Clara (fragment de roman)

(fragment de roman)

L-am urmat pe străduțele pustii acum, căci toți, după cum fuseseră instruiți, își închiseseră îngrijorarea între cei patru pereți. Am mers așa, pe mutește. Primarul grăbit, cu câțiva pași în fața mea, iar singurul lucru după care puteai să spui cât este de încordat erau umerii pe care îi ținea plecați. Am admirat într-un fel faptul că își putea păstra cumpătul în atare situație, deși era clar că nu știe nici el ce este de făcut. În plus, nici nu părea genul care să accepte opiniile celorlalți, prin urmare l-am lăsat să-și rumege propriile gânduri, deși aveam întrebări la care ar fi putut să răspundă. M-am consolat cu gândul că, mai încolo, voi afla tot ce mă interesează, așa că nu mi-am mai bătut capul și am început să mă uit în jur.

Era un orășel chiar frumos acesta unde nimerisem. Străzile erau pietruite și mărginite de clădiri vechi. În condiții normale aș făcut poze repede cu telefonul, apoi aș fi căutat pe internet informații despre arhitectura locului sau vreu detaliu mai interesant. Acum nu era cazul.

După ce am cotit de câteva ori, am ajuns la o casă aflată la capătul uneia dintre străduțele aflate mai la margine.

– Puteți să stați aici, a zis primarul, fără să mă privească direct. În câteva ore vom avea întâlnirea cu ceilalți din grupul de lucru. Mâncați, odihniți-vă puțin și veniți la Primărie. Eu o să fiu acolo.

A ciocănit tare în ușa din lemn, apoi s-a întors și a plecat grăbit, fără să aștepte ca ea să se deschidă sau să mă introducă noii gazde. Nu am avut răgaz nici măcar să întreb cum ne vom mai vedea, dacă ceasurile nu mai funcționează.Ușa casei s-a deschis, însă nimeni nu a apărut în prag. Am plecat capul și am intrat, remarcând în treacăt că intrarea nu era doar scundă, ci și îngustă, ca și cum cei care intrau trebuiau să fie mici și subțiri. Cu tot întunericul acela de jur împrejur, am simțit că ăla trebuie să fie locul în care umbrele merg să-și găsească adăpost și să se ascundă de noaptea care le-ar fi înghițit cu totul. Nici umbrei nu-i place întunericul.

Am trecut, așadar, de prag și am intrat într-o încăpere destul de înaltă cât să nu stau cu capul plecat, care părea un soi de bucătărie. În mijloc, o masă cu doar două scaune ținea un opaiț care reușea în mică măsură să lumineze încăperea, însă mi-a permis să arunc o privire în jur. Mai erau două pahare, un vas plin cu apă, iar lângă, un coș cu chifle proaspete, pe care le-am identificat mai mult după miros. În partea dreaptă era o sobă cu patru picioare în care ardea focul și abia atunci mi-am dat seama că tremuratul acela era și de frig, nu numai de teamă.

Lumina flăcărilor mi s-a părut în sfârșit ceva normal și liniștitor în povestea asta care, pe măsură ce o împart cu voi, pare că se tot îndepărtează, ca și cum doar am auzit-o, iar apoi am ajuns să o istorisesc mai departe.

Pe partea cealaltă am zărit mai multe obiecte pe care nu le-am înțeles până nu m-am apropiat. Era o vârtelniță, din aceea pe care se trage firul de țesut și un război nici prea mare, nici prea mic, suficient pentru un covor de pus în mijlocul camerei. Pe ele, niciun fir de ață, niciun scul în coșul de lână. Niciun început de covor pe urzeală. Un scaun mic de lemn, cu trei picioare, aștepta alături.

Pe celălalt perete se vedea silueta pântecoasă a unui dulap pentru vase, cu loc pentru cele bune în partea de sus și cele de toată ziua în partea de jos. Nu am mai apucat să mă mir mai departe, pentru că ușa dinăuntru s-a deschis, iar în încăpere a intrat o bătrână care abia îmi ajungea până la piept. A înaintat până în fața mea. După ridurile feței, pe care a ridicat-o spre mine, părea în vârstă, lucru contrazis de căutătura ochilor ce mă avertiza să nu o subestimez. Silueta măruntă și dreaptă era îmbrăcată cu o rochie verde, grea, dintr-o pânză simplă, și am intuit pe dată că sub haina aceea se poate ascunde la vedere, cu ușurință, o doamnă ori o femeie simplă.

Ochii femeii m-au privit cercetător, ca și cum ar fi vrut să-mi afle rapid povestea, direct dinăuntru, fără să mă întrebe cine sunt și ce hram port. Pentru câteva clipe m-am simțit ca un elev scos la tablă, apoi ca și cum mă știa de demult, dintr-o altă viață pe care nu mi-o aminteam. Sau poate din mai multe vieți, căci felul în care mă privea se tot modifica.A avut întâi privirea mamei, duioasă, dar aspră, cum privești fiul rătăcit. Căutătura s-a schimbat apoi și, dinăuntrul ochilor, m-a privit complice și cu zâmbet sora pe care nu am avut-o, pe care mi-am dorit-o, ca și cum aș fi știut că trăiește undeva, într-o altă lume, unde nu pot să ajung decât cu gândul, uneori. La sfârșit, a apărut privirea iubitei. Iar când gândul ăsta din urmă, neliniștitor, de neconceput în fața unei femei în vârstă, a prins contur în mintea mea, ochii femeii au început să strălucească mai tare decât lampa de pe masă, iar în ei, din adâncuri, prin înserarea albastră, am zărit venind spre mine o siluetă, pe care aș fi recunoscut-o dintre toate femeile de pe pământ, căci era Aria, dar nu cea în carne și oase pe care o știam, ci ideea de Aria, dacă ea ar fi fost iubita mea în toate viețile posibile. Iar cărarea pe care se apropia, un tunel cu oglinzi de o parte și de alta, o arăta multiplicată la infinit, la fel cum infinite trebuie să fi fost toate lumile în care ne-am știut unul pe altul, pe dinafară și pe dinăuntru. Iar adevărul ăsta a explodat în mine, ca și cum îl ținusem încuiat într-o încăpere secretă pe care nu o deschisesem niciodată, nici măcar într-un vis, și nici nu o presimțisem.

Uimit, am tras rapid, cu un șuierat, aer în piept, iar imaginea a dispărut de unde venise. În fața mea se afla din nou femeia, redevenită o bătrână oarecare, și aș fi concluzionat că toată întâmplarea a fost doar rodul imaginației mele dacă nu ar fi fost zâmbetul malițios care i se ivise în colțul buzelor, zâmbet pe care nu încerca să-l ascundă, ci, din contră, părea că găsește ceva satisfăcător în a mă vedea pus în încurcătură.

Într-un final, se așeză la masă și îmi făcu un semn scurt din cap să mă pun pe scaunul din fața ei.

– Eu sunt Clara, dar aici toți îmi zic Țesătoarea. Poți să-mi spui cum dorești. Înțeleg că ai ajuns la noi odată cu întunericul, chicoti reținut, ca și cum ar fi făcut o glumă foarte bună pe care altcineva nu avea cum să o înțeleagă. Te-au trimis la mine ca să fie mai simplu. Locuiesc singură, așa că nu trebuie să-și bată nimeni capul unde să găzduiască un bărbat ca tine.

„Ca mine? Cum e un bărbat ca mine?”

N-am ajuns cu gândul la capăt sau să rostesc vorbele, că mi-a și răspuns, semn că de acum mă cunoștea doar din căutătura de mai devreme.

– Mă rog, un bărbat incomod, rigid și care crede că le știe pe toate, a spus pe un ton fără urmă de judecată, ca și cum era o simplă constatare, doar o stare de fapt.

Am vrut să protestez, în primă instanță, însă, până a ajuns la capătul frazei, mi-am dat seama că spunea adevărul, unul pe care, desigur, îl știam și eu, așa că nu am mai spus nimic, aspect care, dată fiind expresia de pe fața ei, a descumpănit-o pe moment. S-a redresat rapid însă, iar eu am înțeles că suntem adversari într-un joc ale cărui reguli trebuie să le descopăr pe parcurs, pentru că în ochii ei s-a aprins o sclipire de entuziasm, ca atunci când afli că șahistul desemnat ca adversar nu este neapărat prost și că, deși, evident, este sub nivelul tău, poate să-ți ofere ceva surprize pe parcurs, așa că treci din starea de blazare la cea de studiere a celui din fața ta, în speranța că vei descoperi la timp mutările-surpriză care pot oricând răsturna situația pe tabla de joc.