D.R. Se spune despre tine că nu te ferești de sentimentalism, că-ți asumi acest risc pentru o poezie „vie”, plină de neliniștile unui om de azi. De ce ai ales să nu te ascunzi în spatele ironiei sau al măștilor, când mulți poeți din generația ta au făcut exact asta?

A.Z. Nu a existat niciodată vreun calcul exact. Poezia mea e doar o formă de autoapărare: iau trăirile de moment, amintirile, obsesiile, fricile și încerc să mi le scot din suflet, trântindu-le direct pe hârtie. Nu am scris niciodată pentru a bifa vreun trend. Am scris pentru mine, fiindcă scrisul e singura mea terapie care chiar funcționează, singurul lucru care mă ajută să trec de la o zi la alta. Poate de asta nici nu pot scrie la tastatură, în fața unui ecran rece; îmi trebuie caietul meu de ciorne, unde hârtia simte presiunea pixului. Iar ceea ce mă surprinde uneori și pe mine e că am extrem de puține ștersături în caietele astea: ce coboară din minte pe pagină e aproape gata trăit, gata judecat. Cât despre măști… de ce m-aș ascunde? Dacă la început, la debut, eram mai preocupat de jocurile și geometria iubirii, cu timpul au început să-și facă loc, tot mai des și tot mai hoțește, fricile. Fricile noastre de fiecare zi, ale oamenilor de azi care văd cum timpul le roade din certitudini. Scriu simplu și pentru că nu-mi permit să pierd timpul cu măști. Și până la urmă, cu masca pe față este greu să mai respiri, iar eu am nevoie de poezie tocmai ca să pot merge mai departe.

D.R. Titlul „Desfăcătorul de minuni” sună aproape a paradox — cineva care desface, nu face, minuni. De unde a pornit ideea asta și ce spune ea despre relația ta cu speranța, cu miracolul, poate chiar cu poezia în sine?

A.Z. Poezia mea este instrumentul de care mă folosesc ca să ajung la ce e înăuntru, la esență. Și fiecare vers face exact asta: ia realitatea asta opacă, banală, de fiecare zi, și o desface în bucăți mici ca să-i vadă și să-i arate miezul. Relația mea cu miracolul e una extrem de pământească. Nu cred în minuni spectaculoase, ci în lucrurile mărunte pe care le trecem cu vederea pentru că sunt prea bine ambalate în rutină. Așa că desfăcătorul de minuni este pur și simplu cel care îndrăznește să umble la ambalaj, să scoată mirarea afară și să o scrie pe hârtie, necenzurată, înainte să uităm cu totul de ea.

D.R. Cartea a apărut la Editura „Libertatea” din Panciova, în Serbia, o alegere neobișnuită pentru cineva care a publicat până acum în România. Ce te-a dus spre comunitatea românilor din Voivodina și ce înseamnă pentru tine să fii citit dincolo de graniță?

A.Z. A fost o întâlnire care nu a ținut de vreun calcul editorial, ci de bucuria curată a afinităților. Am avut onoarea să o cunosc pe doamna Mariana Stratulat, directoarea Casei de Presă și Editurii „Libertatea”, la Festivalul Internațional de Literatură „Poezia – Port la Dunăre”, organizat în fiecare an de Filiala Sud-Est a Uniunii Scriitorilor din România, al cărei membru sunt și am fost invitat să fac partedin antologia bilingvă „Cele mai frumoase poezii doamnelor în dar”, realizată de doamna Stratulat, proiect care a însemnat pentru mine prima deschidere concretă spre cititorii din afara țării. Am prins gustul acestei ieșiri din granițele obișnuite, iar sprijinul inimos al comunității românești din Serbia și efortul doamnei Stratulat au făcut ca volumul meu să vadă lumina tiparului la Panciova. E un gest aproape simbolic: cartea a apărut la exact 25 de ani de la ultima mea vizită în Serbia. Să fii publicat de o editură cu o tradiție de opt decenii de activitate neîntreruptă în slujba limbii române este onorantă. Până la urmă, poezia nu are nevoie de pașaport; e doar un mod de a le arăta celor de peste graniță că purtăm în noi aceleași frici, aceleași căutări și aceeași nevoie de neuitare.

D.R. Ai debutat în 2007 cu „Te văd doar…”, ai continuat cu „Dincolo de orizonturi”, în 2020, „Temeriada”, în 2021, „Pe câmp cu inul albastru”, în 2023, iar anul acesta a apărut „Desfăcătorul de minuni”. Ești și fotograf, deci obișnuit să privești lucrurile. Cum s-a schimbat, în aproape douăzeci de ani, felul în care privești lumea și pe tine însuți?

 A.Z. Fotografia m-a învățat un lucru esențial pe care l-am dus direct în caietul meu de ciorne: încadrareacorectă, fără elemente inutile în cadru. Când privești prin vizorul aparatului de fotografiat, decizi ce lași înăuntru și ce dai afară. Iar dacă în primii ani căutam imaginea perfectă, compoziția ideală, astăzi, la Desfăcătorul de minuni, am lăsat deoparte fardul și filtrele. Am învățat să privesc lumea exact așa cum e: brută, imperfectă, uneori dureroasă, dar incredibil de vie.Dacă la început mă uitam la mine și la lume căutând răspunsuri sau mari certitudini, acum doar privesc, pur și simplu. Nu mai am răbdare pentru decoruri. Ca fotograf și ca poet, am înțeles că cele mai puternice imagini nu sunt cele regizate, ci cadrele trase în grabă, stările de moment, detaliile mărunte pe care alții le ignoră. Privirea mea de azi e mai directă, mai lipsită de iluzii, dar mult mai curajoasă. Mă uit la timp, la fricile noastre de fiecare zi și le privesc drept în ochi, fără să mai dau înapoi.

D.R. Cartea ta a ajuns la românii din Serbia. Ai planuri să continui pe firul ăsta — lansări, colaborări cu diaspora — sau a fost un episod singular? La ce lucrezi acum? Ai vreun proiect, literar sau fotografic, în lucru — chiar dacă e doar o idee sau ceva neterminat?

 A.Z. Drumul spre Panciova a fost doar o ușă deschisă, iar odată ce i-am trecut pragul, e firesc să merg mai departe. În momentul de față, lucrez alături de traducătorul Claudiu Vicol la un proiect extrem de drag mie și destul de ambițios: o antologie care va aduna 65 de poezii din toate volumele mele, traduse în limba engleză. Planul este ca acest volum să vadă lumina tiparului în Marea Britanie, sper eu, până în primăvara anului viitor. Am norocul să colaborez cu un profesionist desăvârșit, un om înzestrat cu darul rar de a simți nuanța exactă a poeziei mele și de a o așeza fix între cuvintele potrivite ale limbii engleze, fără să-i piardă pulsul.Am spus-o mereu: în ultimii treizeci de ani, tot mai puțini scriitori români au fost traduși în străinătate. Dar lucrurile nu se schimbă de la sine; doar noi putem schimba asta, pas cu pas, carte cu carte.

În paralel, pe masa mea de lucru rămân mereu caietele de ciorne și aparatul foto. Niciodată nu le pot separa cu adevărat. Caut în continuare cadrele acelea brute, directe și versurile care nu au nevoie de traducere pentru a fi simțite — fie că apar într-o antologie în Marea Britanie, fie că rămân scrise pe o pagină simplă, aici, la Galați.