Nefericirea nu se rezolvă, se continuă

Ioana Drăgan, În căutarea nefericirii, în continuare, Tracus Arte, 2026

Mă pricep teribil să abandonez cărțile care nu mă prind, pe la pagina 50. Dacă până atunci n-am găsit un cârlig care să mă țină seară de seară să o termin, abandonez răsuflând ușurată — încă o carte care o să plece pe alt drum, nu spun care. Pe Ioana am cunoscut-o la Bookfest în iunie 2026. E o femeie care știe să zâmbească cu toată fața, mai ales cu ochii.

M-a făcut curioasă să-i citesc romanul și nu mi-a părut rău.

Titlul — În căutarea nefericirii, în continuare — te face să deschizi ochii mari, ca ceștile de cafea. Cheia stă în acel în continuare: nefericirea nu se rezolvă, nu se vindecă, nu produce iluminare. Se continuă. E un mod de viață, un climat interior pe care personajele îl cară cu ele fără să știe exact când l-au luat în spinare. Romanul este structurat în două părți simetrice — Sub cer Nordic și Foc mocnit — și urmărește în paralel viețile lui Gelu, controlor CFR din Focșani, și ale lui Onni, finlandezul din Oulu cu care Gelu s-a împrietenit pe Facebook și Skype. Ioana Drăgan nu scrie un roman despre Finlanda versus România — scrie despre omul ca animal social dezorientat, incapabil să fie fericit acolo unde se află și incapabil să renunțe la locul de unde pleacă.

Stratul cel mai adânc al cărții este de natură existențială: nefericirea ca stare de confort, ca habitat natural al omului obișnuit. Gelu nu este un erou tragic; el este un om mediocru cu reflexe morale decente, prins între o viață ratată și incapacitatea de a o reinventa. Onni nu este fericitul nordic pe care îl imaginăm; și el poartă o singurătate structurală, învelită în civilizație și în liniștea lacurilor. Nu există un moment de revelație care să salveze personajele; există doar un mers înainte, uneori cu umor, uneori cu durere surdă.

Ioana Drăgan nu judecă pe nimeni — scrie din interiorul lumii pe care o descrie, fără condescendență, dar și fără complezență, cu o plăcere vizibilă a detaliului comic precis.

Femeile secundare sunt poate cele mai reușite creații ale cărții. Mimi, fosta soție a lui Gelu, ar putea cădea în caricatură — femeie de provincie reinventată în Finlanda, cu implanturi și salon de cosmetic redenumit strategic. Dar autoarea o salvează de la stereotip printr-un singur detaliu de gest: în interviul de la televizor, Mimi răspundea filosofic, îndreptându-și o șuviță rebelă de pe bretonul tăiat la linie, în încercarea de a afișa o siguranță studiată, declarând senin: „Nu e o problemă pentru mine. Cu toate te obișnuiești în viața asta.” Gelu, urmărind interviul pe ascuns noaptea, simțise „o durere ascuțită ca de la un cuțit înfipt adânc în inima lui, pe care o crezuse moartă”. Un singur detaliu de gest și un singur citat — și Mimi nu mai e tip social, e femeie adevărată.

Emilia — Emi — este personajul cel mai dinamic și, comic vorbind, cel mai reușit.

Scrisoarea ei către prietena Gabi, trimisă din Finlanda, este o bijuterie de voce narativă.

Emi îi descrie maică-sii lui Onni ca pe „o babetă sigur dusă cu pluta, o apucată, din nebunele de bozoroage”, după care adaugă cu umorul ei practico-strategic: „I-am intrat în jocul ăsta al ei cu pilates și cu contemplații și i-am schimbat look-ul. Nu vrei să știi cum arăta! Efectiv te speria.” Emi traduce orice realitate nordică în termeni de oportunitate și cultivă relațiile ca pe niște investiții pe termen lung. Dana, contabila, este cealaltă față a inteligenței feminine din roman — o hartă a compromisurilor necesare, care-l protejează pe Gelu și-i trântește uneori adevăruri pe care el le primește ca pe lovituri: „Mai bine ai avea gura mare la serviciu! Acolo să fii șef, nu la mine în bucătărie!”

Motivele centrale sunt singurătatea conectată — oamenii comunică intens și se cunosc puțin — relocarea ca fugă de sine și corpul social al provinciei cu ritualurile lui de mâncare și bârfă ca liant comunitar. Metaforele preferate sunt extrase din peisaj și climă: tulpinile goale ale mestecenilor care „străpung ca niște țepușe” văzduhul nordic, focul mocnit — metaforă a vieților care nu se aprind complet darnici nu se sting — gheața instalată „adâncă, întinsă și solidă” între doi oameni care nu mai știu cum să-și vorbească.

Dacă ar fi s-o comparăm cu cineva, Ioana Drăgan stă aproape de Radu Pavel Gheo din Noapte bună, copii! — aceeași tandrețe ironic față de provincialul postcomunist.

Ce înseamnă, în ultimă instanță, nefericirea pentru autoarea acestui roman? Nu o dramă, nu o condiție clinic și, cu siguranță, nu un subiect de plâns. Nefericirea, la Ioana Drăgan, este un fel de aer — invizibil, permanent, respirat de toată lumea fără să-și dea seama. Personajele nu sunt nefericite în sensul mare, shakespearian al cuvântului; sunt nefericite în sensul mic și precis al vieții de zi cu zi: ratează momentul, ajung la locul nepotrivit, iubesc cu întârziere și înțeleg cu și mai mare întârziere. Nefericirea nu este tragedia lor — este condiția lor de existență, la fel de inevitabilă și de normală ca ora de vârf pe DN1. Și poate tocmai de aceea cartea e atât de vie: pentru că autoarea știe că cel mai bun lucru pe care îl poți face cu nefericirea nu e s-o rezolvi — e s-o continui, cu umor, cu ochii deschiși și, dacă se poate, cu cineva cu care să mai schimbi câteva vorbe pe Skype, la miezul nopții.

Există o categorie de romane pe care le închizi cu senzația că ai petrecut câteva seri bune în compania unor oameni care, deși nu există, ți-au lăsat o amintire. În căutarea nefericirii, în continuare este un astfel de roman. Nu ți se adresează cu pretenția de a te schimba sau de a-ți oferi răspunsuri. Ți se adresează cu complicitatea tăcută a cuiva care știe că trăiești și tu cam aceleași lucruri ca Gelu și Onni — și că ai prefera să râzi de ele decât să plângi.

Prima rațiune de a-l citi este tocmai vocea. Ioana Drăgan scrie cu un ritm alert și cu un simț al dialogului rar întâlnit în proza românească recentă. Personajele vorbesc cum vorbesc oamenii, nu cum vorbesc personajele de roman. Când Onni scrie o scrisoare către Gelu — pe care nu știe dacă o să ajungă vreodată la el, „așa că-l scriu în finlandeză pentru că mi-e mai ușor” — și îi mărturisește: „Gelu, îmi lipsești, my friend, și tare mi-e dor de serile alea liniștite în care ne uram noi Kippis, Kippis! Eu c-o votcă și tu cu Romanian brandy de-aia minunată, în fața ecranului… Ce vremuri!” — cititorul simte, fără nicio ostentație, toată distanța și toată prietenia din spatele acestor cuvinte simple.

A doua rațiune este galeria de personaje secundare, construită cu o economie de mijloace admirabilă. Tuuli, vecina și proprietara mökki-ului, este un personaj care apare rar, dar de fiecare dată precis și memorabil — cu expresia ei „războinică, ca o lamă de cuțit ascuțită”, cu salopeta neagră de fâș și cu gluga trasă peste frunte. Marjatta, mama lui Onni, a ajuns „la stadiul de zen pentru cât i-a mai rămas de trăit”, iubește câinele mai mult decât pe fiu-su și organizează ședințe de pilates în living. Tuuli depune la municipalitate o declarație în care consemnează metodic fiecare decibel românesc cu care vecinii îi strică liniștea nordică. Toate acestea sunt momente de proză de clasă, în care autoarea nu explică nimic și nu comentează nimic — arată, și ajunge.

A treia rațiune este finalul, pe care nu îl vom trăda. Spunem doar că romanul se încheie cu o scenă care, în alte mâini, ar fi putut devină melodramă sau morală. Ioana Drăgan alege altceva: o imagine fizică, concretă, în care focul mocnit din titlul celei de-a doua părți devine literal. „Casa de lemn arde repede, cu noi care eram acolo în față, ca la cinema” — scrie Emi, în ultima ei scrisoare, cu același ton al femeii care a văzut și a trecut mai departe. Nimic nu se rezolvă complet. Lucrurile continuă. Ca și nefericirea.

Citiți această carte dacă aveți un prieten pe care nu l-ați văzut de mult și cu care vă mai sunați din când în când, fără să știți bine ce să vă spuneți. Dacă ați trăit vreodată cu senzația că fericirea e în altă parte, dar n-ați știut bine unde. Dacă vă place să râdeți cu înțelegere, nu cu dispreț. Și dacă vreți să întâlniți o scriitoare care își cunoaște bine meseria și nu face din asta un spectacol.