Aspecte inedite din viața lui (fragment)

Deschisese ușa în curul gol. Pielea-i atârna în falduri largi, ușor gri, de la cura de slăbire pe care-o ținea de decenii întruna. Pe alocuri devenea maronie, fiind și pătată în forme neregulate, parte pigmenți, parte diferite substanțe, cu care venise-n contact direct, plecând de la sosuri și ajungând la uleiuri speciale și culori fine, folosite de pictori la tablouri importante. El nu picta totuși și, după cum se va vedea mai încolo, nu se va apuca de asta niciodată.

Tatuajele care-i împânzeau o parte a corpului erau întrețesute, fără a avea vreo legătură unul cu altul. Erau elegante și impecabil realizate, dar ne-ar trebui prea mult timp, câteva tratate despre religiile esoterice și un dicționar de simboluri ce pleacă de la mult prea pomenita Yakuza, la capetele aztece pentru care îți lua o jumătate de oră ca să desenezi un „nu”.

Avea tălpile galbene, îngroșate și pe alocuri cu șanțuri. Erau tălpile alea, obosite de drumuri lungi, de praf și de un anumit soi de deznădejde, nu soiul ce ți-l fluturi ca pe un steag de luptă, ci ăla moale, care ți se lasă-n priviri și din care n-ai să mai ieși vreodată, chiar dac-ai încerca. Unghiile erau tăiate cu grijă, aproape de limita cărnii, un semicerc perfect delimitat, dar senzația de oboseală era atât de cumplită, încât n-ai fi scăpat de ea, iar amănuntele unei normalități bănuite nu acopereau acea culoare indestructibil de tristă.

Polițiștii l-au întrebat dacă este el. A tăcut întorcându-se și lăsând ușa deschisă, făcându-le astfel loc în apartamentul cu miros închis și lumină pe sponci. Se vedea că nu fusese aerisit de ani de zile. Altfel bănuiai că e destul de curat. Gresia din hol și sufragerie era limpede, covorul fără urme vizibile și tocurile ușilor fără palmele jegului cotidian. Pereții erau cam cerniți de pânzele de păianjeni și vechimea incredibilă a humei, dar cuverturile ce acopereau canapelele și fotoliu erau curate, ușor verzui. Măsuța din centrul sufrageriei sau livingului, cum doriți, nu era acoperită de praf, fiind ocupată de pixuri, pachete de țigări și câteva cărți în Braille.

S-a așezat greoi la birou cu un calculator pe el și a început să lucreze. După ce au tăcut ceva timp, așteptând să le-arunce o privire măcar, unul din cei doi l-a-ntrebat politicos dacă știa de ce veniseră. N-a răspuns. În stânga ecranului, pe biroul deschis la culoare, sigur mesteacăn, luat de la Ikea, ca și cuverturile de pe canapele, era un scanner și o imprimantă. În cealaltă parte erau două recipiente de aceeași proveniență cu pixuri și creioane, un hard disc extern și trei rafturi mici cu tot soiul de hârtii, păpuși, cărți de vizită, cd-uri, cârpe de șters praful, un alt hdd extern și multe cabluri negre. Un pachet de țigări, o brichetă obișnuită, verde, de unică folosință și o cană imensă pentru cafea, cu zaț învechit pe fundul ei, completau locul.

Polițiștii au rămas cu privirile agățate de pereții pe care erau scrise poeme și bucăți de proză sau desene făcute cu un marcher permanent, desigur negru. Nu înțelegeau nici scrisul, dar nici bucățile pe care totuși le deslușeau ca dreptunghiuri cu figuri precum hieroglifele. Mă rog, așa le spuneau ei. Altfel apartamentul sau măcar sufrageria cu canapele de cinci locuri, măsuța joasă din pfl furniruit și perdelele de voal, cenușii, nu era cine știe ce, mai mult ceva modest, mărturisind o viață nepăsătoare în fața „bunurilor materiale”, cum auziseră la socialism științific și, mai nou, la biserica maramureșană din parcul cu două lacuri al cartierului. Poate televizorul, un LCD, cu o diagonală de un metru jumate, ce mergea mut pe un post cu muzică simfonică, era singurul lux din apartament.

L-au mai întrebat încă o dată, ceva mai nervos și cu un ton mai oficial, ușor înțepat, nu așa de rugător ca prima oară, dar el nu a răspuns privind în continuare cu atenție ecranul alb. Ar fi trebuit să fie altfel, dar cu toate că scria destul de repede cu ambele mâini, folosind doar câte un deget de la fiecare, nu se vedea nimic pe suprafața electronică. „Domnule, nu vreți să vă îmbrăcați și să veniți cu noi?” l-au rugat a treia oară, de data asta răstit, ca să se vadă unde stătea autoritatea, fără să obțină însă vreo reacție în sensul dorit de oamenii legii. „Ce facem, bă, cu ăsta?” îl întrebă superiorul pe inferior. „Ce să facem, șefu? Îl luăm și gata!” răspunse acesta sigur pe el. „Așa, în pielea goală? Nu vezi că e cu pluta? Îl îmbraci tu?” La această mitraliere de întrebări inferiorul rămase mut, dând nedumerit din umeri. „Punem un cearșaf pe el, șefu!” găsi el soluția salvatoare după un vraf de gândire atentă. „Bravo, bă, ești băiat deștept. De aia te-am luat pe lângă mine. Du-te și caută un cearșaf sau o pătură. Mai bine o pătură, că e cam frig afară.”

Polițistul deschise ușa la dormitor și rămase interzis. Din spatele ei se ivi un cap imens, ca de șarpe ce-și căsca fălcile. Dinții lungi, curbați elegant, precum niște fildeși letali, spre interiorul gurii uriașe, picurau un lichid verde ca orice venin serios din toate poveștile cunoscute deja. „Exact ca-n Harry Potter!” mai apucă să gândească individul. Capul cel negru se închise fulgerător peste trupul înghețat de frică și-l înghiți lent. Unui privitor atent nu i-ar fi scăpat tremuratul fin datorat zbaterilor celui prins, dar care s-au terminat destul de repede și-l puteai vedea cum alunecă încet pe gâtul jivinei. Celălalt, șeful după cum i se spusese mai înainte, rămase încremenit, iar şarpele își inelă trupul imens spre el. Avu desigur aceeași soartă malefică, pentru a folosi un termen deja intrat în vocabularul distins al prealungilor istorii fantastice.

Personajul nostru scria înainte, fără să bage de seamă evenimentele ciudate, pentru majoritatea semenilor săi, din spatele lui.

Mașina celor doi rămase în fața blocului, stând pe un loc de parcare plătit de un contribuabil oarecare, dar nimeni nu avu îndrăzneala să reclame acest abuz ani întregi, până când apăru trilogia în șase volume, Don Rijote, o amplă frescă a societății contemporane, unde se pomenea inclusiv numărul de înmatriculare al vehiculului, ce dispăruse-n asfalt ca-ntr-o mlaștină. De ce Rijote s-au întrebat mulți, neștiind că el era un om ordonat căruia îi plăceau alfabetele. Sau alfabeturile?

Nu contează.

Din volumul Aspecte inedite din viața lui, Algol, 2013