Cum funcționează o disrupție bună

Disrupțiile Oxanei Gherman se aplică direct pe piele, ca un unguent care usucă rana în loc s-o alinte.

Sub stratul evident – o cronică a unei iubiri turbulente, cu tot cu împăcări, rupturi și un fost care circulă prin volum ca un curent alternativ – se ascunde un strat mai adânc, pe care autoarea pare să-l urmărească cu o insistență aproape clinică: cum rămâi tu însăți când cineva (un bărbat, o mamă, o oglindă, propriul corp) te modifică din interior fără să-ți ceară voie.

Nu este o carte despre dragoste. Este o carte despre supraviețuirea identității în vecinătatea dragostei – și, mai general, în vecinătatea oricărei forțe care te vrea disponibilă, maleabilă, „a lui”.

Semnatara acestor versuri pare cineva care simte tot, dar refuză să se lase păcălită de propriile-i emoții – o cronicăreasă hiperlucidă a inimii, care plânge și, în același timp, ia notițe despre plâns.

Autoarea are o slăbiciune vizibilă pentru vocabularul specializat – duritatea pietrelor pe scara Mohs, autopsii, abatoare, microalarme de frigider grefate pe materia cea mai fierbinte, corpul și dorința: „la mari adâncimi se depun minerale/ cu duritatea zece pe scaramohs/ cum e frica de împietrire” (rupestră), sau „am scos tot din frigider/ cum se face la autopsie/ urla microalarma frigul” (discordanțe). Efectul e straniu și eficient: cu cât o spune mai tehnic, cu atât rana pare mai adevărată. E genul de scriitor care nu are încredere în lacrimă dacă nu poate s-o măsoare.

Sunt cel puțin trei teme care revin ca niște laitmotive în poematica Oxanei.

Întâi, eroticul, ca scurt circuit – nu iubire care unește, ci iubire care întrerupe curentul, exact ca titlul volumului: undeva, într-un poem despre extaz, gândul alunecă direct la descărcări electrice – mă gândeam la disrupții/ la descărcări electrice/ și juisam (propulsie) – de-acolo vine, de altfel, și numele cărții.

Apoi, moștenirea maternă, purtată ca o rană transmisă genetic – o mamă a cărei rochie, tăiată cu foarfeca, se multiplică simbolic în rochii pentru păpuși figurează o copilărie confiscată de propria furie: privesc casete ascunse/ tai rochia mamei și cos/ din ea rochii pentru păpuși (de câte ori îi văd fața în oglindă).

Și, în fine, îndoiala legată de statutul ei de „poetă”, ironizat cu năduf, într-un poem care refuză clișeul senzual, corporale, și se încheie aproape resemnat: nu sunt o poetă cu sâni imenși cu forme/ răscoapte […] poate că nici nu sunt/ o poetă (nu las mâinile în jos să nu-mi cadă inelele).

E limpede că vorbește dintr-un loc unde autoironia e ultima linie de apărare.

Cartea are momente de umor negru admirabil. Dumnezeu apare, într-un poem, ca un tip așezat într-un parc care bea espresso, scrie ceva pe un șervețel și pliază nota de plată înainte să iasă – exact ca un hipster sătul de conversație: nu mai crede în cărți înțelepte pe care/ nimeni nu le înțelege […] își spune aproape convins/ scrie ceva pe șervețel/ îl pliază în nota de plată și iese (să zicem că Dumnezeu e poet).

În alt poem, o despărțire domestică e narată prin doi cartofi puși în pungi separate în frigider și un hashtag jenant, uitat pe podea – un fel de reprezentare a unei relații moarte ținute la rece: în sertarul de jos au rămas/ doi cartofi în pungi separate/ și (#agaci_onthe_floor)/ un pachet plin cu ceapă (discordanțe).

Cele mai bune pagini ale volumului sunt cele în care biograficul se lasă traversat de umor și de precizie fiziologică fără să alunece în patetism: poemul despre mamă și rochia tăiată, cel despre „sarcini stagnate” (joc de cuvinte dureros între povară și maternitate ratată) – restul copiilor mei/ sunt respirații grăbite/ într-un joc de ping-pong […] te rog să nu mori […] vreau să te nasc voi fi lapte (sarcini stagnate) – și finalul cărții – o femeie singură într-un așternut impecabil, care se joacă savuros cu propriul nume prin formula „sunt ex-act cine sunt”, fericită „cât se poate de verosimil” (singură într-un așternut impecabil).

Cartea se adresează, cred, cititorului format, obișnuit cu poezia contemporană confesivă, dar deloc dispus la sentimentalism — cuiva care vrea sinceritate fără alintări, livrată cu bisturiul, nu cu acuarela.

Are o precizie anatomică a suferinței,  are felul în care corpul devine laborator poetic – are un simț al comicului care o salvează mereu din prea-multă tragedie.

Volumul stă firesc alături de generația de poete care au adus corpul feminin explicit în poezia română de după anul 2000 – Svetlana Cârstean, Ruxandra Novac, Elena Vlădăreanu – dar se distinge printr-un amestec propriu de erudiție (aluzii la Brâncuși, Nietzsche, Vonnegut, franceză presărată firesc în text) și o textură foarte contemporană, de rețea socială și cafenea cu wifi. Locul ei firesc e undeva la granița dintre poezia corporală de generație și un soi de jurnal clinic al unei conștiințe prea treze încât să se mai lase mințită.

Poeta practică formula scurtă – eficientă la început, devenind ceva mai previzibilă spre mijlocul volumului – iar, în ciuda steriotipiilor de receptare, densitatea imaginilor (fiecare vers tinde să fie o metaforă memorabilă) nu-l obosește pe acel cititor ce caută și respirație, nu doar intensitate.

Câteva poeme rămân, poate intenționat, prea criptice pentru a se lăsa parcurse fără efort.

Neîndoielnic, cartea merită citită – pentru că spune, cu o luciditate rar întâlnită și fără autocompătimire, ce înseamnă să te reconstruiești din bucăți în timp ce lumea din jur continuă își continuă sporovăiala.

O lirică tăioasă – prin chiar laconismul ei aforistic, care se citește repede și se digeră mai greu – exact așa cum ar trebui să funcționeze o disrupție bună.

Dacă ar fi să aleg un poem care să închidă aceste seu așa cum închide și volumul, ar fi acesta — ultimul din carte, cel în care autoironia devine, în sfârșit, un fel de împăcare:

Singură într-un așternut impecabil

viața mea nu e altceva decât

un loc pentru mine (K. Vonnegut Jr.)

îmi clatin contrastele

pe punctul de echilibru

un aer tonic fluieră între carcase

și lucruri pe care le-am șlefuit

ca să uit

după atâtea palme și flori

îmbrânceli și sărutări

pregătind o cădere nervoasă

fac un salt contra propriei rezistențe

sunt ex-act cine sunt

fericită până la capăt

într-un cadru inanimat

dar cât se poate de verosimil

inhalez golul ceștii cu ochii închiși

arabica sută la sută

intensitate șapte din zece

și zero iluzii zero pretenții

zero nepotriviri