Scara păcatelor

Satul nu apărea pe hărți decât dacă măreai suficient. Se strângea între două dealuri joase, cu livezi bătrâne și o biserică mică, zugrăvită pe dinafară, ca și cum cineva ar fi vrut să țină lumea afară, dar n-a mai avut unde s-o lase. Pe zidul de apus, frescele erau roase de ploi, dar scara aceea de încăperi, una peste alta, încă se ținea. Fiecare cameră avea deasupra un acoperiș țuguiat. Înăuntru, un biet copil era ținut de umeri de un înger, ce opunea o tăbliță cu înscrisuri slavone unui diavol ridicat în picioare, care înălța o jalbă cu acuzații. Scara păcatelor. Culorile – ocru, roșu ars, verde închis – păreau să nu fi îmbătrânit la fel ca restul.

Bogdan ajunsese acolo într-o după-amiază de toamnă, cu o invitație scrisă de mână de la preotul satului. Motivația oficială era o discuție despre „relația dintre somn și morală în comunități tradiționale”. Motivația neoficială era mai simplă: în satul acela, oamenii aveau același tip de vis.

– Nu-i nimic deosebit, i-a spus părintele Ilie în prima seară, în curtea casei parohiale, în timp ce își turna ceai. Așa se visează pe aici.

– Toți la fel?

– Nu chiar. Fiecare cu camera lui.

Nu a explicat ce înseamnă „camera lui”. A schimbat subiectul către drumurile sparte și către promisiunile primăriei, care veneau în fiecare campanie ca o ploaie scurtă, fără să ude.

Prima pe care a acceptat să vorbească a fost Maria, contabilă la primărie. Își ținea părul strâns, iar pe masă avea două telefoane: unul pentru „treabă”, unul pentru „acasă”.

– Nu-i mare lucru, a spus ea, fără să-l privească direct. Mă ține de umeri… așa, ușor. Nu strânge. Și celălalt îmi arată tabla.

– Ce scrie?

– Nu știu… adică știu, dar nu pot spune exact. E ca atunci când îți amintești ceva fără cuvinte. E… despre ce nu trebuie să spun.

A făcut o pauză scurtă.

– Eu lucrez cu cifre. La noi, dacă nu mai rotunjești din când în când, nu iese nimic. Și dacă nu iese, vine controlul. Și dacă vine controlul, nu mai e vorba de cifre.

– Și visul?

– E același. Îl știu. Nu-l mai povestesc. A doua zi… îți vine să nu mai vorbești mult. Să nu mai explici.

A ridicat din umeri, ca și cum asta ar fi fost o formă de liniște.

În aceeași zi, Bogdan a vorbit cu Victor, consilier local. Omul avea un fel de a-și ține mâinile în buzunar, chiar și când stătea jos.

– Eu nu cred în prostii, a început el, fără să fie întrebat. Dar dacă tot întrebi, da, visez. E ca în pictură. Nu se schimbă nimic. Nici eu nu mă mișc.

– Ce ți se arată?

– Nu-i treaba ta.

A zâmbit, dar nu era un zâmbet.

– Știi cum e cu proiectele? Vin bani, pleacă bani. Trebuie să ții oamenii în lucru, să nu se supere. Dacă nu faci, te schimbă. Dacă faci, te întreabă de ce ai făcut. La final, tot tu ești de vină.

– Și în vis?

– În vis nu negociezi. Asta e diferența.

A scos telefonul, l-a verificat, apoi l-a pus la loc.

– N-ai ce să faci cu asta, domn’ doctor. Nu e boală.

La magazinul din centru, Lili, vânzătoarea, a vorbit fără să fie întrebată prea mult. Avea o voce care făcea lucrurile să pară mai ușoare decât erau.

– Eu sunt la camera aia cu mânia, a spus, cu un fel de mândrie liniștită. Adică… nu știu dacă așa se numește, dar cam așa e. Mă ține și-mi arată. Nu țipă nimeni, nu e nimic… Doar că după aia, dacă vine cineva și zice ceva, îți vine mai repede să răspunzi.

– Și nu încerci să schimbi asta?

– Ba da. Taci. Dar tăcerea nu te scoate de acolo. Doar te ajută să nu te vezi prea tare.

A râs scurt.

– La noi, dacă nu răspunzi, zic că ești slab. Dacă răspunzi, zic că ești rău. Unde vrei să te duci?

Seara, părintele Ilie a deschis biserica pentru el. Lumina era joasă, galbenă. Scara de pe peretele de apus se vedea mai clar decât în timpul zilei.

– De ce sunt diavolii mai sus? – a întrebat Bogdan.

Ca să vezi întâi acuzația, a spus preotul. Omul așa învață mai repede.

– Și îngerii?

– Te țin.

– De ce nu salvează?

Părintele a ridicat ușor din umeri.

– Cine ți-a spus că nu?

Au rămas în liniște. În partea de jos, într-o scenă mai ștearsă, un diavol avea un picior rigid, ca o proteză.

– Ăsta de ce e așa?

– Așa a pictat meșterul.

– Și dacă nu?

– Atunci tot așa a rămas.

Nu era un răspuns, dar nici nu părea că lipsește ceva din el.

În noaptea aceea, Bogdan a visat.

Nu a fost o tranziție. A fost ca și cum ar fi intrat într-o încăpere pe care o cunoștea deja. Fundalul era plat, culorile fără umbră. A simțit mâinile pe umeri – calde, ferme, fără grabă. Nu putea să întoarcă capul complet, dar nici nu avea nevoie.

Diavolul nu era amenințător. Ținea tabla sus, ca un funcționar care îți arată formularul corect. Piciorul drept părea rigid. Nu s-a uitat mult la el.

Textul nu era text. Era un sens. O propoziție scurtă, completă, care nu avea nevoie de cuvinte.

Dimineața, nu a încercat să o scrie.

A doua zi, la școală, învățătoarea, Anca, i-a spus:

– Copiii învață repede. Nu le explicăm. Nu e nevoie. Îi aducem o dată la biserică, atât.

– Și apoi?

– Apoi știu.

– Ce știu?

– Ce e pentru ei.

A spus asta ca și cum ar fi vorbit despre culori.

– Nu e bine să le spui prea mult. Își fac singuri ordine.

– Și dacă greșesc?

– Nu greșesc. Doar… ajung.

La primărie, Maria a închis un dosar și a oftat scurt.

– Au mai trimis o listă. Trebuie să iasă. Dacă nu iese, vine altă listă.

– Și tu?

– Eu țin evidența.

– A cui?

S-a uitat pentru prima dată direct la el.

– A tuturor.

Apoi a adăugat, mai încet:

– Nu e diferit de acolo.

Nu a spus „unde”.

În aceeași zi, Victor a avut o ședință. S-au discutat aceleași lucruri: asfaltări, apă, contracte. La un moment dat, cineva a ridicat vocea. Victor nu a răspuns imediat. A tăcut. Apoi a spus doar atât:

– Nu are rost.

Ședința a continuat. La final, un coleg i-a spus:

– Ai fost calm azi.

– Am fost.

– Nu te mai recunosc.

– Nu e nevoie.

A plecat fără să mai adauge nimic.

Seara, la magazin, Lili a pus marfa pe rafturi. Un bărbat a intrat și a început să se plângă de prețuri, de salarii, de „cum merg lucrurile”. Lili a ascultat. A tăcut. Apoi a spus:

– Atât avem.

Bărbatul a ridicat tonul. Lili nu a răspuns. Nu pentru că nu ar fi vrut, ci pentru că nu era loc.

Când a plecat, a rămas o liniște scurtă.

– Vezi? – a spus ea, fără să se uite la Bogdan. Nu te scoate. Doar te ține.

În noaptea următoare, visul a revenit. Aceeași cameră. Aceeași poziție. Aceeași propoziție, fără cuvinte.

De data asta, Bogdan a încercat să o „traducă” în minte. Nu a reușit. Nu pentru că era complicată, ci pentru că orice cuvânt pe care îl alegea părea să micșoreze sensul.

Dimineața, a scris în carnet:

„Nu e limbaj. E verdict.”

A tăiat cuvântul „verdict” și a scris „constatare”.

A tăiat și „constatare”.

A lăsat rândul gol.

În ultima zi, a mai vorbit o dată cu părintele Ilie.

– De ce nu spune nimeni exact ce vede? – a întrebat.

– Pentru că nu ajută.

– La ce?

– La nimic.

– Și atunci de ce există?

Părintele a privit spre peretele de apus, unde scara urca, încăperile se repetau, iar culorile țineau loc de lumină.

– Ca să nu mai întrebi.

Bogdan a zâmbit ușor.

– Nu funcționează.

– Ba da, a spus părintele. La timp.

A plecat după-amiaza. Drumul era același. Dealurile la fel. Semnalul la telefon revenea și dispărea.

La un moment dat, a primit un mesaj de la Maria:

„Am închis situația.”

Nu știa la ce se referă.

Nu a răspuns.

Seara, în camera de hotel, a adormit repede.

Visul a venit fără să se anunțe. Aceeași cameră. Aceleași culori. Mâinile pe umeri.

De data asta, a observat ceva care nu se schimbase, dar pe care nu-l văzuse: felul în care îngerul îl ținea.

Nu strângea.

Nu împingea.

Doar nu lăsa.

A încercat să facă un pas înapoi. Nu a putut. Nu pentru că era ținut, ci pentru că nu exista înapoi.

Diavolul a ridicat tabla. Sensul a fost acolo, complet, fără rest.

Dimineața, Bogdan nu a mai scris nimic.

La micul dejun, a deschis telefonul și a citit știrile: contracte, anchete, promisiuni, justificări. Limbajul era același, doar ordinea se schimba.

A închis telefonul.

Când a ieșit din hotel, a avut un impuls scurt să verifice direcția. Nu pentru drum, ci pentru altceva.

Nu a făcut-o.

A mers înainte, cu senzația clară că există o poziție în care fusese pus.

Nu a spus nimănui.

Pentru că nu era nimic de explicat.

Doar ceva de ținut cont.