Portretul unei lumi dispărute

Rodica Bretin construiește în Pisica de la ora cinci un roman-puzzle din povestiri autonome, iar motivația ei e declarată explicit chiar din prag, prin ideea că „tot ce îi trebuie unui romancier este o memorie bună”.

Cartea nu e o ficțiune, ci un act de recuperare – fiecare povestire fixează un fragment din lumea unor oameni care nu mai sunt, iar structura fragmentată, în insule narative, reproduce fidel felul în care funcționează memoria afectivă: nu cronologic și ordonat, ci în episoade vii, fiecare cu propria lui culoare.

Sentimentele descrise sunt autentice – căldura, umorul, atenția la detaliu senzorial nu se pot inventa. Dar epilogul dezvăluie și un strat ascuns, aproape o decizie conștientă: „Eu, cel puțin, am trăit o copilărie fericită” e o afirmație care, plasată după atâtea episoade ce lasă să se vadă lipsuri, frică istorică și absurdul cenzurii („nimeni nu e trist în țara noastră, tovarășa scriitoare!”), sună mai puțin ca o constatare simplă și mai mult ca o alegere estetică – aceea de a nu transforma cartea într-un rechizitoriu, ci într-un omagiu: „Am scris cărțile mele pentru ea și pentru tata… pentru bunica și satul ei magic”. Stilul rămâne narativ-oral, cu o voce adultă ironică ce intervine peste perspectiva copilului, iar episoade cum sunt cel al porumbelului Arthur – cu lecția tatălui că „păsările sunt făcute pentru cer… nu le poți închide” – arată cum moartea și pierderea sunt integrate firesc, fără apăsări pe pedala sentimentalismului.

Cartea funcționează ca un muzeu afectiv al unei lumi dispărute – pivnițe cu murături, televizoare cu „pureci”, apartamente împărțite între mai multe familii, grădinițe germane tolerate de regim. Pentru cititorul care a copilărit în acea epocă, e o oglindă a propriei memorii; pentru cel mai tânăr, o poartă accesibilă și caldă spre o lume greu de imaginat altfel. Forța cărții stă în detaliu și în sinceritatea gestului de fond: salvarea prin scris a unor oameni dragi, transformați – cum spune chiar autoarea – în personaje „care au trăit cu adevărat”.

Naratoarea-copil nu e deloc un personaj exclusiv „bun” sau idilizat, iar acest lucru e unul dintre meritele cărții – care nu riscă să cadă în melodramă.

Pe de o parte, e curioasă, plină de inițiativă, generoasă cu animalele (salvarea porumbelului Arthur, hrănirea zilnică a pisicii de pe acoperiș) și loială – ține secretele tatălui, păstrează cu sfințenie ritualuri mici.

Are și o anumită blândețe morală, alimentată de poveștile bunicii despre păcat și răsplată, pe care le urmărește cu o seriozitate copilărească aproape solemnă.

Pe de altă parte, are și trăsături mai puțin „cuminți”, recunoscute deschis de autoare: e încăpățânată până la sfidare („dintr-o înfrângere în alta, spre victoria finală” – planul ei de a aduce animale în casă fără voia mamei), practică minciuna și disimularea cu lejeritate (ascunde de mamă tot ce face cu Arthur, „era secretul meu”), și nu e ferită de bucurie răutăcioasă – când unul dintre cei doi muncitori care răniseră pisica se prăbușescde pe acoperișul magaziei, reacția ei spontană e „Bine a păţit‑o omul rău!”, replică care șochează adulții din casă. Mai are și un strop de gelozie și spirit competitiv-vindicativ – față de vărul Sorin își dorește revanșa „după obiceiul indienilor care nu uită în veci o insultă”, iar când descoperă o fotografie veche a părinților simte „împunsătura geloziei”, fiindcă ei avuseseră aventuri despre care ea nu știa nimic.

Așadar personajul nu e un copil-înger, ci unul viu, contradictoriu – curios până la nesupunere, afectuos dar capabil de cruzime verbală spontană, loial dar secretos. Tocmai această ambivalență face portretul credibil și ține cartea departe de nostalgia siropoasă.

Pisica de la ora cinci se înscrie într-un gen foarte răspândit și cu rădăcini adânci în literatura română: romanul/cartea de amintiri din copilărie, scrisă din perspectiva adultului care recompune, prin episoade, o lume apusă. E o filiație care merge de la Creangă (Amintiri din copilărie) la Ion Agârbiceanu, la memorialistica interbelică și postbelică, dar și la valul mai recent de cărți-mozaic apărute după 1989, în care scriitori formați în comunism își rescriu copilăria fragmentat, cu umor și cu o anumită blândețe față de o epocă altfel dură. În ultimii ani genul a cunoscut o adevărată renaștere în România – există un public larg, mai ales printre cititorii formați înainte de 1989, care caută în astfel de cărți recunoaștere și consolare, dar și un public mai tânăr care le citește ca pe niște documente etnografice „calde”.

Pisica de la ora cinci ar putea fi liantul care să umple, cu sentimente și povești ce trebuiau neapărat spuse, fisura dintre generații.