Parazitul

Simt bila rece în palmă, o cântăresc balansând expert antebrațul.

Nu vreau să par un ageamiu, nu în faţa lui Algernon care îmi urmărește fiecare mișcare pe sub pălăria lui șmecheroasă de culoare portocalie. Ticălosul zâmbeşte, ca şi cum ştie deja că voi greşi.

Eu nu ratez des, dar când îl văd stând cu mâinile în buzunare până la coate şi atât de relaxat, cu zâmbetul ăla… simt că înnebunesc. Aşa câştigă mereu jocul.

În şcoala era la fel, premiant şi arogant. Ba nu, premiant, arogant şi norocos.

Îmi sufla premiul întâi pe clasă cu doar câteva zecimi şi Dumnezeu ştie cât toceam să fiu cel mai bun.

Mama a murit în ultimul an de liceu, iar tata s-a luat de băutură.

Dintr-o dată, perspectiva de „elev muncitor şi isteţ“ s-a dus naibii. N-au mai fost bani şi pentru studiile mele.

Am rămas acasă, locul unde „plictisitor“ era cel mai întâlnit cuvânt.

Cu toate acestea, gândeam fericit că voi scăpa, în sfârşit, de Algernon.

Norocos cum îl ştiam, îmi închipuiam că va intra la o universitate bună, ceva de nivel Grandes Écoles, apoi va avea o carieră strălucită şi astfel va dispărea pentru totdeauna din viaţa mea.

Dar ce să vezi? A renunţat la studii în anul doi, aşa, din capriciu, fără să aibă vreo problemă, de parcă se ţinea după mine, cumva agăţat de destinul meu nefericit.

Eu m-am angajat la un magazin de vinuri, el la o băcănie cunoscută din centru. Păream la fel.

Privesc din nou înspre terenul de joc. Nu pot să nu văd zâmbetul încrezutului.

„Scrofiţa“ albastră este în spatele a trei bile lipite una de alta. Dacă o lovesc doar pe cea mai apropiată, risc să rămân ultimul şi o să fiu complet scos din joc. Aşa că aleg curajos să fac un carreau, să spulber bilele adversarilor şi să ajung în poziţia cea mai apropiată de bila azurie. Îl văd cum se scărpină între picioare şi cum scuipă în nisip, în faţa lui, dar în direcţia mea, ca şi cum mi-ar fi spus că-l doare de jocul meu fix la un metru de locul mâncărimii.

Cât tupeu are… În locul lui mi-ar fi fost ruşine să ridic ochii, mai ales după cât rău îmi făcuse.

Ieşeam de jumătate de an cu Eloise, o roşcată frumoasă, timidă şi pistruiată, dar îmi plăcea fiecare pistrui de pe nasul ei delicat. Lucra la o croitorie.

Nemernicul ne văzuse împreună şi ştia bine că eram fericiţi.

Avea atunci acelaşi zâmbet parşiv şi fermecător. A aşteptat momentul potrivit.

Eloise a intrat în băcănia din centru şi, cu tupeul ăla de nezdruncinat, a intrat în vorbă cu ea.

Nu i-a trebuit mult să-i sucească minţile şi în câteva zile eram din nou singur.

Dumnezeule, cât l-am mai urât atunci…

Dincolo de mizeriile din trecut ale lui Algernon, în ultima vreme un singur lucru mă mai bucura, unul singur, la naiba, o plăcere modestă şi poate banală pentru mulţi alţii: jocul cu bile, Boules.

Eram cel mai bun la asta şi ceilalţi jucători din Épernay mă apreciau, chiar mă aplaudau la fiecare aruncare.

Mă simţeam ca o vedetă locală. Abia aşteptam weekendul să joc, apoi a apărut din nou în viaţa mea, într-o sâmbătă dimineaţa, la fel ca acum, cu pălăria şmecheroasă trasă pe ochi şi cu zâmbetul ăla defect pe buze.

Se agăţa din nou de existenţa mea ca un parazit lacom.

Nu ştiu cum face, dar mă împinge să intru în logica lui plină de cinism şi să particip la o competiţie agonică.

Mi se pare lipsită de sens toată această luptă absurdă, mai ales pentru ceva ce-mi place şi îmi aduce relaxare.

Încrâncenarea asta ucide încet şi ultimul lucru la care mai ţin.

Simt că apropierea lui Algernon mă întinează, mă sufocă şi mă secătuieşte de vlagă.

Încerc să mă concentrez din nou la joc. Îmi evaluez şansele.

Strâng bila între degete şi întorc palma în jos, ca o gheară crispată.

Duc braţul în spate şi muşchiul umărului se încordează.

Este punctul în care jocul devine eternitate prin posibilităţile lui nesfârşite.

Strâng din dinţi şi clipa zboară fulgerător odată cu bila de metal.

Ceilalţi urlă.

Pălăria portocalie cade în nisip pătată de sânge.

„Ce accident îngrozitor!“ se miră toţi, la unison.

din volumul de proză „Traume”, editura BookForge (2025)