Trei poeme

Nu toate vorbele

pe care le trimit către voi

sunt blânde, seducătoare.

Nici chiar șoapta

de dragoste către iubita mea

nu e caldă, definitivă.

Uneori șchioapătă jalnic

silabele seducătoare,

diftongii, triftongii

în înflorirea lor cam târzie.

Mărturisesc:

azi am ocupații ascunse,

unele înclinații acvatice –

le știu doar pescarii la pensie

dar nu le dezvăluie nici măcar

căluților de mare .

În ultimii ani,

mă ocup cu vânzarea albastră

a valurilor Dunării.

Hai, cumpărați,

să le stăpâniți sănătoși

cu zâmbetul lor pe buze.

Incognita

Acum

ești femeia orașului.

Ai o adresă eternă

cu scări luminate a giorno.

O ușă din carton presat

și un vizor albastru

cu taxă inversă.

Ai tot ce-ți trebuie:

o ceașcă de cafea

cu însemne cerești.

O scrumieră pe masă –

cenușa – a cui?-

încă n-ai aruncat- o în mare.

(Nu-ți mai aminteai rugăciunea

  despărțirii definitive).

Și pentru că tocmai a picat

o toamnă precoce,

zărești și ultima mea scrisoare.

O așezi absentă

în cutia neagră

a trecutelor zile.

Tragi draperiile vieții

să nu mai zărești

la marginea târgului

femeile pădurii

visând în jurul focurilor

la demult pierduta lor

dragoste urbană.

Cobalt

Nu-mi vine să cred –

ochiul care mă privește

din spatele ușii negre,

ochiul acela de un albastru cobalt

ar veni chiar din partea Dumneavoastră.

Ochiul fixat pe vizor,

însetat de imaginea mea

vag conturată

parcă plutind

printre nourii toamnei –

cobalt parcurs nebunește

de pâraie roșii, de fulgere

suspect de cuminți,

poate fi chiar ochiul

Dumneavoastră,

nemișcat, obosit,

ca și cum ar vrea

să mă plimbe

prin toate apele lumii,

de la izvoare

până la ultima revărsare –

ochiul Dumneavoastră.