Zgomotul ușii izbite de perete și tropăiala bocancilor pe pardoseală îl fac să tresară. Se ridică în fund buimac.

– Voi n–auziți când gradatul de serviciu a strigat de deșteptare? urlă subofițerul și apucă pe rând păturile din lână, azvârlindu–le pe jos. Sculați, trântelor! La înviorare cu voi!

Aruncă picioarele înainte și sare peste pat, uitându–se cu coada ochiului la ceasul atârnat pe perete care arată că ceilalți sunt deja pe platou, executând flotările de dimineață.

Își trage combinezonul peste tricou, leagă strâns șireturile bocancilor de zbor, întinde patul la linie, ia bucățile de hartă care acoperă tot raionul cu zonele de zbor, casca și pleacă spre sala de mese. O să sară peste înviorare, dacă nimeni nu a țipat încă după el înseamnă că au ieșit destui elevi cât să formeze un pluton și Dosia o să aibă cui să dea ordine. Mintea îi fuge la zbor. Poate azi o să fie, în sfârșit, ziua lui norocoasă.

La popotă, mănâncă pe fugă și se îndreaptă spre sala de briefing. Prognoza meteo arată o zi calmă, fără fenomene și cu cer senin. Directorul de zbor le reamintește măsurile de siguranță, apoi începe să aloce zonele de zbor.

„Hai, Stanciule, spune–mi ce vreau să aud. Haide, Universule, ține și tu măcar azi cu mine, hai cu acrobația!”

Timpul se dilată, în jurul lui e liniște surdă, doar vocea instructorului îi răsună în cap.

– Nouă, Dobroveanu. Azi faci acrobație în simplă.

– Confirm, răspunde subțire și își strânge lucrurile, iar la cuvintele „Cer senin!” o ia din loc.

Trece pe lângă baia de serviciu, însă o oră de zbor nu e chiar atât de mult, o s–o folosească de îndată ce aterizează.

Pe pistă, avioanele sunt așezate în linie gata de decolare. Delfin L–29, avionul cu care azi o să facă corp comun, prietenul care n–o să–l lase la greu, lucește în razele soarelui mai frumos ca niciodată. În sfârșit! Când îi vine rândul, se suie în carlingă și își leagă chingile strâns. Privirea lui defilează pe bord și se asigură că niciun contact nu e pus greșit înainte să pornească motoarele.

Iese de pe bretelă și aliniază avionul pe mijlocul pistei. Primește aprobarea turnului, bagă maneta de gaz în plin și își trage manșa în burtă, iar avionul își desprinde roțile de pe betonul denivelat, într–un zbor controlat de urcare. Miroase a gaz, a aventură, a frică amestecată cu adrenalină. Își amintește cât de mult îi place să zboare și cât de mult a muncit să ajungă aici.

Când au prins rădăcini primele speranțe, abia făcea trecerea pe L–39 și nu știa foarte multe dintre tainele unui avion cu reacție. Nu a primit nici multe ore de antrenament în zbor, dar a stat închis în biblioteca unității și a studiat manualele de tehnică de pilotaj, aerodinamică și navigație, în timp ce colegii lui băteau mingea pe platou sau se duceau la băute la barul din sat. Visa la acrobația asta zi și noapte. Și iată–l acum aici.

În zona de lucru, se uită în jos către întinderile colorate de pământ în nuanțe diferite de maro și verde care leagă localitățile între ele. Verifică încă o dată parametrii de zbor și, cu motoarele turate, înalță botul avionului spre soare până îi scade viteza, apoi cu manșă stânga și picior în aceeași direcție, face o ranversare, pune aeronava în picaj coborând sub înălțimea de siguranță și iese din raza radarului.

Dă volumul stației radio mai tare, dar în aer e liniște, nimeni nu încearcă să ia legătura cu el. Nimic, nu se întâmplă nimic. După ce aflase care este înălțimea la care trebuie să coboare ca să dispară de pe ecranul radarului, știuse că planul lui poate să capete viață doar dacă o să primească la briefing cea mai îndepărtată zonă de aerodrom, zona nouă. Șansele ca sorții să fie de partea lui erau incredibil de mici.

Zboară în linie dreaptă, la nu mai mult de 200 de metri, peste câmpuri, turme de oi și stâlpi de înaltă tensiune. Inima îi coboară în stomac când își dă seama că nu mai e de mult în raza aerodromului. Își încropise singur crochiul de zbor pe care îl purta cu el mereu, în buzunarul de sus al combinezonului. În caz că va avea vreodată ocazia. Și curajul.

Acul rezervorului e aproape de galben, zboară deja de mai bine de patruzeci de minute și nimeni nu a încercat încă să–l doboare. Scutură rapid din cap, nu e vreme acum de gânduri care să–i fure concentrarea, nu acum când e atât de aproape. Gazul e pe terminate,caută un teren de aterizare și, prinzând manșa cu genunchii, își face semnul crucii. În depărtare, vede un drum îngust de țară pe care aterizează forțat.

După ce unchiul Vasi a reușit să fugă din țară, singurul lui gând a fost că securitatea o să afle și o să pună gheara pe el și pe ai lui. Degeaba s–a străduit taică–su să caute variante, să fugi pe vremurile astea e aproape imposibil.

La contactul cu solul, trenul de aterizare se rupe și avionul se înclină pe aripa dreaptă care se înfige în pământul moale. Deschide carlinga și se dă jos, pipăindu–se să verifice dacă e întreg, în timp ce, în zare, alergând cu armele îndreptate spre el, se ivesc doi soldați.

Cade în genunchi, sărută pământul turcesc și, cu o ultimă sforțare, urlă cât îl țin rărunchii:

– Sunt liber, bă! Sunt liiibeeeeerrrr bă rataților!