde meșterea la oală. Ăla era mai gras, mai bun de zeamă, așa că ciorbă se alese din el. Fierb la oală de câteva ceasuri, că fu cam ațos. Fac ciorbă și nițică ciulama, care șade colea pitită sub șervet să-și tragă sufletul.

– Ce-ți veni, femeie? Azi, joia, tăiași cocoșul? De când se mănâncă în fiecare zi carne la noi în curte?

Măndița băgă capul pe ușa de la odaia de zi și privi spre ceas mirată:

– Când Doamne se făcu cinci? Bărbate, nu mai sta ca stăncuța-n par, ia și tu de așează masa colo, sub corcoduș! Hai mă, omule, hai!

– De ce? De ce să așez masa? Că e doar o masă de seară, nu una de duminică.

– De ce! Ca să mâncăm pe ea, de-aia.

Se mișcă repede, zorit de femeia care își vedea de-ale ei la vatră, întrebând-o dacă pune pe-aia și pe-alălaltă. Terminase de pus paharele –„Patru să pui, auzi!” – și tocmai socotea de ce patru. Ei doi, trei copii… Da’ ce, copiilor le trebuie pahare? Nu apucă să o întrebe pe Măndița, că îl văzu pe Ulcică ridicând o ureche, apoi pe cealaltă, iar la urmă se ridică chiar el și o porni la pas spre poartă. Lătră o dată lung, apoi se ridică pe stoborii gardului, râcâindu-i cu ghearele. Poarta se deschise și pe ea intrară ei, cei trei tovarăși ai lui de muncă și de băut, Oprea, Gică și Fănică.

– Ce cată ăștia în bătătura mea, Măndiță? izbucni Mitică, făcându-și femeia să lase treaba și să se repeadă afară, la el.

– Șezi potolit, omule!

– Să plecați din curtea mea, iudelor! se răsti el la bărbații veseli care veneau spre el cu câte ceva în mână fiecare.

– Cum să plecăm, Mitică? Abia venirăm și să plecăm? își ridică Oprea mustața deasupra zâmbetului de pe buze. Nu vezi ce cald e, unde ne gonești?

– Să vă duceți acolo unde m-ați trimis pe mine, la închisoare! Ce, acum tăgăduiți? Ziceți că nu-i așa?

– Nu zicem că nu-i așa, frate, interveni și Gică, băgându-se în fața lui Oprea. Uite, eu venii cu ulciorul ăsta de vin să ne împăcăm, să-ți treacă supărarea.

– Nea Mitică, să știi că eu chiar am vrut să vin acolo, la matale, la închisoare, da’ n-am găsit drumul. Ceilalți doi începură să râdă de vorbele lui Fănel, cel mai mic dintre ei, spuse în timp ce se aținea după Oprea, scoțând de acolo doar capul. Ce râdeți, bă? Că satul ăla, Palilula, cică nici nemții nu l-au găsit. Și l-au căutat un război întreg.

– Da, mă, privi Oprea peste umăr la el, l-au căutat, că se mutase acolo Parisul, capitala lumii. Nu te-am lăsat noi, de-aia nu te-ai dus. Recunoaște!

– Recunosc. Da, nea Mitică, recunosc și că eu am furat iada aia a preceptorului pentru care… Eram beat și…

– Nu e treaba mea. Treaba mea e de ce m-ați trimis pe mine la închisoare.

– Noi? întrebară în cor prietenii.  

– Da’ cine?

– Judecătorul, răspunse Gică senin. El a pus osânda.

– Sigur că a dat condamnare dacă au fost martori strâmbi, mincinoși.

– Ce martori? De cine zici? întrebă și Fănică dintr-o parte.

– Voi trei. Mai zice muierea că sunteți pretinii mei! Vorba aia, „Ferește-mă Doamne de ai mei, că de dușmani mă feresc singur”. Al tău, când te vede pe buza prăpastiei, în loc să întindă mâna, să te tragă afară, îți mai face și el un vânt.

– Doamne ferește! își făcu Oprea o cruce mare. Noi nu…

– Lasă crucea, că la tine și la ăștia e strâmbă. Tu, Fănele, recunoști acum că ai furat capra, dar atunci ai spus că ai mâncat din ea de la mine, chiar aci, în curte.

– Așa ai zis mă? se uită urât Oprea la cel mic. Așa ai jurat?

– Recunosc, am jurat strâmb, dar cu deștele încrucișate la amândouă mâinile.

– Nici tu nu te-ai lăsat mai prejos! îl apostrofă Mitică pe Oprea. Ai jurat că m-ai văzut când ieșeam cu capra de lanț din curtea preceptorului. Așa e?!

– Mitică, frate, nu vreau să te mânii, dar eu n-am zis chiar așa. Am zis că te-am văzut când ieșeai din curtea lui Jale, perceptorul, și țineai de un lanț, dar nu am jurat ca de lanțul ăla să fi fost legată vreo capră. Acum… că lanțurile astea mai seamănă între ele… și cel din mâna ta era la fel cu ăla de la gâtul caprei… Cu ce sunt eu vinovat? Spune și tu!

– Vedeți bă ce-ați făcut? se uită Gică amenințător spre Oprea și Fănică. V-am zis eu că nu este bine, dar voi, nu și nu. Ia să vă trimită pe voi cineva nevinovați la pușcărie măcar o zi!…

– Să taci, Gică! se răsti Mitică la el. Ați jurat strâmb toți. Şi ei, și tu.

– Pe mine m-a rugat frumos Măndița să spun așa. Puteam eu să nu-i fac cheremul muierii tale?

– Așa ai făcut tu, muiere? întrebă Mitică, iar lacrimile îl înecară. Și tu, cea cu care mi-am pus cununiile? … Și Isaia… dănțuiește?

Măndița veni de la tindă cu brațele pline. Auzise ea oare ce se vorbise în curte sau doar știa cele petrecute tocmai de atunci, cu nouă luni în urmă, când bărbatul ei intrase la închisoare pe motiv că ar fi furat o capră, pe care de fapt o furase Fănel.

– Ia trăgeți-vă câte un scaun, câte o strachină, nu mai stați ca niște mirese! se răsti Măndița la ei, așezând pe masă bucatele. Uite clondirul cu rachiu mâna întâi, frunte de mere și prune fiartă de două ori…

– E foc, daică Măndiță, zise Fănel. Am păstrat-o înadins în butoiul de dud cu o chită de coajă de prun, la îngălbenit, până vine nea Mitică.

– Eu nu vreau nimic până nu ne lămurim! tăie Mitică cheful mesenilor cu o muchie de palmă trecută pe deasupra mesei.

– Se răcește… Vă lămuriți mai încolo. Luați cât e zeama caldă! încercă Măndița, dar omul ei se ridică amenințător.

– Să se răcească! Așa cum m-am răcit și eu. Iar tu, muiere, stai jos și vorbește! Din gura ta vreau să știu cine m-a trădat mai tare, tu sau ei.

Măndița își trase un scaun mai într-o parte, se așeză cu o margine a fundului pe muchia lui și vorbi, de parcă i-ar fi spus omului ei o întâmplare despre alții.

– Fănel a furat o capră, o căpriță, ca o iadă mai mare. Pusese rămășag la un pahar cu ăștia ai lui Ștermelegea că are să facă el să moară și capra vecinului, adică a lui Jale, perceptorul, cu care este vecin în fundul curții. A furat capra, iada aia mai mare și a plecat cu ea în Crângul Mierlei unde i-a dat drumul.

– Am găsit-o eu, zise Oprea, moartă, spânzurată cu lanțul, după ce ai ajuns tu la pușcărie.

– Fănel era în vorbă cu Minodora, fata lui Ștermelegea, de-aia băuseră ei împreună, că părinții îngăduiseră logodna și grăbiseră nunta. Fănel, bucuros că peste o săptămână este ginere…

– …Dar și beat… turtă, completă cel în cauză…

– …S-a fălit cu vitejia lui. Și nu a mai avut încotro, a trebuit să se țină de rămășag. A doua zi plângea. A venit Minodora, mai plânsă ca el, că ce face ea fără ginere peste o săptămână dacă va fi închis. Așa că am hotărât… Am hotărât să dăm fapta pe tine.

– De ce pe mine, blestemato?

– Am vrut să dăm pe Oprea, dar o avea pe tanti Florina, mama lui…

– Zăcea la pat, Mitică, era pe ducă. S-a și dus, săraca. La o săptămână de la nunta lui Fănel, am înmormântat-o și eu pe biata muica.

– Ne-am gândit să ia fapta asupra lui Gică, dar știi, Gică avusese necazul ăla când i-a prins la furat și i-a bătut pe alde Cocean de i-a nenorocit. În locul ălora care au furat, a primit el doi ani osândă, da’ nu i-a făcut, că s-au suspectat.

– Suspendat, Măndițo, așa se zice, o corectă Gică. Drept e ce spune, Mitică.

– Dacă mai spunea și că a furat, lua anul ăla pentru capră, pe care l-ai luat tu, mai lua și doi ani din urmă. Gândește-te și tu! Gică are trei copii, cu ce îi ținea Catarina, nevastă-sa, trei ani, fără bărbat, de parcă ar fi fost văduvă?

– Stai, stai, că ceva nu se leagă! luă Mitică o figură de detectiv pornit pe urmele criminalului. Ce, diavolul ăsta de poartă numele Fănel nu putea face nunta acum, după nouă luni? Sau după un an? Își făcea osânda și pe urmă…

– …Pe urmă își lua altă osândă, muierea, îl completă Oprea zâmbind. Nu putea, mă, fiindcă neisprăvitul ăsta umblase pe la fătătoarea Minodorei, aia era borțoasă… A și născut după ceva timp.

Fănel se apropie de Mitică și îl de luă după umeri prietenește:

– Nea Mitică, am un băiat!… Acum e mare, are aproape trei luni. Dacă mă uit o țâră, cred că și seamănă puțin cu matale. Știi cine l-a moșit? Tanti Măndița a dumitale. Și știi cum îl cheamă? Mitică. Fiindcă îi ești naș și o să ai grijă de el, cum ai avut și de mine. Dacă nu erai dumneata să mă scoți din necazul în care m-am băgat singur, ar fi râs lumea de Mitică al meu, că s-a născut copil din flori. Îl pupă pe obraz și îi șterse cu greu șuvoiul de lacrimi ce îi inundau obrajii scofâlciți, de tractorist ars de soare. Apoi îi luă mâna și i-o pupă: Sărut mâna, nașule!

Mitică, cu fața scăldată de lacrimi, puse mâna pe clondirul de rachiu de pe masă, își turnă puțin pe fundul paharului și îl dădu peste cap.

– Tiiii, ce-mi faceți voi mie! Și eu ce fac acum cu cuțitele alea ascuțite, cu toporașul frecat la tocilă?…

Ulcică, de pe țolul pe care dormea, ridică botul către cei de la masă, îi privi curios și scoase un oftat de primadonă leșinată la balul regal, apoi își puse capul la loc liniștit, de parcă nici n-ar fi auzit, nici nu ar fi văzut nimic… Doar Mitică îl luă în seamă dintre cei aflați de față. Se uită dus pe gânduri spre țol:

– Râzi tu râzi, Ulcică, dar ce fac eu acum cu atâtea gânduri închise în nopțile a nouă luni de pușcărie? Pot eu să le dau pe pârâu?…

În curtea lui Mitică a fost veselie. Numai el mânca, bea, dar obrazul nu i se limpezea. Nici venirea copiilor nu l-a făcut mai vesel. Măndița l-a văzut obosit, a înțeles că drumul, revederea cu prietenii, șocul istorisirii, copiii, toate îl obosiseră, așa că l-a dus în odaia lor de dormit. L-a întins pe pat, de unde nu s-a mai ridicat niciodată, nici măcar atunci când goarnele îi cântau în poartă. Nimeni nu înțelegea de ce „a plecat” când abia venise ori cât de rău putuseră să-i facă bucatele mâncate în bătătură, cu ai lui. Doar câinele din curte, Ulcică, plânsese pe bătătură. Doar el părea să înțeleagă cât de otrăvitoare fuseseră gândurile alea închise în nopțile a nouă luni de osândă.