Next
de Liviu Surugiu
Mereu am spus că trenurile duc cu ele melancolia. Nu pentru că intră grăbite în gări, iar uneori nu opresc. Nici pentru că pleacă încet, parcă tot uitându-se înapoi. Ci fiindcă mereu le-am asociat cu despărțirea.
Am călătorit cu atât de multe trenuri încât mintea mea a ajuns să le suprapună, ca în experimentul acela în care, punându-se o garnitură peste alta, se amplifică viteza la infinit, până la cea a luminii – ajungând, astfel, eu însumi, să călătoresc printr-un tunel ca o gaură neagră.
Dincolo de obrazul lipit pe geam, îmi decoram propria lume cu stâlpi de curent electric, copaci, clădiri și câmpii. Când ceva nu era la locul lui, dacă vreo furtună rupea fie și o singură ramură, lumea mea se clătina pentru o clipă. Dar spectacolul mergea mai departe, cu aceeași viteză dezlănțuită, în care stâlpii piereau la fiecare secundă, iar clădirile la patru clipiri. Doar câmpiile și dealurile din depărtare, adevărate ere geologice, durau mai mult.
De-a lungul anilor mei de navetist, mereu între un oraș de provincie și capitală, am văzut multe cupluri pe peron, de la prima întâlnire până în ziua când s-au despărțit. Le-am învățat mișcările, ticurile, cuvintele mute, separate pe buzele unite în primul și ultimul sărut. Nu numai că le știam poveștile – le cream. Le dam nume, inventam adrese, case, familii, copii. Bărbați infideli, femei îndrăgostite. Viața ca o gară, un continuu adio.
Universul meu era interiorul unei cești transparente din care eu priveam cum se rotește ținând o torță în mână și cercetând continuu dacă zațul de cafea aruncat pe pereții de sticlă proiectează dincolo umbrele corecte. De parcă geamul compartimentului ar fi fost un glob de ghicit sau o oglindă întoarsă din viitor.
…Într-o zi, în compartiment a intrat o femeie. Nu mai era tânără, avea în jur de șaizeci de ani. Era cu nepoțica ei, a spus-o de la început. S-a așezat la geam, în fața mea, și m-a întrebat dacă o poate lăsa pe Alice lângă mine, s-o vadă mai bine. Am spus da, desigur, și Alice s-a așezat alături fără un cuvânt.
– A fost o vacanță un pic… plictisitoare, a început doamna, iar eu am zâmbit. Nepoțica mea a împlinit patru ani, dar nici de ziua ei n-a fost prea… nu știu cum să spun.
– Nu mai sunt vremurile de altădată, am zis la rândul meu, văzând că femeia chiar avea nevoie de conversație. Stimată doamnă, am patruzeci de ani, dar uneori simt cum lumea mi-o ia înainte. Mă uit la nepoțica dumneavoastră cum se joacă pe tabletă…
– Dragul meu domn, Alice e singura mea nepoată, dar, dacă nu ați fi fost dumneavoastră, m-aș fi simțit singură în acest tren.
Am înțeles imediat ce voia să spună. În dreapta mea, fetița de patru ani continua ceea ce probabil făcuse toată vara. Era atentă doar la tableta ei, fie că juca un joc sau urmărea un film animat. Ori pur și simplu derula fotografii, plictisită, privindu-le cel mult două secunde, indiferent de complexitatea ori frumusețea lor.
La un moment dat, femeia a încercat să atragă atenția copilului spre lumea de afară și a zis:
– Alice, uite un castel!
Nu era un castel, doar o casă impozantă aflată în depărtare. Știam clădirea foarte bine, dura aproape o jumătate de minut.
Alice și-a ridicat privirea din tabletă, acceptând să facă o scurtă concesie lumii reale.
Clădirea era departe, astfel încât, din mersul trenului, părea că, spre deosebire de brazii din apropiere, stătea pe loc. Ca și cum calea ferată ar fi făcut o curbă largă în jurul ei.
– Uite castelul, Alice! a repetat femeia.
Dar fetița revenise la imaginile din tabletă. Vedeam asta bine, era în dreapta mea. Se uita la ele scurt și atent, pierzându-și de fiecare dată interesul după două secunde. Apoi dădea cu degetul arătător de la mâna stângă pe ecran făcând să apară următoarea imagine și, tot așa, mai departe.
Nu mai îmi aduc aminte ce cuvinte de consolare am schimbat cu doamna aceea. Nu era supărată, mai degrabă dezamăgită de cum și cât de repede se învârtea lumea.
La un moment dat, am ajuns în gara unde trebuiau să coboare. Femeia se luase cu vorba și uitase, eu mai aveam destul până în capitală.
Înainte să se ridice în picioare, doamna a scos o exclamație de bucurie:
– Alice, uite-te pe fereastră! Cine ne așteaptă pe peron?! Mami și tati!…
Poate că trenurile îmi plăceau și din alt motiv. Spre deosebire de restul lumii, ele nu se schimbau. Civilizația avansa, tehnologii noi apăreau în fiecare clipă, dar trenul meu era același, la fel ca în urmă cu zeci de ani. Într-un anumit fel, călătorea în timp, exact cu viteza timpului, rămânând mereu pe loc. Oricât mă bulversa inteligența artificială și tot ce se inventa în exterior, în tren mă aflam la adăpost, undeva la sfârșitul secolului XX.
Asta până în ziua când a apărut Alice.
– Mami și tati! a repetat femeia.
Atunci fetița și-a ridicat ochii din tabletă și a privit pe fereastră. Părinții ei o așteptau zâmbind ca-ntr-o poză perfectă, tocmai bună de înrămat. Trecuse poate o lună de când se văzuseră ultima oară.
Am simțit cum, pentru o clipă, bunica a sperat că nu va mai fi singură în tren.
Dar Alice a privit doar două secunde. Fix atât a durat.
Iar după acele două clipe, și-a ridicat mâna stângă și a dat cu degetul arătător pe geam.
După o întâmplare adevărată,
trăită de prietenul meu Marcel Anghel
Un foarte bun text.
Mulțumesc! 🙂
N-aș zice chiar „foarte bun”. Dar are o idee faină. Exploatabilă. Eu l-aș fi pus pe Liviu să rescrie textul, să-i dea o tușă ceva mai literară pe ici, pe colo. Liviu: mai fă o dată calculele: la circa 40 km/h, cît ar trebui să fie de lungă o clădire care „durează” aproape o jumătate de minut: Da, e și distanța pînă la clădire, dar… parcă îmi iese prea lungă totuși. Iar titlul e OK „Next” și e OK să fie în engleză. Deși poate aș fi încercat să te conving să-l schimbi în „Alice 2.0”, chiar dacă s-a tot folosit chestia asta. Și nu chiar Alice, să nu se gîndească lumea la alte alea, aș fi schmibat și numele fetiței. „Chloe 2.0”?
Și acum, dragă Liviu, o să zici: dacă ești atît de deștept, de ce n-ai scris-o tu? 🙂
Mulțumesc, Mike!
Cu clădirea care ”durează” o jumătate de minut, acum, ce să zic, mi-a plăcut cum sună ”jumătate de minut”, așa, ca o jumătate de viață. Iar calculele, vorba ta, depind și de distanță, dacă era la doi kilometri distanță, poate ar fi fost vizibilă o vreme. Mă bucur că ți-a plăcut titlul, mi se pare potrivit…
Și nu o să zic niciodată ce ai zis la final! 🙂 Mereu voi avea nevoie de sfaturi și le voi primi cu bucurie mereu!
Ca să fie vizibilă de la doi kilometri distanță, apropos, chiar ar trebui o clădire cât un castel… 😉
Sau poate e mai bine „Next”, are mai multe semnificații.
Povestioara e memorabilă, probabil că mi-o voi aminti când voi vedea copii dând cu degețelele plictisiți pe telefoane. Realizarea literară mi s-a părut și ea bună, nu am ce-i reproșa. Și merge pe impactul ultimelor cuvinte, cele care vin cu tâlcul, așa cum îmi plae mie la povestioare de asemenea dimensiuni.
Mulțumesc mult, Alex! 🙂
E un text draguțel. Mă bucură faptul că te ancorezi în deprinderile contemporane ale copiilor fără să le înfierezi neapărat, fără să spui că pe vremea ta, când călăreai un baț și îți imaginai că e cal era mai bine. În ceea ce privește titlul poate să funcționeze și așa, oricum ne englezim pe zi ce trece și asta nu neapărăt din cauza corporațiilor, ci și pentru că limba română este totuși o limbă săracă. Mi-aș dori să văd la tine că abordezi și lucruri spinoase din realitatea pe care o trăim, nu doar o formă banală de ADHD cauzată de mirajul ecranului. Scriitorul Gabi Brăilă vorbea la un moment dat despre fericirea digitală a adulților care dau „swipe” pe net/fb în căutarea unui insta-gratification cu nimic mai prejos de next-ul copiilor.
Mersi, Silviu!
Voi aborda și lucruri spinoase din realitate și am mai abordat, dar… și copiii sunt(em) importanți.
Eu, personal, voi muri copil.
Simțeam nevoia să scriu povestirea aceasta, deși am mai abordat subiectul copiilor în ”Fiat Umbra” și chiar în alte lucrări mai ample (romanul Eral). Când un prieten mi-a povestit o istorie asemănătoare (care i s-a întâmplat lui), i-am cerut imediat permisiunea să o adaptez și să o pun pe hârtie. M-am bucurat fiindcă a fost de acord și așa s-a născut… Next! 🙂
Bun exemplu de subiect „la ordinea zilei” pe care modul de abordare si imaginatia autorului il fac deosebit. O fraza excelenta: „Clădirea era departe, astfel încât, din mersul trenului, părea că, spre deosebire de brazii din apropiere, stătea pe loc. Ca și cum calea ferată ar fi făcut o curbă largă în jurul ei.”
Adaug doar ca observatie „de studiu” : ai aici o fetita cu comportament un pic autist dat de tehnologie si conectarea la ea de prea devreme… extrapolezi la cinci, zece copii si totul se schimba. Adaugi dialoguri dintre ei, normal, reci, privitoare la chestii de care sint conectati prin tableta, si deja ai alta miza 🙂