Din antologiile visării, cu poezia lui Valeriu Valegvi
Antologia Supraviețuitorul visului (Editura Princeps Multimedia, Iași, 2026) – pare să fie borna unui stadiu parcurs de Valeriu Valegvi sub semnul fast al maturității și al persistenței scriitorale: perioadă a clarității expresive, a decantării, a iluminării, a tentației metafizice…
La impresionantul demers cultural au „participat” șapte cărți de poezie: Să zbori înăuntrul tău (2021), Nestinsele trăiri (2021), Hoinărind ascet prin Capricornia (2023), Dintr-un capriciu pisicile nu conduc lumea (2023), Colinele-nvolburate (2024), Mersul pe gânduri (2025), Singurătatea fulgului de zăpadă (2025).
Extras din primul edit inclus în culegere, poemul Himera celui care ai fost – ne livrează pe lângă un etalon de pregnanță valegviană și un start orientativ pentru o lecturare atentă, susținută ab initio de acea sugestivitate nostalgică proprie distincției discursive; un tragism discret alimentează textul cu o interesantă estetică a renunțării; finalul concluziv – comunicat în cheia unei fine autoironii – reclamă un interes comprehensiv special: Printre crăpăturile gardului zărești/ himera celui care ai fost. ți-e dor/ de felul cum ai fost odată. […] îi faci semn cu mâna sperând/ că te va recunoaște dar e în zadar/ totul s-a rescris în la minor.// – folosirea unei game minore (sau alterate) ca substitut pentru cunoscutul ton-standard al vibrației diapazonice sugerează – dincolo de subtilitatea formulării – că tiparul liric își afirmă relevanța prin chiar negarea acesteia…
Momentul confesiv al dezacordării traversează un climat al însingurării unde, în pofida suportului sensual, nu se face simțită decât protecția unui himeric specular, perceput ca persistență.
Prin urmare, Himera celui care ai fost valorifică, de fapt, statutul unui spirit care este.
Simplitatea rafinată a poeziei prefigurează un polisemantism care acoperă nu doar compoziția citată, ci întreaga scriere, aproape fiece stih închipuind un câmp de trecere către sensul major al exprimatului, în prelungire, al ansamblului angajat în reprezentarea poematică.
Din același volum, un eșantion care briază prin motivele conținute, prin ritmicitate, echilibru, muzicalitate ș.a.: o minunată invocație a re-nașterii descinsă din tărâmul magic al devenirii: Există o casă/ ruptă din roiul viselor tale/ nu mai încăpătoare/ decât semeția inimii/ nu mai răcoroasă/ decât firida unui gând/ atât cât să se oglindească/ în cleștarul unui sentiment/ o casă/ promisă de părinți/ […] ai cărei pereți s-au topit/ în slovele unei povești/ spusă în fața focului tihnit/ o casă/ trecută dintr-o îmbrățișare-n alta/ de ursitoarele grăbite să ajungă/ la cei de o seamă cu tine/ o casă/ pe care ți-ai dorit-o/ cu vigoarea unui lujer de crin și/ doar într-un târziu/ ai ațipit cu ea pe frunte/ casa primelor dorinți/[…] (O casă)
Uneori, când în – amiezile cu miros de fitil aprins/ vor renaște/ într-un poimâine tăcut/ (Strigăt salvator), suita lirică străbate fibra paginii cu eleganta stranietate felină – Pisicile mele/ acele plăsmuiri/ cu umbre fierbinți/ croindu-și pârtii/ cu pași de fum/ […] într-o continuă (în)toarcere […] (Portret în (ne)mișcare) – alteori, cu un soi de melancolism cinetic plasat între suprafață și adâncime – Mersul pe jos/ al melcului desigur/ mersul pe mare/ al delfinului-spiriduș/ mersul pe aer/ al șoimului intangibil/ […] mersul dinlăuntru/ al sufletului pelerin/[…] (Mersul) – dar și cu splendida cadență a frumuseții lumești – În hohotul pescărușilor/ descoși amintiri/ numeri speranțe/ declami versuri din Elytis/[…] și/ parcă-n hohotul acel/ auzi ceva din cadențele lumii// (Cadențele lumii).
Exemplificările ar putea continua, trecând, fără nicio rezervă, prin toată galeria iconică a uvrajului.
În ultimul op antologat (Singurătatea fulgului de zăpadă) se intensifică preocuparea pentru – a înțelege perpetua descompunere – un enunț dur, aflat însă în relație de complementaritate cu temele efemerității, pierderii, inexplicabilului, contradicțiilor indemonstrabile…
Fulgul de nea este, prin structura sa, un compus de forme și stări cu o considerabilă suprafață fructificabilă în sfera imaginii și nu numai, pentru că Valeriu Valegvi accesează un nivel figurativ sinestezic de influență cvasimistică: […] fă-ți timp să auzi […] / celesta incantație a fulgului de zăpadă//… Potrivit următoarelor secvențe citate, fulgul de zăpadă ar părea că se plasează – prin volatilitate, prin condiția singularității, in extenso, a unicității, dar și prin corespondența cu tainica elementaritate cosmică – în vecinătatea increatului, adică, la frontiera aluzivă dintre nonformă și formă: Acolo-n singurătatea fulgului de zăpadă/ te regăsești mai împlinit […] încă o dată recitești ultimele versuri […] ești la a nu știu câta încercare/ de a surprinde increatul în dimineți/ în care e permis aproape totul/ […]. Încheierea este asigurată de o actualizare a gândirii auctoriale susținută de treisprezece inedite – dovadă și garanție a continuității literare.
Diferențele de nuanțe – favorizate, îndeosebi, de problematici cu soluții nesigure sau imposibile – sunt gestionate, cu suplețe, de singraf care își intitulează secțiunea ineditelor Un dor de certitudini: propozit semnificativ, mai ales, pentru temele decantării și iluminării: […] diminețile/ caută salvarea-n/ anii/ vibrând în amintirea unei/ frunze/ captivă-n palma ultimului/ supraviețuitor al visului din rod// (Unde se duc diminețile) sau, într-o delicată recuperare a naturii ființale: Ai habar despre ce se-ntâmplă/ când simțurile exultă/ înaintea unei noi zile când/ soarele nu a rupt încă/ pânza cenușie a dimineții?/ […] (Bruma de certitudine) și, încă un apel la certitudine, plin de sensibilitate: Era într-o vară indiană când/ ne ascundeam după dealuri/ pline doldora de meri și pruni/ […] urmăream musculițe prinse-n/ pânze de păianjen și-un dor/ de certitudini ne toropea pașii/ prin crânguri atât de fragede […](Un dor de certitudini).
Un florilegiu al cărui un mesaj coerent pune în valoare și potențialul multivalent al textului, și culturalitatea poetului Valeriu Valegvi – care semnează o altă carte frumoasă.
