Redistribuiții

Doctorul Mureșan izbi cu tocul bocancului în crăpătura ce străbătea nu numai podeaua, dar și jumătate din perete. Mai avea puțin șandramaua până la prăbușire. Și doar avertizase în repetate rânduri, trimisese și un memoriu la minister…degeaba! Nici nu se putea realiza o dezinfecție de calitate, așa cum se cerea într–un spital. Bine că s–au găsit bani pentru acest software experimental, bun cică la eficientizarea fluxului terapeutic. După el, pacienții nu mai erau evaluați după boală, ci după ce puteau produce în următorii zece ani. Nu mai conta nimic, nici moralitate, nici trecut, nici studii, numai utilitatea practică viitoare. Bineînțeles că toți vârstnicii primeau codul V0 (viitor zero). Nu numai că nu mai primeau tratament, dar nu erau transportați cu ambulanța după externare. Ba chiar se zvonea că erau urcați în lift și duși la un subsol al spitalului care nu apărea în nicio schiță a clădirii. Li se spunea REDISTRIBUIȚI. Toți cu excepția unuia, domnul Petrescu, un bătrân confuz, diagnosticat cu demență senilă, dar care lucrase într–un obscur institut de cercetare.

– Auzi, spune tu, ce are Petrescu atât de special? o întrebă pe Ilona, asistenta–șefă, care tocmai trecea pe lângă el cu un teanc de foi de observații în brațe.

– Nu știu, dar toată ziua face niște schițe complicate, cu agregate și șuruburi. Zice că are nu știu ce brevete internaționale de invenție.

– Ia să văd și eu…

Fără să mai aștepte vreun răspuns, Mureșan intră în rezerva opt, unde “domicilia” domnul Petrescu. Bătrânul stătea aplecat asupra unui bloc de desen, cu vârful limbii scos afară printre buzele vineții. Părea mai fericit decât un copil în fața pomului de Crăciun. Lângă el stătea un tânăr cu geacă de firmă, care mirosea atât de puternic a țigări, încât medicul căută din priviri dacă nu este vreo scrumieră plină, fumegândă, pe undeva.

– Dumneavoastră…?

– Codrin, nepotul…aparținătorul, cum ziceți dumneavoastră. Sunteți chirurg? Apoi, fără să mai aștepte vreun răspuns, continuă cu voce atât de răgușită, de parcă ar fi început să cânte black metal: Am și eu un chist sebaceu pe spate, vreți să vă uitați? Sau pe mine nu mă operați, nu?! Noi tinerii, nu contăm, nu? Dacă ăștia sunt redistribuiți, că așa zice bunicu’, noi ce suntem? Neviabili?Sau numai instalatorii și tehnicienii vor primi tratament dacă se îmbolnăvesc? Ei bine, eu sunt student la litere! Se mai găsesc și de ăștia!

Medicul îl privi lung, dar nu–i răspunse. Veni să se uite ce desena bătrânul.

– Ce–i asta?

– Zice că reface o invenție de pe vremea comuniștilor, vorbi nepotul în locul lui. Era un sistem de triere umană în caz de catastrofă. Zice că de fapt a stat la baza software–ului ăluia cu redistribuirea. Că deși funcționa cu roți dințate și tije de transmisie, avea și ceva numit claviatură decizională.

– Eu le–am zis la ședințele cu părinții, se auzi pentru prima dată glasul nefiresc de subțire al domnului Petrescu, le–am zis că sunt dezamăgit de copiii ăștia, da, Codrine, de taică–tu e vorba! Că de fată, de mătușă–ta, nici nu mai zic! Le–am zis că nu se vor înțelege niciodată cu nimeni, că vor ajunge la vârsta bilanțurilor și…dar ce să mai vorbim, nu m–ascultă nimeni! Și ai ajuns, doctore, să ne triezi, să ne omori!

– Eu nu am niciun amestec, se apără Mureșan. Eu chiar mâine îmi voi da demisia!

– Da’ ce făceau tata și cu soră–sa? îl întrebă Codrin pe bunicu–su, ignorând revolta doctorului.

– Nu că făceau ceva, dar îi învățase răposata bunică–ta să nu se însoare, respectiv mărite, decât cu unul foarte bogat, și… ah!… Nu–mi găsesc cuvintele… Și a ieșit ce a ieșit, ca în desenul ăsta cu angrenajele…

– Ia să văd și eu!

Mureșan îi smulse bătrânului blocul de desen și începu să–l răsfoiască.

– Da’ ce caută aici elemente de arhitectură printre toate roțile astea dințate? Puteți să mă lămuriți și pe mine, domnule Petrescu?

– E chiar spitalul ăsta! Coridoarele, saloanele, totul își schimbă periodic forma. Chiar nu și–a dat seama nimeni? Morga e la subsol, nu? Ce te uiți așa la mine, Codrine, te faci că nu știi de asta?!

Tânărul veni și el să se uite mai cu atenție.

– Văd că tocmai desenai o scară în spirală, bunicule…

– Da, e chiar unde a crăpat zidul, zise doctorul, are vreo semnificație?

Bătrânului începură să–i tremure mâinile din ce în ce mai tare.

– Nu știu, nu știu…dar de fiecare dată când o desenez, coboară tot mai adânc.