Biletul

Se uita hipnotizată în ochii decolorați ai vrăjitoarei. Erau niște ochi care păreau să fi văzut prea multe și să fi dormit prea puțin, ceea ce, pentru niște ochi de vrăjitoare, era probabil o fișă de post. Avea o voce ruginită, scoasă parcă dintr-un cufăr în care se păstraseră câteva secole de descântece:

– Pentru deschiderea, îndrăzneala și curajul tău, poți păstra biletul pe care l-ai găsit. Aștept de mult pe cineva căruia să i-l dau. Reține însă că el devine valabil doar dacă zece zile la rând te vei comporta ca și cum ceea ce scrie pe el e împlinit. Altfel, n-are nicio valoare, drăguța mea, a încheiat cu un chicotit ca un chițăit care s-a transformat în sunetul alarmei de la telefon.

A zâmbit, buimacă. Era în vacanță. Își pusese totuși alarma devreme, pentru că urma să ia trenul spre Barcelona din micul orășel aflat la vreo cincizeci de kilometri și voia să ajungă înainte ca soarele să înceapă programul de lucru în regim de caniculă. Trenurile erau din jumătate în jumătate de oră. Își propusese să viziteze Cartierul Gotic, ușor de văzut la pas și își rezervase o intrare ghidată la Muzeul Picasso.

În gară au luat-o toate transpirațiile, aerul era încins, iar automatul de bilete dădea eroare, așa că a fost nevoită s-o cheme în ajutor pe femeia de la ghișeu, care, cu apăsări lente, ostentative, îngreunate de unghiile supradimensionate, a reușit să deblocheze aparatul și, cu un chicotit ca un chițăit, i-a indicat locul de unde trebuia să ridice biletul, cu aerul cu care îi arăți unui copil unde se deschide o ușă.

A băgat mâna și, uimită, a scos două bilete. Unul era cel pe care îl plătise: dus-întors spre Barcelona, doisprezece euro. Celălalt era vechi. L-a întors. Pe spate scria: „Bilet spre fericire. Valabil cu persoana iubită. Doar dus!”. A rămas câteva secunde cu ambele bilete în mână, apoi le-a băgat în geantă.

În tren, și-a amintit visul și a început să râdă:

– Bine, Senyora bruixa[1] cu ochi decolorați! Accept provocarea! 10 zile la rând o să mimez că am o persoană iubită.

Trenul înainta de-a lungul mării. Pe țărm, doi octogenari se țineau de mână în plimbarea lor de dimineață. S-a uitat la ei mai mult decât era necesar.

Când a ieșit din metrou, în stația Passeig de Gracia, a uitat să respire câteva secunde.

Barcelona avea talentul de a te face să te simți mic fără să te umilească.

Bulevardul era elegant, larg, aproape insolent de sigur pe el. În fața ei se afla „Manzana de la Discordia” (Mărul discordiei), celebra porțiune în care trei arhitecți își etalaseră geniul: Casa Batllo, construită de Antoni Gaudi, Casa Amatller, construită de Puig I Cadafalch (lipită de cea dintâi) și Casa Lleo Morera, construită de Domenech I Montaner, pe același trotuar, la câțiva zeci de metri. Trei feluri de a spune lumii: „Uitați-vă bine, pentru că nu mai facem încă una ca asta.”

Passeig de Gracia se termină în Placa de Catalunya, de unde, în câțiva pași, a ajuns în colțul ei preferat, Barrio Gotico, în care Catedrala Barcelonei domină secolele.

Pe Carrer Montcada, străduță îngustă cu palate spaniole, unele găzduind spectacole de flamenco, se află Muzeul Picasso, în care, ghidul grațios și agil ca un toreador, le-a dezvăluit entuziast istorii de negăsit pe internet despre Picasso, care a trăit în Barcelona la vârsta adolescenței și a donat muzeului cea mai mare parte din munca sa realizată în perioada respectivă. „Copil fiind, pictam ca Michelangelo. A trebuit să ajung la bătrânețe ca să îmi pot permite să pictez ca un copil” – a zis Picasso.

După muzeu, a ajuns la Els Quatre Gats[2], localul în care, cu mai bine de un secol în urmă, se adunau artiști, boemi și oameni care probabil nu aveau suficienți bani pentru a fi considerați burghezi.

Picasso i-a făcut coperta meniului, fiind unul de-al casei. Proprietarul fusese avertizat atunci când a avut ideea deschiderii unui restaurant pentru artiști, că acolo vor veni doar „patru pisici” – expresie catalană pentru „mai nimeni”. I s-a părut o idee bună de nume, contrar căruia a ajuns printre cele mai căutate.

A prins un loc fără rezervare, fiind înaintea orei 14, când majoritatea clienților aleg să prânzească. O să stea puțin de vorbă cu ea, într-un răgaz altfel. A ales stridii și creveți la grătar, care au venit cu o cupă de cava[3] din partea casei.

După prânz s-a rătăcit intenționat pe străduțele laterale înguste, sărăcăcioase, mirosind a urină, toate suficient de vii ca să nu-i mai pese unde ajunge. Barcelona o purta.

A ajuns la Muro del Beso[4], zidul alcătuit din mii de imagini care, privite de la distanță, formează un sărut. „El mundo nace en cada beso.” Lumea se naște cu fiecare sărut.

Un fotograf face poze „la minut”, fără succes, fiindcă toți își folosesc acum propriile telefoane. De ce nu? I-a cerut s-o pozeze singură, deși de regulă se fotografiau cuplurile care se sărutau.

Platanii sprijină cerul pe coroanele verzi, iar uneori se unesc, într-un prelung arc de triumf. Așa e Rambla, pulsând de viață și culoare, cu atracții și obiective la tot pasul, dar și cu cerșetori, care mai de care mai inventivi. Au abordări diferite: e claunul care vinde baloane, cu peruca tricoloră alunecată din cauza transpirației, femeia slabă înțepenită într-o mătanie, țiganca cu ochii închiși, așezată turcește, câteva statui vivante și tânărul pletos care are în față câteva pahare, cu texte diferite: pentru băutură, pentru droguri, pentru mâncarea câinelui, pentru mâncarea lui.

Din când în când zumzetul străzii e spart de o voce puternică de femeie care îți trece prin șira spinării. Acum, cu o melodie italiană, L’Appuntamento. S-a scotocit de monede.

– Oricât e bine, nu te deranja! Mă bucur să văd români de-ai mei (o ghicise după inscripția de pe tricou, cu siguranță). Io-s din Bârlad, poți să îmi lași o țigară?

– Sigur, ține două. Merge treaba asta cu cântatul?

– Merge, dar am avut și ghinion că săptămâna trecută m-au amendat. Dar nu-i corect, pe marocanii care fură îi lasă în pace…

– Și cât ți-au dat amendă?

– 300 de euro…

– Ai avut de unde să plătești?

– Păi ce am lucrat joi și vineri s-au dus pe amendă…

– Deci două zile de lucru pentru amenda asta, insistă, făcând simultan un minim calcul aritmetic.

– Să aveți grijă la genți, că fură marocanii ăștia, și-s rapizi…

– Ție ți-au furat ceva?

– Ce să îmi fure? Păduchii din cap? se îndepărtează râzând și lasă una dintre țigări tânărului care servește la bar.

Au trecut zece zile, apoi încă zece, și ea a continuat să își facă zilnic cadouri și să își rezerve timp pentru ea, ceea ce-i desenase un zâmbet permanent în colțul buzelor.

Are din nou drum în Barcelona. De data asta automatul de bilete funcționează, trenul e dotat cu aer condiționat, își lasă privirea să se scalde în albastrul care însoțește linia ferată. În uscăciune și praf, sfidează arbuști cu flori exuberante roz, mov, violet, galben, toate în nuanțe puternice.

Acum, în fața Catedralei s-a instalat Merkat Gotic, târgul de antichități și bunătăți locale. Soldăței, pirați, cu tot cu un velier negru, jucării vechi, ceasuri, binocluri, bijuterii patinate de timp, timbre din toate colțurile lumii. Se oprește la standul cu vederi ilustrate, unele scrise, altele nu. Răsfoiește și citește câteva dintre ele, sub privirea amuzată a vânzătorului care o analizează intrigat. Ar fi putut cumpăra tot teancul, era un euro bucata. Degetele i se opresc pe un bilet de tren ca al ei, pe spatele căruia vede (ar putea să jure că e același scris): Bilet pentru doi îndrăgostiți. Valabil toată viața!

– Acela nu e de vânzare, l-am rătăcit printre vederi, chiar îl căutam de mult, spune grăbit vânzătorul.

– Ce interesant, n-am știut că există mai multe.

– Cum adică mai multe?

– Am și eu unul asemănător, adică ideea e aceeași.

– Pot să îl văd?

– Desigur, se scotoci ea în portofel, iată-l.

În timp ce bărbatul examina biletul, a avut timp să îl privească. Avea trăsăturile puternic asimetrice, însă îl simțea incredibil de familiar.

Doi ochi spălăciți din mulțime au văzut atunci cum bărbatul se apleacă brusc peste marfa din stand, până ajunge cu fața la câțiva centimetri de a femeii. Așteaptă aprobarea ochilor ei, care vine într-o secundă, și-apoi o sărută ca și cum ar fi ultimul lucru pe care îl face.

Nu te mai saturi de povești siropoase, chițăi vrăjitoarea cu ochii închiși către cea cu ochii spălăciți.

Măcar am depășit vechiturile alea de practici cu noduri[5], chirăi cealaltă răgușit.

Garguiul de pe Pont del Bisbe (Podul Episcopului) nu este un gargui propriu-zis, ci un craniu străpuns de un pumnal, sculptat pe partea inferioară a podului. Se zice că cine îl privește va avea ghinion, dacă mergi cu spatele pe sub pod și îți pui o dorință, aceasta se îndeplinește.

Dacă cineva l-ar fi privit în clipa aceea, pe lângă eventualul ghinion, ar fi avut o priveliște rară: își bulbucase ochii prin orbite, ca de fiecare dată când le vedea pe cele două vrăjitoare. Își lăsă privirea să se depărteze de lume, iar cele două s-au contopit într-una singură, cu două umbre și un singur mers.

[1] doamnă vrăjitoare, în dialect catalan

[2] patru pisici

[3] vinul spumant spaniol

[4] Muralul este opera artistului fotograf Joan Fontcuberta și a ceramistului Antoni Cumella, inaugurat în 2014 cu prilejul comemorării a 300 de ani de la asediul din 1714 (Războiul Succesiunii Spaniole) – moment istoric tragic în care Catalonia și-a pierdut autonomia. A fost creat cu implicarea cetățenilor – artistului a cerut locuitorilor Barcelonei, prin intermediul unui ziar local, să trimită fotografii personale care să exprime conceptul lor de „moment de libertate”. Au fost selectate 4.000 de fotografii, imprimate ulterior pe plăci de ceramică și aranjate digital în funcție de nuanțe – imagini cu peisaje, familii, animale, proteste, călătorii, momente intime.

[5] Se credea că vrăjitoarele catalane puteau fura mințile unui bărbat folosind o sfoară din cânepă, căreia îi făceau noduri în timp ce rosteau numele bărbatului și al femeii. Din acel moment, bărbatul simțea o atracție sufocantă pentru cea aleasă de vrăjitoare.