Yatra (fragment de roman)

Am ajuns în fața ușii. Într-un colț discret al vitrinei, o reclamă aproape ștearsă părea să mă invite într-o lume tăcută, ascunsă privirilor celor grăbiți. „Cafeneaua vie.” Am încercat să privesc prin ferestrele cafenelei, dar nimic nu-mi îngăduia să văd ce se afla dincolo de ele. Erau ca niște oglinzi care ascundeau tot ce se afla înăuntru și-mi lăsau doar presimțirea unei promisiuni nedeslușite.

Deși intrarea era extrem de neatrăgătoare, mirosul puternic și irezistibil al cafelei abia prăjite aproape că m-a împins înăuntru. Am lăsat orice gând în urmă și am întins mâna spre clanță.În clipa în care degetele mele au atins metalul rece, am avut strania impresie că nu mai eram acolo, în fața acelei cafenele, ci undeva într-un timp pe care nu-l trăisem niciodată.

Clanța era dintr-un metal vechi, ușor ruginit, dar încă ferm. Avea o formă aproape grațioasă, asemenea feroneriilor pe care le mai întâlnești doar la casele vechi.

Era lucrată cu migală: motive florale și linii curbe se adunau în jurul unei mici piese de bronz, atât de bine lucrate încât m-am întrebat câte mâini și câți ani trecuseră peste ea.

Am apăsat pe clanță și am împins încet. Ușa a scos un sunet slab, aproape un șuierat, ca o respirație adâncă, și am avut senzația că nu deschisesem doar o ușă, ci că trezisemceva.

Când am pășit înăuntru, m-a întâmpinat o căldură liniștitoare, purtând în ea mirosul cafelei și al lemnului vechi. Sub tălpile mele, parchetul lucios captura lumina lămpilor de pe pereți și o reflecta în nuanțe calde, de chihlimbar.

Făceam pași mărunți. Parcă mi-era teamă să calc prea apăsat, ca nu cumva să tulbur frumusețea atât de fragilă, ce s-ar fi putut risipi la cel mai mic zgomot.

În mijlocul acelei lumi, tăcerea părea să aibă propriul ei ritm, asemenea unei bătăi de inimă abia auzite. Iar mirosul cafelei prăjite era acum atât de puternic încât aproape că îl simțeam pe limbă.

Doi ochi mă priveau dintr-un colț al cafenelei. Erau blânzi, dar privirea lor stăruia asupra mea fără urmă de grabă sau agitație. Nu știu de ce, dar am avut senzația că mă privea de mai mult timp decât ar fi fost cu putință.

I-am privit fața. Avea în jur de șaptezeci și cinci de ani, iar timpul își lăsase urmele pe chipul lui fără să pară că-l tulburase.

Părul alb și des îi cădea în bucle până la umeri. În lumina caldă a cafenelei părea aproape argintiu.

Barba sa albă, voluminoasă și îngrijită îi contura chipul cu o blândețe aparte. Cădea în șuvițe moi peste obraji și bărbie, ascunzând aproape în întregime un zâmbet abia perceptibil. Era acolo, totuși. Nu știam dacă zâmbea pentru mine sau pentru gândurile lui.

Privirea lui era calmă, neclintită. Nu mă făcea să mă simt privită cu insistență și, totuși, aveam senzația că nimic din ceea ce se petrecea în jurul meu nu-i scăpa. Avea o răbdare pe care nu reușeam să mi-o explic. Nu părea să se grăbească nicăieri, iar în preajma lui, neliniștea pe care o purtasem cu mine până atunci începea, încet, să se retragă.

Purta o cămașă simplă, din pânză albă, a cărei croială și cusături aminteau de o epocă în care lucrurile erau făcute cu mai multă migală. Mânecile erau suflecate cu grijă, lăsând să se vadă brațele încă puternice, deși marcate de trecerea anilor.

Când îi întâlneam privirea, mă simțeam, într-un fel greu de explicat, și mică, și în siguranță în același timp.

M-am apropiat încet de el, fără să știu prea bine de ce. Ecusonul de la piept îi strălucea în lumina difuză. Pe el era gravat un singur cuvânt: „Yatra”.

Am rămas câteva clipe privind acel cuvânt. Nu știam ce înseamnă, era clar că este un nume, dar nu-l mai auzisem niciodată.

El m-a observat și, înainte să apuc să spun ceva, a făcut o ușoară reverență. Mișcarea era simplă și firească, ca și cum ar fi făcut parte dintr-un ritual pe care îl repeta de ani de zile.

Ochii lui s-au oprit asupra mea, iar vocea i-a fost calmă, dar fermă:

– Ce doriți astăzi? a întrebat el.

A făcut o scurtă pauză, apoi a adăugat:

– Să dăruiți dumneavoastră sau să primiți în dar?

Mi-a fost greu să răspund la întrebarea lui. Nu înțelegeam ce sens putea avea. Mi-am strânsumerii, neștiind ce să spun. Eu nu îmi doream decât o cafea, nimic mai mult. Cafeaua aceea al cărei miros mă adusese până aici.

– Aș dori o cafea.

El păru să înțeleagă, dar nu se opri aici. Cu aceeași răbdare, continuă:

– Am înțeles asta. Dar doriți ca, prin această cafea, să dăruiți ceva sau să primiți ceva în dar?

Cuvintele lui mi-au rămas în minte, asemenea unui foșnet al cărui început nu-l puteam găsi. Nu știam ce să-i răspund. Nu voiam să-mi complic gândurile cu filosofii inutile. Venisem pentru o cafea. Atât.

Și totuși, întrebarea lui mă făcuse să mă simt provocată. Aveam senzația că, în spatele acelor cuvinte simple, se ascundea un înțeles pe care încă nu eram pregătită să-l cuprind cu mintea.

– Mi se pare…, am început, dar m-am oprit, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Extrem de ciudat. Nu vreau decât o banală cafea.

Un zâmbet subtil îi apăru pe chip. Nu era un zâmbet de dispreț și nici de amuzament. Părea mai degrabă să știe ceva ce eu încă nu înțelegeam.

– Cafeaua pe care o veți bea astăzi nu este deloc banală, doamnă, spuse el cu răbdare. Dar nu trebuie să vă neliniștiți. Vom începe cu aceasta, cu cea prin care veți dărui. Apoi, gândurile dumneavoastră vă vor arăta drumul către următoarele.

Cuvintele lui m-au uimit. Dărui? Cum să dăruiesc printr-o cafea? Ce aș putea dărui printr-o simplă băutură?

Întrebările se înmulțeau în mintea mea și, pentru câteva clipe, nu am mai știut ce să cred. Totuși, nu voiam să las să se vadă cât de puțin pricepeam din ceea ce îmi spunea. Așa că am rămas acolo și am ales să-l urmez, măcar pentru moment, pe acest om care părea să știe mult mai multe decât lăsa să se înțeleagă.

– Vă rog să-mi aduceți cafeaua promisă.

El m-a privit câteva clipe, cu aceeași privire calmă și pătrunzătoare, apoi a făcut un gest larg cu mâna, invitându-mă să mă așez.

– Vă rog să luați loc, a spus el. Cafeaua va ajunge în curând.

A făcut o scurtă pauză.

– Și, odată cu ea, va începe călătoria dumneavoastră.

M-am așezat și am așteptat în liniște.

Dar curiozitatea nu-mi dădea pace. Am scos telefonul și am căutat pe Google ce însemna cuvântul „Yatra”. În sanscrită, „yātrā” înseamnă „călătorie”, iar într-un alt sens, „pelerinaj”.

După aproximativ cinci minute, care mi se păruseră ore lungi, Yatra s-a apropiat de masa mea. Ținea în mâini o tavă veche de porțelan, care părea desprinsă dintr-un alt secol.

Marginile îi erau ușor ondulate, iar micile imperfecțiuni ale porțelanului trădau anii în care fusese folosită. Era decorată cu motive florale discrete. Probabil că odinioară avuseseră culori vii, însă timpul le ștersese aproape cu totul, lăsând în urmă o nuanță palidă, abia vizibilă.

Pe această tavă veche, dar păstrând încă o eleganță discretă, se afla o ceașcă de cafea.

Nu era o ceașcă oarecare. Părea desprinsă din anii 1930 și semăna izbitor cu ceștile pe care le avusese străbunica mea. Avea ceva din obiectele rare, păstrate cu grijă și ajunse, după zeci de ani,demne de un muzeu.

Forma era rotundă, cu marginile ușor arcuite, într-un echilibru între simplitate și rafinamentul acelei vremi. Porțelanul avea o nuanță caldă, care îi dădea un aer aparte.

Pe marginea ceștii se vedeau câteva linii aurite. Cu greu își mai păstrau strălucirea, dar încă se puteau distinge. Priveam acele urme de aur și mă gândeam că fuseseră mult mai strălucitoare, într-o vreme pe care nu o cunoscusem.

Pe partea exterioară a ceștii se vedeaumotive florale, pictate în auriu palid și albastru deschis. Florile erau conturate cu linii fine, iar detaliile, deși aproape șterse pe alocuri, se păstraseră suficient de bine încât să le poți distinge.

M-am uitat la ele cu atenție. Imperfecțiunile porțelanului și urmele lăsate de trecerea anilor nu îi știrbeau frumusețea. Dimpotrivă, îi dădeau ceva ce obiectele noi nu puteau avea: o istorie.

Yatra a așezat tava pe masă cu o mișcare atentă. Fiecare gest părea calculat, de parcă nu voia să tulbure liniștea încăperii.

A luat ceașca cu ambele mâini. Din ea se ridica mirosul neobișnuit de intens al cafelei.

Am privit ceașca veche și am avut un sentiment ciudat de respect față de acel obiect. Nu era doar cafeaua pe care o așteptasem. În fața mea se afla o bucată dintr-un timp pe care nu-l cunoscusem, purtând încă urmele celor care o folosiseră înaintea mea.

Yatra s-a aplecat ușor spre mine, cu aceeași răbdare pe care o citisem deja în ochii lui. A ridicat ceașca și mi-a întins-o încet. Degetele sale noduroase, brăzdate de timp, au atins cu grijă marginea ceștii, ca și cum s-ar fi temut să nu-i știrbească delicatețea. Gestul lui era atât de atent, încât, pentru o clipă, am avut senzația că îmi încredința mai mult decât o simplă cafea.

Trebuia să aflu ce.