Borderline: Factologia interiorizată a feminității

Cartea Gabrielei Petre, Jurnal de existență Borderline, a văzut lumina tiparului în acest an, 2026, la Editura Stef, din Iași. Volumul este o triadă confesivă, delimitare estetică evidentă încă de la pagina de gardă a cărții, în care autoarea își dezvăluie opțiunea creatoare: „Acestea nu sunt doar povești ale unor evenimente, ci pagini din jurnalul vieții mele (s.n.). […] Aceasta este povestea mea. Aceasta este lupta mea. Și acesta este jurnalul (s.n.) care o păstrează.” (Petre, 2026, 7)

Aceeași pagină mărturisitoare dezvăluie un alt aspect esențial, în legătură cu demersul scriiturii din acest Jurnal de autoare. Gabriela Petre relevă, încă de la început, faptul că jurnalul este mărturia unui exercițiu de memorie. Aceasta din urmă este sita prin care interioritatea narativă reușește să cearnă materialul rememorativ („Dar memoria nu ascultă de ordine. Alege ce rămâne și ce șterge. Iar în mine a rămas tot ceea ce m-a schimbat.” – Ibid.).

Cartea este structurată în trei segmente confesive. Fiecare dintre ele înregistrează intervale semnificative ale existenței autoarei, intervale plasate la câte o limită existențială. Nu întâmplător, coperta cărții poartă, în colțul din dreapta, jos, semnul acestui demers mnemotehnic: „Nu ești la limită. Ești dincolo de ea.”. Jurnalul Gabrielei Petre este un demers de literaturizare a unor praguri de viață situate la limită, structurat în trei episoade semnificative.

Celebrul antropolog francez Arnold van Gennep, autorul unei lucrări de referință în domeniu, despre riturile de trecere, oferă o definiție sugestivă a limitei: „Din punct de vedere material și magico-religios, oricine trece de la un teritoriu la altul se află, pentru un timp mai mult sau mai puțin îndelungat, într-o situație specială: el plutește între două lumi. Această situație am denumit-o eu limită.” (Gennep, 1996, 27). Această plutire între două lumi este, în cartea Gabrielei Petre, o dublă perspectivă asupra evenimentelor. Jurnalul luptei cu stihialul personal nu ilustrează doar contactul zguduitor cu moartea, cât, mai ales, contactul cu viața și cu meandrele ei. Eroina cărții plutește între viață și moarte. Lupta naratorului-personaj este cu tenebrele sociale, personale sau cu destinul comunitar.

Pe de altă parte, să nu uităm că scriitura, în Jurnalul de existență al Gabrielei Petre este una eminamente feminină. Într-una dintre scrierile de început ale sale, Hortensia Papadat-Bengescu se mărturisea, la rându-i prin intermediul povestitoarei din nuvela Femei între ele, inclusă în volumul de debut al scriitoarei interbelice, Ape adânci (1919). Acolo întâlnim o distincție sugestivă între psihologia masculină și cea feminină: „Studiul femeii mi-a părut totdeauna mai interesant decât al bărbatului, fiindcă la bărbați faci înconjurul faptelor și faptele sunt rareori prea interesante, pe când femeia are o rezervă bogată de material sufletesc, în căutarea căruia poți pleca într-o aventuroasă cercetare plină de surprize.” (Papadat-Bengescu, 1980, 80). Un asemenea tip de scriitură, prin care se interiorizează realul și trăirile-limită de pe pragurile esențiale ale acestuia, boala sau moartea, este recognoscibil și-n cartea de care ne ocupăm.

O secvență simbolică pentru destinul de luptătoare al celei înscrise în traiectul unei vivisecții a propriilor încercări prin labirintul ontic este cea care închide primul jurnal. Este secvența retragerii în propria singurătate ca într-un topos compensativ, al conștientizării puterii de redempțiune: „Mă apasă singurătatea din mine și din casa asta… În casa mea, tăcerea are ecou. Uneori îmi pare că respiră împreună cu mine. Mă așez pe marginea patului, îmi scot halatul, și parcă aud cum liniștea se așază pe umerii mei mai greu decât o armură de plumb. Nu mi-e teamă de ea, dar nici nu pot să o îmblânzesc. Îmi voi lăsa sufletul și lacrimile de pe obraz în palma lui Dumnezeu și mă voi încredința somnului, preț de o clipă. Am înțeles, în anii ăștia, că nu oamenii puternici câștigă luptele, ci aceia care nu-și permit să le piardă. Că fragilitatea nu e dușmanul nostru – rușinea de a o recunoaște este. Că singurătatea nu te ucide dacă înveți să-i vorbești.” (Petre, 2026, 41).

Jurnalul oncologic

Cea mai consistentă secțiune epică a cărții este cea intitulată Moartea are pistol Bard. Autoarea propune un flux confesiv legat de propria dramă, singura proză din tripticul confesiv, care se raportează la meandrele sinelui, la propria limită.

Structural vorbind, discursul epic se structurează pe un canon dual, implicând pendularea între exterioritate și interioritate. Povestea acestui jurnal conturează mai multe praguri. Mai întâi, șocul psihologic al conștientizării fragilității propriului trup invadat de-o boală necruțătoare; treapta a doua, „desenarea” unui traiect personal prin lumea reconfigurată de noua realitate a propriei ființe; ultima treaptă, atingerea purgatoriului personal.

În primă instanță, exterioritatea trimite markeri, semne rău prevestitoare. Primul semn malefic este cântecul bufniței „undeva în noapte”. Apoi, visul din noaptea premergătoare zilei de naștere: „Visasem că mă scufund într-un hău. Încercam, din răsputeri, să mă salvez, strigam după ajutor, dar nimeni nu mă auzea.” (Petre, 2026, 72). Momentul oniric punctează, în subconștient, un descensus – cufundarea într-un abis existențial. Petrecerea aniversară este marcată de momentul nefast în care paharul de șampanie crapă concentric în mâna celei sărbătorite. În sala de așteptare de la „Histo”, plină de oameni veniți din toată țara, protagonista este a 13-a pe lista medicului anatomo-patolog. Perioada internării pentru tratament, în Secția de Radioterapie este prefigurată de un al doilea episod oniric: „Cu o zi înainte de a mă interna, am avut un vis ciudat. Am visat că urcam o scară și coboram o alta, într-un iureș continuu. La un moment dat, m-am oprit în fața unei uși mari de mahon, apărută parcă din neant, în capătul treptelor. Am apăsat clanța și am pășit      într-o încăpere inundată de o lumină orbitoare.” (Petre, 2026, 119). Cel de-al doilea vis dezvăluie ambivalența ascensus-descensus și amintește de simbolismul Scării lui Iacob, care implică accesul la „lumina orbitoare”, ipostaziere a propensiunii teluricului vremelnic spre dimensiunea transcendentului. Nu în ultimul rând, perioada petrecută în secția de Medicină Nucleară este marcată de redundanța cifrei 5: internarea durează 5 zile, pacienta și-a adus 5 rânduri de pijamale, 5 prosoape și 5 sticle cu apă plată. „Cinci” este definită ca o „cifră-simbol a penitenței” personale. Metafora scării se traduce într-o imagine a propriei nevoințe: „Scara mea era scara vindecării. Scara sufletului meu…” (Petre, 2026, 122).

Scriitura punctează insinuarea acestor markeri specifici răului în existența cotidiană a celei lovite de proximitatea morții. În acest labirint al exorcizării propriei maculări ființiale apare simbolul anunțat încă din titlu, pistolul BARD. În plan denotativ, pistolul este un instrument medical conceput pentru biopsiile tiroidiene. Naratoarea exploatează acest instrument în plan conotativ, ca mesager tanatic. Titlul celui de-al doilea jurnal, Moartea are pistol Bard, ca prag necesar de lectură, anticipează această plasare a destinului uman în proximitatea neființei. Eul devine filtrul epic, situat între interioritatea care-și dezvăluie ulcerațiile sufletești și exterioritatea invazivă. În această ecuație ontică tensionată intervine metafizicul. Vecinătatea bolii și a morții naște spaima de-a vizita un Deus otiosus, iar închiderea ochilor, ca „obloane de suflet” marchează o formă de refugiu interior, de refuz deliberat al exteriorității care înstrăinează prin suferință fizică și sufletească: „Cu pași grei, mă îndrept spre bisericuța din curtea institutului. Ușa e închisă. Azi Dumnezeu nu acordă audiențe. Nu e nimeni în jur, nu e nimeni în Cer, nu e nimeni alături… Mă apropii de un copac și îmi lipesc fața de scoarța lui udă. Închid ochii – obloanele mele de suflet…” (Petre, 2026, 78).

Toposul acestui jurnal este spitalul, spațiul bolii, al suferinței și relevă desenul recluziunii umane, al imposibilității de a se deroba de la ritualul exorcizării răului.

Cabinetul anatomo-patologului este un spațiu închis („camera mică”), iar în spatele biroului nu se deslușește decât o „fereastră meschină”, care dă într-un perete vopsit negru. Sala de operație nu are ferestre, lampa scialitică are o lumină polarizată a cărei strălucire nefirească orbește. Claustrarea maladivă apasă sufletește, închide respirația interioară, sufocă mental. După operație, delirul post-operator naște un substitut halucinatoriu al absenței ferestrelor, pletora de ochi care invadează toposul bolii ca într-un coșmar diform, nesfârșit.

Terminologia din sfera medicală setează discursul narativ, ca semn al destinului individual implacabil: borderline este semnul vieții aflate la granița cu moartea, diagnosticul dezvăluie depășirea stadializării, „trombii tumorali hidoși au pornit în circulație”, fața eroinei devine „mixedematoasă”. Trecerea prin boală este purgatoriul personal și o pregătire implicită pentru demersul existențial autarhic.

Finalul jurnalului marchează „Întoarcerea la mine însămi”. Boala, cancerul, amenințarea risipirii propriei ființe nasc o luptă cu limita, cu suferința, cu neantul. Revenirea în firescul simbolizat de „costumul de sală albastru” face trimitere la șarpele Ouroboros. Așa cum șarpele care-și mușcă neîncetat coada simbolizează ciclicitatea ontică, distrugerea și recrearea continuă a vieții, la fel protagonista Jurnalului oncologic se reinstaurează ca ființare menită izbânzii personale, dincolo de imediatul fatidic al perisabilității trupești.

Jurnalul neputinței

Așa cum jurnalul luptei cu boala secolului, după cum a fost numit cancerul, apare ca un Jurnal al neputinței de sine, cel care-i urmează în cartea Gabrielei Petre poate fi numit un Jurnal al neputinței de Celălalt. Și aici, spitalul este un câmp de luptă, dar nu unul personal, ci un câmp de neîncetată deschidere de sine către aproapele suferind. Această deschidere o plasează pe eroină, de această dată, într-o categorie umană aparte, „oamenii în alb”. Cancerul este înlocuit de pandemia SARS CoV-2.

Există și în acest segment confesiv al cărții semne care definesc noua luptă: „mărunțeii odioși”, elementele inferioare ale lanțului trofic, microbii și virușii sunt componentele noii realități intruzive. Noua lume se impune prin semnele alterării comuniunii, ale cuminecării umane, izolarea și masca chirurgicală.

Reflexul mundan al nenorocirii colective este tot spitalul. Toposul devine o lume macabră, plină de combinezoane și de viziere, o lume de oameni fără oameni, în care comunicarea se face doar prin semne și gesturi. În aceste condiții-limită, omul își pierde identitatea atât în viață cât și în moarte. Cotidianul se consumă între doi poli magnetici infernali: „pozitiv” și „negativ”. Hic et nunc, trăirea firească se atrofiază, sărbătorile își pierd substanța. Este sugestivă, în acest sens, secvența primirii colindătorilor de Crăciun. În această scenă simbolică, șocantă este distanța, impusă de spaima contaminării. De teama infestării, colindătorii sunt primiți la fereastra apartamentului de la etajul blocului. Momentul ritualic este alterat, profunzimea trăirii sărbătorii creștine este știrbită de teamă, de moarte, de lipsa căldurii firești a momentului. Autoarea însăși este strivită de sluțirea frumuseții sărbătorii: „Aș vrea să le răsplătesc efortul și generozitatea, dar îmi dau seama că nu le pot da o ofrandă, pentru că i-aș contamina. Mă retrag din dreptul ferestrei. Mi s-au umplut ochii de lacrimi și mi-au picat mâinile a deznădejde. Iată-mi prizoniera unei boli care m-a sluțit și mi-a furat aerul, și mersul, și seva… Existența noastră e împâslită.” (Petre, 2026, 158). Aceeași „împâslire” existențială mutilează un alt ritual, cel al înmormântării. Mortul însuși devine un simplu leș anonim, sugrumat într-un sac, fără alai și fără cruce, fără bocete și fără sacru. Naratoarea descoperă, terific, omniprezența fricii într-o lume care și-a pierdut busola firescului.

Finalul Jurnalului de pandemie strecoară, totuși, speranța. Trăirea însăși capătă culoare: „… acel verde-mentă a fost prima culoare care a pătruns în întunericul în care trăiam. Prima nuanță care a reușit să îmi clintească privirea dinspre frică înspre viață.” (Petre, 2026, 162). Poșetuța verde-mentă, cu ghetuțele asortate coloristic devine simbolul deschiderii către viață în mijlocul cenușiului vieții măcinate de boală, promisiunea unui „mâine”, posibil, nesperat. Imaginea simbolului vitalist al regăsirii sinelui, verdele, amintește de roșul fetiței plasate în mijlocul cenușiului morții din pelicula Lista lui Shindler, a regizorului Steven Spielberg.

Jurnalul de luptă

Segmentul confesiv cel mai schematizat epic, deși plasat primul, în triada narativă a cărții se concentrează asupra existenței în afara canonului salvării de vieți omenești al eroinei. Lectorul întâlnește, de această dată, componenta socialului și imaginea omului în halat, angajat într-o luptă pentru drepturile propriei bresle.

Naratorul-personaj devine „avocățica”, liderul comunității medicale, care se plasează în siajul luptei sindicale pentru drepturile confraților. Spitalul este amenințat cu desființarea, în condițiile în care noul director este promovat pe criterii politice și clientelare.

Textul se concentrează pe satira socială, în centrul căreia se află imaginea ușor burlescă a parvenitului. Georgia Stanca este noul manager al spitalului, „beizadeaua politică” asezonată strălucitor și fals cu „noua colecție Loro Piana sau cu „produsele La Roche-Posay”, „diva cu pantofi Louboutin” care-și mișcă mâinile „încărcate de brățări Shamballa”. Naratoarea se folosește aici de formula antinomiei umane, plasând în antiteză aceste detalii ale meschinăriei umane cu altele prin care conturează „semne” ale rutinei spitalicești, adeseori ignorate: mâinile „umflate de la mănușile chirurgicale”, saboții medicali care „au crăpat într-un colț, de atâta folosire.” Prin același demers sunt plasate în antiteză doamna Georgia, care „poartă pulover de angora, cu guleraș din puf de lebădă”, cu „părul coafat retro” și sora medicală, Sanda pe saboții căreia  „zăresc pete mici de sânge – pesemne nu a apucat să-i șteargă, abia ieșise de la ulcerul acela perforat și se grăbise să ajungă la ședință.” (Petre, 2026, 23).

Astfel, superficialitatea și lipsa de implicare a managerului apar într-o contrapondere studiată cu detalii ale cotidianului spitalicesc. Lupta sindicală devine, în acest caz, o ieșire asumată „din lumea albă” a luptei cu boala.

Bibliografie

1. Gennep, Arnold Van, Riturile de trecere, Ed. Polirom, Iași, 1996
2. Papadat-Bengescu, Hortensia, Ed. Minerva, București, 1980
3. Petre, Gabriela, Jurnal de existență Borderline, Ed. Stef, Iași, 2026.