Meritocrație și corectitudine politică

 În lumea asta atât de contorsionată, corectitudinea (politică, n.a.) e doar o clipă a falsității.

Guy Debord

Eram tânăr. Eram la Paris. Nu aveam bani. Am găsit un hotel aproape de Rue de l’Exposition unde se afla Ambasada României. Pentru a face economie, am hotărât să dorm în aceiași cameră cu un coleg. Recepționerul s-a uitat lung la noi. Inițial nu am înțeles de ce. În România nu aveai voie să iei o cameră cu cineva de sex opus decât dacă erai căsătorit. O mare problemă pentru noi, studenții. Mai mult, te puteai trezi cu o persoană necunoscută în cameră. De același sex evident. Era ceva normal. Occidentul evoluat și noi, românii, tributari economiei socialiste. După 50 de ani la Paris este ceva normal să vezi cupluri de același sex întrând în camere de hotel. În România, rămasă evident în urmă, recepționerul se uită chiorâș la doi bărbați care solicită o cameră. Cum facem de rămânem mereu în urmă? De ce nu trimitem la Eurovision concurenți femei cu barbă sau homosexuali? De ce nu facem filme cu negrii sau măcar cu țigani, pardon rromi, personaje principale? Romanele noastre celebre nu sunt polliticaly correct. Eminescu era xenofob și misogin.Nu ne preocupă ideea de a schimba titlurile lucrărilor literare. Exemplu: Mama lui George Coșbuc ar trebui să se numească Părinte II.

Respectarea proporției (mai mare sau mai mică) între bărbați și femei în funcții de conducere a început de pe vremea lui Ceaușescu. Și alte minorități sexuale, religioase, etnice au început să-și ceară cota parte.

În motto a fost invocată corectitudinea politică (political correctness).

Evident, sunt de acord că în universități, ca și în alte instituții, trebuie să ne exprimăm în așa fel încât să nu ofensăm un anumit grup de oameni, considerați dezavantajați. Mai mult, ar trebui să acționăm astfel încât să‑i împiedicăm și pe alții să o facă.

Eu sunt pentru familia tradițională. De fapt am și optat pentru asta acum peste 50 de ani. Am devenit Tatăl unui Băiat. Dar nu am nimic împotriva căsătoriilor între persoane de același sex. Voiam să constat un lucru.

Nu aceasta este problema românilor. Nu în acest moment. Este o problemă marginală, adusă pe tapet din considerente politice și de new fashion. Sunt în schimb împotriva discriminării pozitive. Sunt împotriva prozelitismului, mai ales adresat persoanelor considerate fără discernământ, respectiv copiii. Sunt împotriva exagerărilor dezumanizante prin renunțarea la cuvintele definitorii culturii tuturor popoarelor: mamă și tată. Am renunțatsă mai particip la o conferință internațională pentru că în formularul de înscriere mi se cerea să mă identific cu genul: M, F sau X.

Dacă ne referim la discriminarea femeilor acesta nu este permisă în sens negativ, deși se practică pe scară largă și în ziua de azi, dar nici în sens pozitiv – în unele țări democratice este considerată hărțuire sexuală. Slavă Domnului, nu și la noi.

În SUA nu ai voie să spui negro. Am văzut un film în care un profesor universitar și‑a ratat cariera pentru o aluzie la adresa unor studenți din această minoritate. Trebuie să spui de culoare sau afro‑american. Prin imitație, la noi trebuie evitat cuvântul țigan, deși chiar ei își spun astfel. Trebuie să spui rom. Sau mai bine rrom. Există o întreagă discuție referitoare la asocierea dintre rom și român pe care mulți occidentali o evocă. Pe mine nu mă deranjează această asociere pe care niște oameni fără cultură o fac. S‑au mai făcut și alte asocieri peiorative neamului nostru și asta tot din lipsă de cultură. În numele corectitudinii politice au început să se interzică filme celebre sau să se schimbe numele unor romane nu mai puțin celebre. Fără cel mai mic simț al umorului dacă faci glume cu blonde, ești misogin, cu țigani ești rasist, cu evrei ești antisemit. Dacă îți place Dostoievski sau mergi la un concert cu Anna Netrebko ești putinist. Mai ceva ca Thomas Boudler care a epurat (cu două sute de ani în urmă) scrierile lui Shakespeare pentru a le face ”decente”.

În aceiași cheie aș putea să mă consider ca făcând parte dintr-o minoritate defavorizată. Minoritatea căreia îi este sistematic ofensată inteligența prin difuzarea de manele, de horoscoape, de emisiuni cu reporteri agramați, de discursuri politice cu greșeli de exprimare.

Revenind la meritocrație. Evident că nu poate fi vorba de aceasta în cazul algoritmului politic. Cu atât mai puțin în cazul algoritmului impus de political correctness. Ceaikovski (în treacăt fie spus compozitorul meu preferat) și Alain Turing au ajuns celebri nu pentru că erau homosexuali. Când eram mic îl admiram pe Jean Marais fără să știu că era partenerul lui Jean Cocteau.

Barbu Lăutaru a fost o legendă nu pentru că era țigan.

Toni Morrison a luat premiul Nobel pentru literatură nu pentru că era de culoare, iar Marie Curie chiar două premii Nobel (pentru fizică și pentru chimie) nu pentru că era femeie.

Acum ni se impune să premiem și să promovăm în funcție de cota alocată persoanelor LGBT, de culoare sau de sex opus. Până și rolurile din teatre celebre trebuie distribuite în funcție de un anumit algoritm.

Noroc că sunt la pensie. Mi-ar fi destul de greu să ocup o funcție de conducere.

Nu sunt membru de partid, nu sunt colaborator al securității (minoritate defavorizată?), nu sunt homosexual sau de culoare. Și nici măcar femeie.