Cred că nu greșesc prea tare dacă îmi voi permite să consider că Marian Truță este, ca și faimosul Kurt Vonnegut, un scriitor savuros al tranșeelor – văzute prin lentila cinică a zeflemelei destinice ca pe un banal exercițiu de imagine al vieții de zi cu zi: moartea, indiferent de natura ei va rămâne un simplu fapt divers, iar sentimentalismele dislocate din kitul extincției vor fi departe de tragismul profund al adevărului, care, izolat în sistemul interpretării, va glisa către un soi de filosofie noir a necunoscutului… Ironizarea temei condiției umane și paradoxalitatea ambiguă ce îi succede, vor impune o structură ficțională greu de abordat, în lipsa talentului și a unei bune culturi a textului literar… Marian Truță reușește să acopere, cu admirabilitate, toate dificultățile sofisticatei trame romanești, realizând o impresionantă compoziție.

Pe scurt, începând cu titlul – extras din modulul paratextual și transformat în marcă dialogică (de facto, ripostă energică la declarația fatidică a unui actant mamonic) – romanul Niciodată nu va ninge peste Amazon este un ansamblu supraficțional proiectat în spiritul tehnicii matrioșkiene (pornind de la nucleul greu al poveștii, gara unui mic târg rusesc, Uglianeț, care acumulează, într-o singură zi, energiile batjocoritoare ale ineptei conflagrații pământești și ale zdrobitoarei superiorități cosmice), dar și pe o verticală indefinibilă (dinspre subpământul Anzilor Cordilieri – doldora de mistere și legendarități demonice, către Marte, stele ș.a.m.d., printr-un vehicul interregnal), ambele configurații, manifestându-se sincronic într-un spațiu-timp comprimat (n-o să-i spun cronotop), chiar dacă între cele două părți ale uvrajului există un decalaj de șaptesprezece ani.

Un construct din care se vor desprinde nu doar situații comportamentale conectate la iluzionare, ci și reflectarea lor în cheie anamorfică. Cu alte cuvinte, toate nivelurile scrierii traversează, prin actanții săi, stadiile conștientizării, spaimei, acceptării, consternării, placidității, disimulării etc., până la stadiul avatarizării, mai clar, până la dispariția eului din reprezentarea individuală, iar prin contextualitatea implicită, până la ficțiunea-ficțiunii.

Cum am sugerat, povestea se lansează într-un topos cu patent rusesc – perfect recognoscibil ca amplasament, ca tipar discursiv (ireproșabil detaliate în punctarea specificităților fizicale, ale tempoului expresiv ș.a.) – și se sfârșește într-un refugiu neo-mitic, de influență metafantastică, închipuind, sub coaja diegezei, subsolurile indefinibile ale angoasei survenite cumulului de paradoxalitate colectat din fiecare secvență istorisită, în transpunere, trăită, ceea ce, neîndoielnic, va impune și o altă ipoteză de lectură (de obicei, contra-denotativă).

Cele două părți ale opului corespund, inductiv, printr-o piesă multireferențială – numită Interregnum – care se recomandă (aluziv) ca fragment de proximitate cu suprafață morală (natura umană este aceeași, peste tot) și cu funcțiune de morală (concluzia pilduitoare a unei întâmplări ș.a.); ca epilog al primei părți (un raport, sub cărei simplitate tulburătoare sunt relatate inimaginabilele abominații ale unei singure zile); ca expunere ce înlocuiește, prin analogie inversă, micile metatexe premergătoare fiecărui capitol, unde – după modelul medievalist și nu numai – se rezumau principale indicații de conținut menite să capteze atenția benevolentă a publicului vremii, cu precizarea că reiterarea vechiului procedeu mobilizează, într-un prezent continuu, o subiacență tematică (defazarea strategică a inteligibilității) învăluită de subtilul glas omnianecdotic al condeierului… și, nu în ultimul rând, Interregnum are carateristicile unui pasaj de frontieră, mai întâi, între cele două diviziuni ale redijatului, apoi, într-un sens cvasi-ezoteric, între două categorii transmigrative cu figurativ regnal.

Este limpede, așadar, că multiplele ramificații ale trunchiului semantic – dezvoltat în unitatea epică – vor permite o continuă caligrafiere a textului.

Prin urmare, ultima apariție editorială semnată de Marian Truță ar putea fi o fabulă a inconsecvenței omenești aflate în căutarea unui alias îndeajuns de satisfăcător pentru aspirațiile identitare; o elegie a ființei captive în neputința de a se credibiliza; o satiră la adresa realismului joculativ practicat de varii instanțe, incapabile să relaționeze altfel decât prin forță subversivă (manipulare) sau directă (război) etc., mizând, in extremis, pe descompunerea realității în factori virtuali compatibili joculației… Nu ne-ar rămâne decât să presupunem că din insidioasa dispută hegemonică între palpabil și himeric, realitatea își va pierde esența, capitulând în favoarea avatarului și că, de sub placajul fictiv al acestuia, nu va răzbate decât iluzia unor prezumpții… Sunt doar câteva dintre temele puse în discuție de singraf, în carnavalescul acestei remarcabile ficțiuni, însă, aș fi tentată să opinez că tema de contact vizează fragilitatea percepției (și autopercepției), pe fondul încifrat al unor brutalizări reale: ultima etapă a Marelui Război (în partea întâi) și primele două decenii ale războiului rece (în partea a doua), perioade cu o secțiune comprehensibilă extrem de senzitivă în preajma atractorilor din mediul receptiv (supus, la rându-i, modificărilor progresive ale timpul cultural), senzitivism, folosit în spirit F&SF (excelentissim!) de Marian Truță, care va insera – în densitatea exprimatului – elemente posibile, dar incredibile (UFO) și elemente imposibile, dar… credibile (Al Patrulea Reich), inserții a căror stranietate suplimentează dinamica acțiunii cu un alt tip de ritm interior (pentru că: Una era să scrii în raport despre cum ai spart în bucăți o locomotivă-macara, și alta era să povestești cum ai văzut pe cer o chestie care zboară și care nu e nici avion, nici pasăre, nici măcar un balon sau un afurisit de zmeu din hârtie. p.34), modificare ce va reclama exteriorizarea către prima impresie a motivelor cu o structură paradigmatică relativ comună: autoritatea și subordonarea, prostia egolatrică, dramele naivității, crimele patriotarde, capcanele importanței, dar mai ales iluzia puterii – proprie tuturor actanților prezenți în pagină (ca, de altminteri, naturii umane, în genere), reținând pentru o ulterioară sesiune (eventual, post-reading) motivele de substrat (cum ar fi globalizarea gândirii beligerante) și destule altele, în… febrilă așteptare, dacă efleurăm doar zona UFO: De fapt, obiectul cu pricina nu făcea niciun fel de manevre, doar zbura cuminte către răsărit și încasa gloanțele celor două LA5 cu o nepăsare imperială. Tot spectacolul acesta a durat cam trei minute. Ligheanul zburător a trecut indiferent pe deasupra lor și s-a pierdut în zare. ( p.20) și, în crescendo: Un glas auriu le răsună tuturor în urechi, părând că vine de pretutindeni.[…] – Dacă te referi doar la spațiu, vin de foarte aproape. Dar dacă amesteci și timpul în discuție, așa cum se și cade, vin de foarte departe. (pp.106-109) etc., etc.

Deși, parcurgem o literatură cu și despre flagel, înțesată de amănunte – documentate amețitor (pentru mine, desigur!…) – despre tancuri, mitraliere, bombe, avioane și alte asemenea, bref, beletristcă predilect bărbătească (nu marșez pe ambiguități), dar și contrar ironismului, umorului negru (dominante în tonul narativ), ba chiar și atunci când vocea enunțului se îngroașă, nu am izbutit să depistez, de-a lungul scriiturii, niciun strop de malițiozitate… poate, de aceea, în stratul descriptiv – presat de atmosfera unui dramatism metalizant – pulsează o blândețe atenuantă și, probabil, tot de aceea, retorica gravă, interogativă adresată perpetuei conflictualități a lumilor va primi răspunsul cuvenit ambalat într-un contre empoi hazos… Reluând, lipsa maliției confirmă persistența unui estetic subliminal care, mai presus de orice, timbrează un auctoriat elevat…

Finalmente, voi mai spune că ingenioasa formulă simetrizată a propozitului (Niciodată nu va ninge peste Amazon) capătă – dincolo de liniștitoarea replică antagonică (prefigurată ut supra) la dictatul apocaliptic al unui personaj expediat în adâncul diabolic al istoriei neofantastice ([…] În acea zi, va ninge peste Amazon, atât de cruntă îmi va fi răzbunarea. […] p.201) – și o valență colateral-eterică: un semnal luminos către sumbrul nesfârșit al orizontului mundan, pândit, ab ovo, de permanente pericole planetar-tradiționale sau de altele, necunoscute, venite din infinitul extraterestrial… Și încă ceva: în pactul angajat al volumetriei, ideea de a crea o panoramare calmă, luminoasă în deplină simultaneitate cu opusul activ al acesteia, pe fondul verosimil al unei debranșări de la normalitate, pare o intervenție între salutar și utopic, adică, exact așa cum o cere sensibilitatea emergentă a fabulației, singura în stare să pulverizeze diabolicul sau să îl reducă la derizoriu…

Prin suprapunere, Marian Truță (posesorul unui apreciabil portofoliu literar) își trădează atitudinea de amplă deschidere umanistă (matca celor mai prețioase dotări) căreia i se asociază pachetul elegant al tipăriturii, ambalat de: editorul Mugur Cornilă, redactorul Antuza Genescu, graficianul Mihail Moldoveanu (coperta), sub onoranta colecție Seniorii Imaginației a editurii Eagle, cu atenția concentrată, unisonant, pe argumentele unei lecturi distinctive.