Sub lumina credinței

Într-o lume care aleargă neîncetat după noutate, găsesc adăpost în gesturile vechi, repetate, în acele obiceiuri care-mi ancorează sufletul atunci când tinde să rătăcească. Există o eliberare în a te lăsa purtat de curgerea rânduielilor, o formă de libertate pe care doar fidelitatea față de tradiție ți-o poate oferi. Sunt ortodoxă, iar pentru mine, timpul nu începe cu artificiile zgomotoase ale Revelionului, ci cu liniștea profundă din primele zile de ianuarie.

Credința mea se hrănește din detalii fine, din superstiții vechi transformate în legi nescrise ale casei, pe care le păstrez cu sfințenie. Printre ele, o datină neschimbată de generații cere ca, la cumpăna dintre ani, pragul locuinței să fie trecut mai întâi de un bărbat, semn de bun augur, de stabilitate și de forță ocrotitoare pentru anul ce va urma. De aceea, începutul de ianuarie poartă mereu o notă de așteptare discretă, o vigilență ritualică în care veghez ca nicio prezență întâmplătoare să nu tulbure această așezare.

Adevăratul început al anului, pragul spiritual pe care îl aștept cu emoție, este pentru mine Boboteaza, pe 6 ianuarie. Pentru mine, această zi aduce nu doar sfințirea spațiului, ci și o uriașă ușurare: știu sigur că acela care va călca primul dincolo de prag, aducând cu sine noul an, este însuși preotul, trimisul divin. Cu această certitudine, orice umbră de neliniște se risipește.

Când ușa se deschide, odată cu slujitorii altarului intră în casă un val de aer cu o prospețime imaculată, amestecat cu mireasma inconfundabilă de busuioc. Este momentul în care inima mea se liniștește: primul pas în căminul meu a fost făcut sub semnul harului. Cântarea „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne…” răsună cald, umplând fiecare colț al încăperii, îmbrăcând pereții într-o haină de binecuvântare. Când stropii de agheasmă cad peste icoane, peste praguri și peste fruntea mea, simt cum se dizolvă orice urmă de teamă. Casa nu mai este doar un simplu adăpost din cărămidă și lemn, ci devine un microcosmos sfințit în care ordinea și pacea au fost reinstaurate.

Curgerea ritualurilor nu se oprește însă la interiorul casei; ea se extinde, firesc, asupra tuturor lucrurilor care ne poartă pașii prin lume.

Am avut mereu convingerea profundă că binecuvântarea are, într-un fel cvasi-pământesc, un termen de expirare, aidoma unei polițe de asigurare auto. Așa cum înnoiești actele mașinii pentru a fi în legea statului, la fiecare început de an simt nevoia imperativă de a reînnoi scutul spiritual al vehiculului nostru. Sfințirea mașinii a devenit, astfel, o prelungire necesară a sărbătorii.

Gândul acesta m-a călăuzit spre un gest care avea să rămână întipărit în memoria mea.

Când ne-am cumpărat o mașină nouă i-am cerut soțului meu să nu lase lucrurile la voia întâmplării și să meargă cu mașina la Biserica de lemn din Centrul Civic din Brașov. Acea biserică, având hramul „Înălțarea Domnului și Soborul Maicii Domnului”, este o oază în stil maramureșean, ridicată între anii 1994 -1998, având formă de cruce simplă, răsărită spectaculos printre blocurile moderne și freamătul urban al orașului.

Acolo, în curtea bisericii de lemn, soțul meu a întâlnit un călugăr aflat în trecere, venit de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. Întâlnirea nu a fost una oarecare. Părintele a primit rugămintea cu o deschidere rară și a acceptat să facă slujba pe automobil. Regretul meu de atunci, un ghimpe rămas până astăzi, este că soțul meu, copleșit de solemnitatea momentului, nu a reținut numele acelui călugăr. Însă mi-a mărturisit un lucru pe care nu-l voi uita: „Nimeni, până la el, nu a mai făcut această slujbă cu atâta dragoste și dăruire.” Nu fusese o simplă formalitate, o stropire grăbită, ci o rugăciune fierbinte în care fiecare gest izola mașina de tot zgomotul din jur.

De atunci, în fiecare an, când stropii sfințiți ating tabla și parbrizul sub cerul înghețat de ianuarie, îmi amintesc de acea dăruire. Ne urcăm la volan cu o altfel de liniște, știind că drumurile noastre viitoare au primit acea asigurare înaltă pe care nicio companie pământească nu o va putea oferi vreodată. Iar pentru noi, acea semnătură pusă pe caroserie cu un mănunchi de busuioc era singura poliță care conta cu adevărat.

Anii au trecut, drumurile s-au adunat în mii de kilometri prinși sub roți, pe ninsori, pe ploi sau prin aglomerații obositoare, iar Dumnezeu ne-a ferit de accidente.

Curgerea timpului a așezat de atunci multe alte amintiri peste acea zi, însă o întâmplare din 6 iulie 2013, a rămas întipărită în memoria mea. Lăsam în urmă Brașovul pentru a merge în vizită la fratele meu, Florin Gabriel, în localitatea Utvin din județul Timiș. Aveam în suflet aceeași liniște, știind că mașina ne poartă în siguranță pe șoselele țării.

Utvinul ne-a primit cu o atmosferă tihnită, specific bănățeană, iar destinația noastră era o casă cu o arhitectură generoasă, construită parcă pentru a ține familia unită: la parter locuiesc socrii fratelui meu, Violeta și Gicu, oferind clădirii o bază plină de înțelepciune și ospitalitate, în timp ce etajul este al lui, al soției sale, Oana Simona, și al fiului lor, Robert Andrei. Astăzi, acel etaj răsună de pașii plini de veselie ai fiului lor, însă atunci, în acea zi de iulie, băiatul era doar un prunc în brațele mamei lui, născut cu o lună în urmă.

Ospitalitatea moldovenească, căci socrii fratelui meu aduseseră cu ei în Banat tocmai generozitatea zonelor lor natale, are un gust inconfundabil. Aburii bucatelor așezate cu dragoste pe masă, aromele îmbietoare și zâmbetele lor ne-au învăluit imediat. Dincolo de firescul revederii, acea zi avea să-mi dezvăluie o coincidență. Întotdeauna am simțit că cifrele nu sunt simple semne pe o foaie, ci un limbaj discret prin care ni se șoptește că totul este guvernat de o ordine superioară. Discutând la masă, am aflat un detaliu interesant: socrii fratelui meu se căsătoriseră într-o zi de 29 august. Exact ziua mea de naștere.

Pentru mulți, o asemenea potrivire ar putea părea o simplă coincidență. Pentru mine, a fost o confirmare spirituală a faptului că destinele noastre se intersectează pe coordonate bine stabilite. Faptul că acești oameni își uniseră viețile în exact aceeași zi în care eu veneam pe lume punea o pecete de rudenie sufletească peste legătura noastră de familie. Privind în jur, la fratele meu, un gurmand desăvârșit, un om care știe să prețuiască o mâncare bine făcută și bucuria care se naște în jurul unei farfurii, nu am putut să nu zâmbesc. Să ajungă în acea casă, unde ospitalitatea se măsoară în tăvi aburinde și rețete vechi, fusese, fără îndoială, un complot reușit al destinului.

Totul părea perfect, până când norii au acoperit albastrul cerului. Albul imaculat al norilor a început să se coloreze în nuanțe de gri, la început pale, apoi din ce în ce mai închise la culoare. Au început tunetele, bubuituri înfiorătoare, joase, care făceau pământul să vibreze. Norii se rostogoleau deasupra Utvinului ca niște valuri uriașe de funingine. O vreme am rămas pe terasa de la parter, hipnotizată de spectacolul sumbru al naturii dezlănțuite. Vântul începuse să bată cu o violență extremă, aplecând crengile copacilor până aproape de sol și ridicând valuri de praf, iar ploaia a pornit năprasnic, în rafale tăioase.

Văzând că urgia devine periculoasă, am abandonat terasa și am urcat în grabă la etaj. Acolo, ferită de furia directă a furtunii, m-am apropiat de fereastră. Priveam prin geam perdeaua impenetrabilă de stropi, o masă compactă, albicioasă și furioasă de apă care cădea cu un zgomot asurzitor. Natura ștersese dintr-o mișcare toate contururile lumii exterioare. Nu se mai vedea nimic la câțiva metri; grădina îngrijită, drumul, casele vecine, totul dispăruse în acest potop de vară. În spatele sticlei care tremura sub asaltul vântului, gândul mi s-a îndreptat, instinctiv, spre mașina lăsată în fața porții.

La un moment dat, atmosfera deja tensionată a fost pulverizată de o bubuitură, un zgomot atât de violent încât a făcut să trepideze întreaga casă, de la fundație până la grinzi. Pereții au vibrat, sticlele ferestrelor au gemut sub presiune, iar aerul din cameră a părut că se comprimă. Conversațiile s-au oprit brusc. Privirile ni s-au intersectat pline de panică. Nu fusese un simplu tunet; fusese un zgomot puternic nuanțat de un ecou metalic, semnul că ceva fusese lovit direct, chiar acolo, în imediata noastră apropiere.

Incertitudinea ne măcina. Era absolut imposibil de ieșit pentru a verifica. Dincolo de geam, potopul continua, lăsându-ne doar cu rugăciunea pe buze și cu speranța că scutul nevăzut al credinței noastre va rezista și de această dată.

Furia cerului s-a potolit la fel de brusc cum începuse. Norii de funingine s-au risipit treptat, lăsând loc unei liniști ireale, întrerupte doar de clipocitul apei care se scurgea încă de pe jgheaburi. Aerul devenise incredibil de curat.

N-am mai pierdut nicio secundă. Mânați de neliniște, am coborât în grabă treptele și am ieșit în curte. O primă scanare ne-a liniștit: acoperișul era întreg, ferestrele parterului intacte, iar pomii erau toți în picioare. O suflare de ușurare a început să ni se strecoare în piept. Frica fusese mai mare decât paguba.Dar siguranța s-a destrămat într-o clipă. Dincolo de gard, vocea fratelui meu a tăiat aerul, aspră și tensionată. Ne striga din stradă, cu un ton care nu suferea amânare. Am pornit spre ieșire cu pași grăbiți prin numeroasele bălți. Știam că acolo, în fața porții, lăsasem parcată mașina noastră, cea pe care o încredințasem binecuvântării  la începutul anului.

Când am trecut de cadrul porții, imaginea m-a lăsat fără suflare. Stâlpul de electricitate din fața curții, un colos din ciment, masiv, cu o lațime de peste 40 de centimetri, fusese secerat de trăsnet sau doborât de vânt, n-am înțeles exact, și zăcea prăbușit. Forța descărcării electrice sau violența vântului îl trântise pur și simplu, prăvălind tonele de beton pe pământul din fața porții.

Însă adevărata minune, detaliul în fața căruia logica pământească s-a oprit, abia acum se dezvăluia. Acest gigant de ciment căzuse exact, milimetric, între mașina noastră și cea a fratelui meu. Cele două autoturisme erau așezate una lângă cealaltă, umăr la umăr. Distanța dintre ele era extrem de mică, o fantă strâmtă de câțiva zeci de centimetri, strictul necesar cât să poți deschide o portieră. Era un spațiu în care mastodontul de beton nu ar fi avut cum, după nicio lege a fizicii, să se prăbușească fără să strivească ambele caroserii.

Ne-am apropiat tremurând. Colosul se odihnea pe sol cu o precizie care te înfiora. Pe mașina noastră se vedeau doar trei zgârieturi extrem de superficiale, fine ca un fir de păr, ca și cum o pisică s-ar fi jucat leneș pe vopsea. Pe mașina fratelui meu, singurul semn al trecerii acelui monstru de ciment era cauciucul roții, care fusese doar ciupit și dezumflat. Atât. O atingere infimă de munte de beton care ar fi putut distruge totul. Stâlpul trecuse printre ele ca o lamă, de parcă o mână nevăzută, de o precizie chirurgicală, l-ar fi ghidat în cădere, așezându-l pe singurul petic de pământ liber.Am privit mașina noastră, cea stropită cu agheasmă sub cerul Brașovului de călugărul de la Sâmbăta de Sus, și am simțit cum un fior cald îmi străbate corpul, în timp ce șopteam cu lacrimi de recunoștință: Mulțumesc lui Dumnezeu! Nu era vorba de noroc. Era semnul că asigurarea noastră divină funcționase.

Cu cât privirea se apropia de stâlp, cu atât mintea refuza să creadă ceea ce ochii erau obligați să accepte: uriașul de beton era răsucit în jurul axei sale de trei sau patru ori. Imaginea aceea ireală a cimentului torsionat a rămas vie în memoria mea. Mai mult, fusese deplasat cu aproape un metru de la axa lui principală. Nici zece oameni la un loc și niciun utilaj de înaltă performanță nu ar fi reușit vreodată să-l rotească și să-l strecoare cu o asemenea acuratețe între cele două mașini.

În acea zi de iulie, sub cerul proaspăt spălat din Utvin, am înțeles cu toată ființa mea că nicio forță pământească nu dictase acea traiectorie imposibilă. Fusese doar intervenția Divinului, coborâtă să ne arate că rânduiala, credința și acea asigurare înaltă, cerută în fiecare ianuarie, sunt mai reale decât orice altceva din lumea aceasta.