Un roman-fluviu în spațiul deltaic dunărean: Cocioaba de Paul Sârbu

Paul Sârbu, omul din spatele acestei tulburătoare cărți a trăit patruzeci și cinci de ani printre cei pe care îi descrie, ceea ce înseamnă că nu privește lumea lor ca de la fereastra unei mașini în mers, ci chiar din curtea vecină.

Volumul Cocioaba (Ed. Tracus Arte, 2026) o confirmă…

Romanul este, dincolo de relatarea în sine, o incursiune în miezul vrajbelor interioare venite din adâncul imprevizibil al trăirilor neîmpărtășite, al frustrălilor, al pasiunilor sufocate de tarele unor tradiții păguboase, al speranțelor prăbușite, al zădărniciei, al nimicniciei etc., pe scurt,  un tărâm încărcat de patimi și renunțări duse pânăla limita extremă.

Se simte, în fiecare pagină, o dublă mișcare: pe de o parte, un observator atent, răbdător, care notează zicerile și certurile satului cu acuratețea cuiva care nu vrea să piardă nimic; pe de altă parte, un om frământat de gândul că literatura lui se hrănește din nenorocirea efectivă a unor oameni pe care îi cunoaște și, uneori, chiar îi ajută cu bani. Undeva, Paul Sârbu mărturisește aproape stânjenit că, dacă ar fi doar autor, și-ar fi dorit să fie inspirit de drame cât mai mari, dar fiindcă este în primul rând om, nu suportă să-i vadă pe bătrâni aruncați în drum. Se înțelege deci că de-a lungul firului epic, se dezvoltă o complicată tensiune morală care nu se rezolvă integral, dar tocmai de aceea, nivelul de veridicitate al scrierii va crește.

Titlul volumului concentrează, în frustețea sa, suprafața tematică a conflictului epic.

Dincolo de strictețea denotației, Cocioaba nu este deloc un spațiu ușor de parcurs… este, mai degrabă, un labirint întunecat plin de capcane: un teritoriu cvasisălbatic, nu numai prin amplasamentul grindular, ci și prin cumulul de spaime ancestrale devenite atavisme de apărare – pe când limitele dintre bine și rău se subțiază, se confundă sau dispar… acolo unde neputința se transformă în tristețe, tristețea în disperare, disperarea în violență, violența în moarte…

Sub povestea simplă a unei familii de „ciortohoni” din Deltă care se ceartă pe o colibă până când unul dintre ei se spânzură în ea, stratul cel mai adânc pe care Paul Sârbu pare să-l urmărească este altul: cât de puțin îi trebuie unui om să devină o brută, dar și cât de tare rezistă, în el, un rest de iubire aparent nejustificată, în caz, dragostea maternă, care iartă orice, chiar și pe fiul care-i vinde casa de sub tălpi.

Ideile pe care autorul pare să le inducă sunt dezumanizarea implicită sărăciei, izolării într-un mediu socio-geografic restrictive, lipsit de perspective – ca factori ai degradării morale, dragostea maternă ca patologie sacră (Marta îi iartă lui Humbriorice, până și faptul că o lasă să moară de sete) și granița poroasă dintre ficțiune și realitate alcătuiesc un ansamblu aluziv care traversează toată cartea, de la avertismentul juridic de pe pagina de gardă până la episodul în care un ofițer de poliție îl sună pe autor acuzându-l de „ultraj” prin proza lui, sau Marta îi iese în cale cu un vas de noapte, gata să-l verse pe capul „dom’ profesor” pentru cum o descrisese într-o carte mai veche.

Figurile de stil nu sunt căutate, ci scoase direct din realitatea sordidă: cocioaba însăși, care are „trecut, memorie, prezent”, ca un fel de mini-Notre-Dame, în mizerie; viermele alb cu capul negru găsit în punga de drenaj a bătrânului Telu, imagine clinică a morții care se instalează încet în trup; scena de la parastas unde un mesean bețiv umblă cu proteza dentară a răposatului furată cândva de Marta, clănțănind-o pe la urechile celorlalți – un memento mori grotesc și, totuși, ireal de amuzant. Umorul negru al cărții stă tocmai în asemenea alăturări: durere veritabilă, servită cu garnitură de bâlci.

Cele mai bune pagini sunt cele „corale”, de bârfă și priveghi, unde vocile satului se strâng laolaltă, iar scriitorul dispare aproape complet în spatele lor – comedia funerară de la finalul cărții, cu bocete care se transform în râs și în apoi în bocet, este o altă bucată de proză memorabilă. Cartea se adresează cititorului dispus la un naturalism fără menajamente, interesat de o Românie rurală arhaică și de o lume lingvistică pitorească pe care puțini o mai practică.

Cocioaba este, în fapt, coliba ruinată pentru care se ceartă o familie întreagă, dar pe care nimeni n-o poate vinde cu adevărat pentru că și după ce este vândută, cumpărătorul renunță la investiție aflând că terenul era socotit blestemat. Moștenirea sărăciei și a urii se dovedește invandabilă.

«Oamenii treceau pe uliță și spuneau că acea cocioabă „a ciortohonilor”, care acum era dărâmată în întregime – se mai vedeau doar grinda cea mare, deasupra molozului și câțiva stâlpi pe la colțuri, care mai rămăseseră în picioare – fusese „blestemată”, și că pe Marta „o trăsese ața acolo, o chemase diavolul acolo, ca să-i ia sufletul, care îi era de mult arvunit!” Auzind toate acestea, nici cumpărătorul n-a mai voit să facă vreo reparație sau să înalțe vreo pensiune pe locula cela, temându-se că n-o să-i meargă afacerile pe un pământ blestemat. S-a hotărât să vândă acel loc „necurat”, dar nu l-a mai cumpărat nimeni!»

Cum se menționează încă din prefața cărții, toposul acțiunii (un grind anacronic populat, majoritar, de etnii slave) amintește – pentru amestecul de grotesc, superstiție și comic funerar – de satele lui Gogol din preajma Dikankăi, iar în literatura română interesează întrucâtva asprimea naturalistă a lui Zaharia Stancu.

Cocioaba este o amplă saga „ciortohonică”, despre o comunitate lipoveano-ucrainiană din Deltă – domeniu rar abordat în câmpul nostru literar – la care semnatarul acesteia a lucrat peste două decenii.

El este, cumva, proprietarul simbolic al unui teritoriu pe care alții doar l-au vizitat, dar pe care Paul Sârbu îl locuiește de-o viață.

În cele peste patru sute de pagini ale editului, nesfârșitele conflicte imunde nutrite din mizerie, certuri domestice, alcool etc. solicită, până la epuizare, capacitatea emoțională a unora dintre cititori, ceea ce, în fond, îi atestă textului o autenticitate greu de contrazis…

Autorul simte însă că densitatea adezivă a istorisirii cere atenuante, sugerând lectorilor că, în cele din urmă, sunt prinși într-o ficțiune… doar că această „cocioabă” ficționată nu are nevoie de prea multe ajustări, dat fiind că realitatea din care provine se dovedește chiar mai incredibilă…

Merita să exemplific un fragment despre motivul propriu-zis – „cocioaba” – și se va vedea de ce, pe lângă excelenta dimensiune literară, cartea poate fi și o bijuterie etnografică:

«Am văzut cocioaba ciortohonilor pe site-urile de vânzări imobiliare. „Zece mii de euro” a postat Humbri: „casă bătrânească cu cinci (!!) camere”! Așadar, „camera de ospiciu” – o magherniță joasă de te lovești cu capul de tavan, fără nicio fereastră (doar cu o ferestruică de-o palmă, spre tindă, pe unde se uita Marta noaptea și vedea scabroasele împerecheri), una. A doua, tinda de la „gaverna” are pereți doar din stuf, mânjiți cu puțin lut. Apoi, cele trei „camere” ale Martei și ale lui Telu, care, de fapt sunt două, despărțite de o tindă îngustă cu o plită de pământ. În dreapta, fosta cameră a lui Silviu, iar în stânga, încăperea unde stau Telu cu Marta, cu o „lijeancă” (o sobă de pământ și cărămidă nearsă, strâmbă, pusă pe orizontală, ca un pat). Igrasie peste tot, toți pereții coșcoviți, cu mucegai. Când plouă și crește balta din stradă, preșurile de pe jos se umezesc, se nămolesc de infiltrație. Acoperișul din stuf pus „prostește”, prin care se scurge apa prin tavanul veșnic ud. Doar deasupra „camerei de ospiciu” este acoperiș de tablă…»

Un roman impresionant și, nu mai puțin, un remarcabil document despre o lume ciudată, autodevoratoare, scris de cineva care s-a dedicat mai bine de patru decenii unui singur grind uitat de hărți…

De același autor:

„Poeme”, Ed. Macarie, 1994; „Poeme alese”, Ed. Macarie, 1996; „Povestiri din Delta Dunării”, Ed. Eminescu, 1997; „Moartea în Delta” (povestiri), Ed. Ex Ponto, 2002; „Samka” (roman), Ed. Criterion Publishing, USA, 2003; „Dincolo de lume” (roman), Ed. Ex Ponto, 2008; „101 poeme”, Ed. Biodova, 2011; „Noaptea cailor sălbatici (povestiri), Ed. Ex Ponto, 2013; „Vremea chiropterelor” (roman), Ed. Ex Ponto, 2013; „Raze postume (poeme), Ed. Ex Ponto, 2014; „Amurg păgân” (roman), Ed. Tracus Arte, 2015; „Plauri sub stele” (roman), Ed. Tracus Arte, 2016; „Noi povestiri din Delta Dunării”, Ed. Tracus Arte, 2017; „Amintirile unui salcâm desfrunzit” (poeme), Ed. Tracus Arte, 2018; „Șacalii” (roman), Ed. Tracus Arte, 2020; „Povestiri din Delta Dunării”, Ed. Hoffman, 2023, vol. I, II și III; „Lumina năruită-n ape” (roman), Ed. Tracus Arte, 2024; „Nopțile Deltei și alte poeme”, 2024, Ed. Tracus Arte; „Cocioaba”, 2026, Ed. Tracus Arte.