Adriana NEAGOE (n. 1956, București) a absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”.

A plecat din țară în 1990, după prima mineriadă, și s-a stabilit în Statele Unite, unde a devenit medic psihiatru. A urmat cursuri online de scriere creativă cu Florin Iaru și cu Marin Mălaicu-Hondrari.

În 2021 a debutat cu volumul de povestiri Trompalui Eustachio (Editura Casa de Pariuri Literare).

A publicat în revistele Dilema Veche, Observator Cultural și Viața Medicală, precum și în mediul online. Este prezentă în edițiile Trecuturi (2023) și Relații (2024) ale antologiei KIWI (editor Marius Chivu), precum și în volumul colectiv 11 Lucruri Mărunte. Copilăria în Comunism (coord. Florin Lăzărescu, Editura Muzeului Național al Literaturii Române Iași, 2024). În prezent locuiește cu familia în Boston” – (editura Polirom).

Volumul Placebo, scris de Adriana Neagoe și recent publicat la editura Polirom din București, este un volum de proză scurtă care cuprinde 15 povestiri ce au ca tematică centrală experiența primei generații de emigranți în America de după Revoluția din 1989, dar și realitățile românilorîn România comunistă.

După cum se știe, efectul placebo este un fenomen care se petrece la nivel psihologic și fiziologic, care apare în cazul în care unui pacient îi este administrat un tratament fără substanță activă, fiind legat de așteptările individului cu privire la efectul tratamentului. În fapt, este vorba de semnificația cu care persoana investește „medicamentul” sau, mai bine zis, efectul acestuia. În acest caz, organismul va reacționa ca și cum substanța primită ar fi un tratament real, putând oferi ameliorări mai ales în controlul durerii sau al depresiei. Potrivit studiilor, între 30% și 60% dintre persoane pot simți o reducere a durerii după administrarea unui placebo. Deși la noi a fost preluat din engleză, cuvântul placebo este o formă a verbului latin placeo (plăcere).

Prin urmare, încă din titlu, această carte ne invită în interiorul unor povești de viață, aflate de autoare prin prisma meseriei de medic psihiatru, pe care letransformă și le descrie cu mijloacele scriitorului, în speranța că va ajuta cititorul să iasă din propria realitate și să intre în alta,în care poate fie empatiza cu personajele, fie a se identifica cu situațiile trăite de acestea. Așa cum am zis și la lansarea acestui volum, din punctul meu de vedere, pilula cu povești oferită de scriitoare poate salva, pentru un timp, cititorul de la prea multa realitate în care își duce viața.

Ineditul cărții scrise de Adriana Neagoe constă în faptul că majoritatea povestirilor sunt plasate în America, fiind cu precădere vorba despre povești ale românilor emigrați. Prinși între două lumi, ei încearcă să se adapteze societății în care au ajuns și, totodată, să nu uite de unde au plecat. Prin urmare, poartă prin lume cu ei țara, oamenii și obiceiurile lor, însă într-un mod oarecum idealizat, așa cum depărtarea îi face pe îndrăgostiți să aibă o imagine înfrumusețată a persoanei iubite. Scriitoarea vorbește din proprie experiență și asta face ca volumul să fie unul veridic din punct de vedere al coerenței interne a personajelor vizavi de întâmplările prin care trec, dar și din acela al înțelegerii felului în care două culturi atât de diferite una de cealaltă trebuie să se ciocnească, să se concureze și, într-un final, să ajungă la o formă hibridă.

Găsim, așadar, diferențe culturale mai mari sau mai mici, care sunt tratate de multe ori cu umorul necesar supraviețuitorului nevoit să reziste vremurilor grele.

Cred că, istoric, am ajuns la momentul în care povestirile despre experiența emigrării (și în ultima vreme au mai apărut volume despre ce a însemnat realitatea aceasta pentru cei care au plecat) sunt absolut necesare pentru a înțelege o parte semnificativă a populației acestei țări care a ales să trăiască în altă parte (în prezent sunt aproximativ 6 milioane de români în diaspora, România ocupând locul 17 în clasamentul țărilor cu cei mai mulți emigranți la nivel global).

Finalul cărții ne duce înapoi spre tinerețea și copilăria trăite în comunism, cu tot ce a presupus aceasta: cu lipsurile și cu soiul acela de naivitate pe care îl au cei crescuți în țări închise.

Fiind lipsiți de un orizont mai larg, ei trăiesc totul în spațiul familial și, bineînțeles, în lumea interioară, care constituie singura evadare posibilă. Deși salvatoare pe termen scurt, retragerea în sine creează pe termen lung mecanisme care îi împiedică, la maturitate, să mai  relaționeze firesc cu celălalt. Pentru că un astfel de mediu denaturează atât legăturile familiale, cât și structura psihicului uman, prin trăirea în permanență a două forme de existență: una aflată în spatele ușilor închise și alta publică. Astfel, trecutul comunist nu rămâne o simplă epocă istorică, ci se transformă într-o geografie interioară traumatică, pe care personajele o poartă cu ele prin lume.

Deși profesează ca medic psihiatru, autoarea nu transformă volumul într-un tablou clinic, ci se păstrează într-o zonă de fină observație a naturii umane, de empatie lucidă a mecanismelor psihicului uman dezvoltate în condiții de vulnerabilitate (boală, relații de familie deficitare, alienare, etc.). Prin înțelegerea naturii psihicului uman, ficțiunea Adrianei Neagoe devine, în cele din urmă, acel remediu placebo capabil să decripteze realitatea și pentru cititor, privind-o lucid, dar cu umor și compasiune.

 

*Adriana NEAGOE, Placebo, editura Polirom, București, 2026.

Autor