Lacustră

Căsuța de pe apă, a bunicului, l-a fascinat de mic copil. De fapt, de când se știa, de când avea primele amintiri.

În mijlocul grădinii, se rotunjea, într-un păpuriș înalt, locul amenajat de nici nu se mai știe când.

Asculta absorbit poveștile bătrânului său bunic, până a mai crescut, apoi nu le-a mai dat crezare, apoi a început să le vadă într-o altă lumină.

Din curte, de pe treptele casei, ajungea pe o potecă străjuită de trandafiri sălbatici și Mâna Maicii Domnului la grădina largă, stufoasă, de la care începea pădurea  în mijlocul căreia era lacul. Și, în mijlocul lacului, era căsuța din lemn, acoperită cu stuf, ridicată pe piloni. Pe platforma din scânduri groase din fața intrării, mama pusese câteva ghivece cu flori și, la ușă, niște clopoței. În căsuța de pe lac, gândurile prindeau formă, deveneau materiale, aveau viață. Comunicau, râdeau, sufereau.

Uitase multe întâmplări din copilărie, dar căsuța cu poveștile ei, cu serile și nopțile argintate de lună, cu mișcarea ușoară a apei, cu ierburile întunecate prinse de stâlpi, cu aerul mirosind a umed și ușor a alge, a rămas mereu prezentă în toate etapele importante ale vieții lui. Avea obiceiul să se retragă în partea cea mai întunecoasă a grădinii în care se putea pierde ușor, dacă vroia, sau în cabana din mijlocul apei, ori de câte ori era în conflict cu propriile gânduri și idei. Aici se rupea de tot ce-i era neclar în tumultul vieții, de prieteni, familie. Era el cu el și ce sentiment frumos trăia! Lumea toată sta închisă între scândurile căsuței și-i surâdea doar lui.

De mic avusese pasiuni care-i contrariau pe-ai lui. Amesteca și combina substanțe, apă cu oțet, ulei cu vin, untură lichidă cu mustul proaspăt făcut în spatele casei de bunicul patern, praful din mijlocul drumului, cât luai în două degete, cu parfumul din sticluța bunicii. Curiozitatea îi scormonea mintea, îi crea nopți nedormite și-l făcea să pară ciudat. Și, mai ales, îi aducea multă nefericire. Ce crezi că se poate întâmpla când pui pastă de lipit  în aluatul de clătite pe care s-a chinuit să le facă bunica și le-a mâncat frățiorul mai mic, de-a ajuns la spital? Dar asta a fost demult, în anii copilăriei mici. Mai târziu, la liceu, se lăsa cu greu dus din laboratorul de chimie, unde se simțea ca acasă, cunoștea toate substanțele, știa tabelul lui Mendeleev mai bine ca datele de naștere ale mamei și tatălui, masa atomică, configurația electronică a elementelor. Făcuse rost de puțin heliu, de fapt, îl furase din laborator și-și distra colegii cu vocea pițigăiată, imitând-o pe profesoara de germană, o domnișoară bătrână, cu degetele de la picioare ieșite prin sandalele scâlciate:

– Herr Schuljunge, kommen an der Tafel – și îl maimuțărea pe director, un ins gras și scund, cu un neg mare lângă nas, care avea, total neașteptat, o voce subțire, tremurată, nesigură, de copil speriat. Își aducea aminte de toate năzbâtiile  făcute în cei mai frumoși și liberi ani ai existenței lui.

Acum, lucrurile s-au mai schimbat, anii s-au făcut mai mulți, mai grei, parcă au căpătat masă atomică, s-au urâțit, au făcut riduri. Da, riduri, mai ales între spațiile goale, neexplorate, între așteptări, visuri și neîmpliniri.

De câte ori se simte inutil, sau singur, sau cu gândurile împrăștiate de mici furtuni interioare, merge în grădină, exact ca în copilărie, când se ascundea de vocea aspră a mamei, sau de amenințarea serioasă a tatălui. Grădina și căsuța din mijlocul lacului nu arau doar un refugiu pentru el. ci acasă. Era casa lui. Spațiul lui. Proprietatea lui, Lumea lui, pe care nimeni n-avea voie s-o calce. Nimeni nu trebuia să-i treacă granițele. Ultima oară când cineva a ajuns până în mijlocul lacului, la căsuță, a fost tata, să repare acoperișul din stuf, care se rărise și apa se infiltra prin el, curgând pe podeaua din scânduri. Tot atunci a înlocuit sticla ferestrelor, a uns balamalele ușii și a vopsit balansoarul de pe terasă. A adus un felinar nou și l-a pus pe măsuța de lângă pat. Ce bucuros a fost atunci! Totul mirosea a proaspăt și nou. Când venea la casa lui, cum îi spunea, cu bărcuța cea mică, pe care o mânuia de când avea câțiva anișori, avea grijă s-o  lege bine, să nu plece în derivă, purtată de vânt și să se piardă în păpuriș. Nu se temea că rămâne izolat, ci că s-ar putea deteriora singurul lui mijloc de transport. Desigur, avea tata una mare, dar aia nu se mai mișcase din loc de ceva vreme și nici nu putea pleca singur cu ea. Aici, în căsuța lui lacustră, nici măcar fratele mai mic nu avea acces la secretele lui. Lacul, cu toate ale lui, devenise tabu. Avea, uneori, remușcări,  dar treceau repede, ca ploile scurte și calde de vară.

– Eu de ce nu pot să merg cu tine? întreba Ernest.

– Pentru că ești prea mic și poți să cazi în lac, îi răspundea Arin, fratele mai mare.

– Dar știu să înot, zicea mezinul, nelăsându-se mai prejos.

– Știu, dar acolo este un spirit rău, care te face să dispari.

– Și pe tine nu te face? devenea curios Ernest.

– Ei, cu  mine e altceva. S-a obișnuit să mă vadă. Nu-i plac străinii.

– Dar eu  nu sunt străin, insista micuțul, sunt fratele tău.

Discuțiile astea erau dese, mereu aceleași întrebări, aceleași răspunsuri. Ca să fie sigur că nu-i va lua bărcuța, să plece cu ea, o legase cu lacăt de un par.

În căsuța lacustră avea un adevărat laborator de chimie și cărți, multe cărți. Citea de foarte mic și, la vârsta când alți copii ascultau și citeau povești cu zâne și Feți-Frumoși, el îi citea pe Berzelius și Lavoisier, îl studia pe Cavendish și ambiționa să învețe aproape pe de rost „ Chimistul sceptic”, al lui Boyle. Făcea ce făcea și mai ieșea un experiment! Firește, nu era întotdeauna reușit, dar asta îl bucura, pentru că-i dădea de lucru pe mai departe. Și de citit. Se vedea alături de marii descoperitori, de chimiști, fizicieni, în laboratoare secrete și moderne. Nu se compara cu ce avea el pe lac unde, o vreme, nici curent electric n-a fost.

Abia mai târziu tatăl s-a înduplecat să-i cumpere un generator special pentru micile lui nevoi..

– Vezi să nu dai foc lacului, îi spuse tatăl, râzând.

– Mai bine-l arunc în aer, să plouă cu el, a răspuns Arin, pe jumătate serios.

În căsuța de pe lac, el era stăpânul.

Să vedem acum ce-o să iasă – își zise – dacă nu reușesc, nu știu ce-o să se-ntâmple. Trebuie să iasă!O să-l chem și pe ăsta mic, să vadă și el ce înseamnă să fii bun. Să învețe să mă respecte!

Ăla mic, fratele, a venit. Pentru prima și ultima oară. Experiența n-a reușit decât să facă o gaură mare în podeaua camerei, prin care Ernest a căzut în lac. N-a mai fost găsit. Arin a bolborosit niște cuvinte din care nimeni n-a înțeles nimic. A spus că a văzut furișându-se pe dedesubt ceva lung și ondulat. A fost o tragedie. Nimeni nu l-a luat în seamă. Și n-a vrut decât să-i arate celui mic cum poate el să dispară. A muncit mult pentru asta. S-a concentrat. A studiat cărți. Îi ieșiseră bine toate calculele. Nu trebuia să se întâmple asta…

Acum venea la căsuța de pe lac cu gânduri spălate de vreme, împrăștiate prin cotloanele amintirilor, cu dorința de a se deda unei dulci visări trândave și, poate, cine știe…

Ceasurile, rotunde și impasibile, cum le este obiceiul, păreau a se fi oprit. Nici nu-i păsa ce oră este, singura preocupare rămânea căsuța cu bucuriile ei ascunse. Aici era mereu liniște. O liniște pe care o simțea provocatoare, care-i incita simțurile și-i mângâia auzul. Se străduia să asculte liniștea. Să-i soarbă parfumul și, dacă ar fi fost posibil, să-i cultive sămânța.

Era ceva vreme de când nu mai fusese pe lac, nu mai intrase în cabană. Locul era neschimbat.. După ce-au dispărut toți ai lui – nici acum nu-și explica, nu  înțelegea și nu accepta tragedia – n-a mai dat pe acasă, pe la casa lui. A vrut să șteargă tot din amintire, doar că amintirile fac și au legea lor, nu ne întreabă nimic pe noi. Apar când nu sunt chemate și, ce-i mai rău, apar în momente în care n-ar trebui. Cele bune și frumoase întârzie, se lasă așteptate. Cele neplăcute sunt ca musafirii nepoftiți, cum deschizi ușa, cum îți apar în prag.

E multă tăcere aici. Și iarba… ce înaltă a crescut!

Ani la rândul lăsase casa, grădina, lacul, cabana din mijlocul lui în grija unui om de încredere. Acum se întorsese. Totul era la fel și atât de diferit!

E un nonsens – își spuse, văzând de pe cărare , înălțat în vârful picioarelor, acoperișul. Stuful pare neatins de trecerea timpului. Pereții sunt intacți, scândura parcă a fost geluită ieri. Totul pare nou și chiar miroase a proaspăt. Și barca,  barca lui cea mică… e legată fix în locul în care o lăsase. Poate doar i se pare… poate nostalgiile sunt așa profunde, că modifică percepții. E, totuși, posibil…își zise, în gând, înaintând prin iarbă. Și iar se opri. Și i se păru că aude glasuri, multe glasuri, nedeslușite, dar oarecum cunoscute… da, e vocea mamei, caldă, dar fermă, a tatălui, serioasă, impunătoare fără să sperie… vocea bunicului… I-a venit să râdă, subtil, de teamă să nu-l zărească cineva vorbind și râzând de unul singur și cine știe ce să-și închipuie… da, vocea bunicului care-i certa pe toți că nu-l iau pe el în serios, că, uite ce băiat cuminte și priceput este, ce mare fizician și chimist o să iasă din el… Of, bunicul a fost singurul care a avut multă încredere în pasiunea lui și l-a susținut în toate nebuniile. Acum înțelege mai clar că, dintre toți ai casei, cel care l-a iubit cu adevărat, a fost bunicul. Și a crezut în el. Pe Ernest, fiind mai mic, îl îndrăgea toată lumea, fără rezerve și fără să fie nevoit să demonstreze ceva. El, însă, trebuia să arate mereu că e bun, că e foarte bun, că merită un lucru, sau o vorbă frumoasă. Ernest nu făcea nimic și primea toată atenția. El se străduia din răsputeri și nu primea mai nimic. I se spusese că o face pentru el, nu pentru atenții.

Auzea voci multe, când învălmășite, când mai clare. Și pe cele ale vecinilor le distingea, că veneau adesea, invitați de ai lui, să pescuiască și să înoate. Doar pe a fratelui n-o auzea. Nu era printre cele cunoscute. Și ar fi reperat-o imediat, nu se putea altfel, avea o voce inconfundabilă, un ton dulce, copilăresc, ușor alintat și suav, naiv, o voce muzicală. Glasul lui părea un cântec. Dar nu! Pe el nu-l auzea! Nici nu l-a visat vreodată. Când a plecat, a luat cu el o singură poză cu fratele lui, când se jucau în curte și călăreau, amândoi,  poneiul primit în dar de Ernest de la tată. Fiind mai mic, stătea în față și i se vedeau bine ochii mari, iscoditori, părul blond în șuvițe răsfirate pe spate și fruntea lată, capul dolofan și mâinile plinuțe. Așa cum fusese prins în poză, părea că vrea să se înalțe în șa, să fie mai înalt. Ținea frâul strâns, cu o mână, iar cu cealaltă, ridicată în aer, îi saluta pe cei care-l priveau. Asta-i tot ce rămăsese amintire de la Ernest. Nici acum, după atâția ani, nu era lămurit întru totul dacă experimentul de atunci, cumplit, soldat cu moartea fratelui, a fost o întâmplare nefericită, sau el a vrut să iasă așa… sau, mă rog, să fie doar o sperietură.  Asta l-a muncit, l-a nedumerit și îngrijorat în toți acești ani, că nu reușește să înțeleagă ce-a fost atunci… Și să șteargă puțin din vinovăție… și, cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai nelămurit.

A căutat cu ochii barca mare. Era legată de un țăruș putred pe jumătate. Nici ea nu arăta mai bine, cu vopseaua scorojită și bucăți sărite ici-acolo, cu o spărtură mică, ce-i drept, pe peretele stâng și o ramă lipsă. Dar, și-a zis, n-o să se întâmple nimic, mă duce până în mijlocul lacului.

Când barca a ajuns lângă platforma ce susținea căsuța, Arin a avut o tresărire. I s-a părut că vede, pe sub vegetația groasă și încâlcită, plină de lintiță și alge, o umbră care se târăște încet, alunecând discret și pierind în afund. Poate nu era nimic. Poate doar umbrele după-amiezii se arcuiau peste oglinda verde-fumurie a lacului. A pus piciorul pe dușumeaua plină de frunze și buruieni uscate a platformei. Un pârâit scurt și gros a făcut să sară o bucată de scândură desprinsă la impactul cu călcătura omului. Și-a tras iute piciorul, ferindu-se  să nu-i alunece prin gaura făcută.

– Se vede că n-a mai dat nimeni pe-aici, cine știe de câtă vreme… Și totuși, de pe mal se vedea totul altfel…

A bâjbâit cu mâna, apăsând, să afle dacă locul e șubred, sau poate călca mai departe, apoi a pășit cu grijă, cu pași mărunți, pe vârfuri, ca și când asta l-ar fi făcut mai ușor. Punea întâi vârful, apoi, dacă vedea că ține, trecea mai departe, ducea și celălalt picior, dar cu mare grijă. Din câțiva pași, care, însă, i-au părut kilometri, a ajuns la ușa căsuței. Și-a tras sufletul și a așteptat. A privit în jur, adulmecând,  ca un animal de pradă. A pus mâna pe clanță, cu precauție și puțină spaimă. A așteptat, din nou. Apoi a apăsat blând, parcă să nu deranjeze praful gros de pe mâner. Cu scârțâit metalic, ca un schelălăit în noapte, ușa s-a deschis fără rezistență. Aburi înecăcioși, poate de praf ridicat de curent, poate de căldura și umezeala de-afară, i-au năpădit ochii și nările. A pufăit de câteva ori, a scuturat din cap, a dat cu mâinile prin aer, parcă alungând imaginare făpturi incomode, de fapt, vrând să împrăștie aburii grei, de un verde urât mirositor. Fereastra care dădea spre dreapta era murdară, aproape că nu se vedea nimic prin ea și ciobită la un colț. Curând, aburii s-au împrăștiat și a putut desluși ce mai este în interior. Nimic nu fusese mișcat din loc. Felinarul era neatins, doar sticla fumurie,  înnegrită de vreme și praf, ascundea povești cu început fără final și pâlpâia în bătaia orizontului strecurat printre cercevele. Patul era neatins, cu pătura gri, din păr de cămilă, cu cerculețe albe și perna albastră, mare, pe care i-o dăduse mama, moștenire de la bunica, umplută cu paie amestecate cu puf de rață. Ochii i-au alunecat spre mijlocul odăii, furați de o undă subțire de aer mai rece.

Pe măsură ce privea locul, căsuța se umplea de o lumină blajină, dulce și răcoroasă, contrastând cu puternicul efect de roșu-asfințit de afară, dureros, pătrunzând până în oase. Treptat, totul începea să capete alt sens, lucrurile se schimbau sub ochii lui.

– Ia uite, se miră, de unde vine mirosul ăsta? Că adineauri nu puteam să respir de mucegai…?!

Aerul din odaie se umplea de un parfum discret la început, dar din ce în ce mai puternic de ambră, mosc dulce și iasomie.

– Da, da, ăsta-i oliban, îi simt adânc în nări mirosul uscat-lemnos, chiar înecăcios… și… da, îmi amintesc și formula lui chimică, da, C2 O H 3204… da, da, e o rășină acidă…

Se mira că ține minte , chiar cu minuție, toate amănuntele, toate formulele chimice, avea memorie vizuală perfectă, știa și pagina și schema și autorul cărții, culoarea, o vedea întinsă pe jumătate de foaie, deasupra formulei coenzimei A, e o nebunie să ții minte, fără să vrei, C2 H36 N7 O16 P3 S.

Un singur lucru nu înțelegea: cum să nu țină minte ce s-a întâmplat în ziua aia , ce n-a mers, ce-a greșit? Se pregătise pentru asta mult, știa timpii de reacție, de fracționare… Ernest trebuia doar să devină puțin invizibil, atâta tot, nu să fie o explozie, nu să găurească podeaua și să cadă în apă… și, după aia, unde s-a dus, că n-a mai fost găsit… nici viu, nici mort…???S-a așezat, cu grijă, pe marginea patului. La intrare, văzuse bine că era multă mizerie. Frunze, praf, resturi uscate de vegetație de apă  acopereau pătura cu cerculețe albe care deveniseră  aproape invizibile. Și perna albastră, îmbâcsită de pulberi fine, amestecate cu un fel de tocătură de bălării, volbură, puf de păpădie  și pir. Toate erau neatinse, dar colbăite.

Acum patul era curat. Cerculețele albe se alintau în lumina ușor gălbuie ce pătrundea prin fereastra spartă. Nici vorbă de efectul dureros al roșului-asfințit. Ce să se fi întâmplat? Poate doar i s-a părut la venire, da, da, sigur i s-a părut! Și masa era curată și avea pe ea o carte.  A luat-o și a privit-o bine. A recunoscut imediat pagina. Aici trebuie să fie ceva ce i-a scăpat, cu siguranță. Aici trebuia să găsească răspunsuri. Cartea era deschisă chiar la pagina aia… a citit atent, s-a încruntat puțin, s-a uitat la formule și s-a întunecat la chip. Dar nu e nimic greșit! Și, totuși, de ce-a explodat? Și unde-a dispărut Ernest? Cum, ce sau cine a făcut gaura aia în podea? Nu, nu, nu e nimic lipsă aici! Nicio verigă! Totul e bine la calcule…!

A stat așa, chinuindu-și mintea cu întrebări fără răspunsuri, un timp. Cât timp, n-ar putea ști. Până și timpul, sau tocmai el a luat-o razna… nu mai ascultă de nicio logică, presupunând c-ar avea vreuna… Sau c-ar fi avut…

Pe pereții acum incolori, umbrele se jucau fără jenă, tăind figuri necunoscute prin aerul ce se vădea din ce în ce mai dens, lăptos și lipicios. Zdrențe de priviri sângerii ieșeau din unghere întunecate, îi fixau chipul, îi ținteau fruntea și-i înțepau, dureros, creierul. O ceață gânditoare, hilară i se perinda prin fața ochilor, cu forme ciudate, umblătoare, care clipeau în semiobscur. Și gândurile lui prindeau contururi și deveneau materie, se agățau de cercevele, de tăblia patului, scotoceau pe sub hainele umede de aburii cleioși și râdeau cu scrâșnet de lanțuri groase târâte pe o bucată imensă de metal. Nu mai existau granițe, era liber la mișcarea haotică, închipuirile se rostogoleau aidoma unor capete retezate, sângerând aspru a deznădejde, se măreau și se micșorau instantaneu, pulsau ca mingi de foc, plesnind arterele golite de sânge. Toate obiectele din cameră deveniseră minuscule, dar cu detalii clare, adânci și schimbătoare, însă, la cel mai mic zgomot, se adunau unele în altele, deveneau masă compactă, amorfă, incoloră. La marginea imaginației, omul rămăsese cuminte și tăcut, într-o liniște care durea. Parcă plângea… Da, era lăcrimare în aerul care-ncepuse să fiarbă. Sub dușumea, ceva clocotea. Să fie apa înfierbântată de roșul-asfințit? Apa bolborosea în cercuri, apoi în valuri, în spume care ieșeau prin spărtură și albeau podeaua. Apoi apa se retrăgea încet, parcă să nu strice ordinea în care venise , stătea cuminte un timp, cât o zvâcnire entuziastă de spori și apoi se repezea, din nou, în cercuri, în valuri și spume, cu și mai multă forță, măturând podeaua, albind gândurile și risipind închipuirile.

– Ce se întâmplă aici? se miră, cu voce tare, dar îmbâcsită, omul, dând cu mâna un strat de spumă albă de pe ochi. De unde vin valurile astea? Hei, e cineva aici?

De vorbit, putea vorbi. Doar că nu înțelegea. Și nu făcea nicio legătură cu nimic. Lucrurile nu se legau. Știa că venise aici cu Ernest… parcă ieri, nu? sau alaltăieri… nu mai contează… venise să-i arate un experiment nou, îndrăzneț. Nimeni nu-l mai făcuse. Dar el știa pe ce se bazează. Și ce face. Și era mândru tare. Dacă îi mergea, era victoria vieții lui. Stai puțin…  parcă avea și părinți, nu? își amintea că tata reparase ceva, schimbase ceva, ca să-i facă lui pe plac… și mama… bunica… și bunicul… ei unde-or fi acum?

În timp ce părea că gândește în amintiri, cu voce tare, valurile veneau și mai furioase, lovindu-se în cascade șuierate de scândura dușumelei care sta gata să se rupă. Talazurile urcau până la marginea patului, aproape înghițind tot ce se afla prin încăpere, luând cu ele măsuța și cartea, perna albastră, felinarul, toată bucuria copilăriei lui. Patul era prea greu, nu s-a clintit din loc. Privea cu seninătate tâmpă cum apa îi urcă până la genunchi.

Lacul, întotdeauna calm și liniștit, se răzvrătea acum. Bolborosea și fierbea înspumat. Puhoaie țâșneau în sus, prin gaura podelei, umplând camera cu suflu rece, zgomotos și întunecat, apoi se retrăgeau , ca într-un sorb, de parcă n-ar fi existat nici picătură de apă.

Arin stătea pe pat, uitându-se smerit la apa care venea și pleca, fără dorința de-a mai înțelege de ce se întâmplă asta. Era destul că se întâmplă. Că e aici. Aștepta. Nu știa ce, dar aștepta. Și pe chipul său înflorea o bucurie naivă, simplă, ca un zâmbet de copil în soare.

Se înserase de-a binelea,  dar prin spărtura ferestrei se buluceau raze întârziate ale apusului încă sprințar. O pată de cer, încă rămas siniliu, se chinuia să încapă printre cioburile geamului, decorând cu străfulgerări penumbra. Pentru o vreme, vârtejul s-a potolit, apa s-a retras înapoi în lac. Pe dedesubt nu se mai auzea nimic. Dar prin spărtura din podea se zărea apa de un verde-negru, vălurind cu mare delicatețe, ca într-o adiere abia simțită de vânt, ca atingerea moale a unei aripi de fluture.

– Ce bine că nu se mai întâmplă nimic! Acum pot și eu să gândesc cu calm. Acum chiar vreau să fie liniște, să pot gândi.

Vorbea tare, fără să gesticuleze, doar ochii erau ațintiți în spărtura din podea, care-i făcea semne… că doar nu i se părea lui asta…!

– A, te joci cu mine, lasă că știu eu…! îi spuse el golului care se căsca prăpăstios și nepăsător.

Se așeză în genunchi pe marginea spărturii și privi, cu reținere, la apa care clipea încet, aproape cu cochetărie, lăsând să plutească deasupra ei dâre de lintiță și salată de apă. Câteva alge se legănau în ritmul adierii apei, formând un curcubeu întunecat, în care se oglindea afundul.

– Câtă frumusețe aici, dedesubt și eu n-am știut! Mereu ocupat cu ale mele, nici nu mi-am dat seama ce culoare are lumea! Lasă că se termină și asta și-mi fac eu timp – timpul meu! – pentru toate! Acum nu pot. Acum sunt prins cu altceva… Iar îmi faci cu ochiul, nu? i se adresă el apei, sau găurii din podea care, fără să fi observat, devenise mai mare. Marginile se rotunjiseră într-un cerc perfect șlefuit, care se strângea și se depărta, alunecând pe suprafața apei. Începu să râdă, în timp ce pipăia marginea cercului, meticulos, nu cumva să se zgârie în vreo așchie rămasă din greșeală.

– E perfect, zise  Cine l-a gândit, a făcut treabă bună. Un cerc așa perfect n-am văzut decât în desene. E-he, realitatea e, întotdeauna, alta decât visul. Cine n-a trăit-o, nu înțelege…

Și continua să râdă și să mângâie marginea spărturii devenite cerc.  Mâna se mișca din ce în ce mai repede pe marginea care prinsese un luciu tulbure, în sensul invers al acelor de ceasornic și râsul devenise nervos, tensionat.

– Acum, gata, a ieșit grozav, ia uite cum lucește… și ce neted este! Să tot stai să privești! Acum mă odihnesc puțin, că am obosit și am amețit.

A rămas în genunchi, pe marginea șlefuită și netedă a găurii, privindu-i adâncul cu nesaț, ca pe niște spații deschise, pregătite pentru marele zbor. Pleoapele dădeau să se închidă peste bucuria lui de-a-și admira munca, dar se străduia să le țină încă departe de capitulare. Pe sfert furat de mirajul apei împodobite cu alge și lintiță, care se lovea ușor, provocator de marginile șlefuite ale cercului, a simțit niște lovituri surde pe dedesubtul podelei, apoi o zgâlțâitură puternică. Brusc, apa a început să vină vijelios, să urce prin spărtură în spume negre, formând deasupra găurii perfect rotunde un vârtej, luând forma unei pâlnii cu gura din ce în ce mai nesătulă. Pe restul dușumelei, cocoașe de spume se stingeau hidos, topindu-se cu rânjet și dispărând rapid, trase în vârtej. Arin izbucni într-un râs isteric,  hohotit și gutural. Zgomotul apei și violența culorilor întunecate făceau să se zguduie toată construcția , gata de prăbușire. Părea că apa îl fură, trăgându-l prin gura largă a pâlniei. Grebla cu mâna prin aer, încercând să se agațe de rotundul spărturii, dar mâinile alunecau pe marginea perfect lustruită. S-a zbătut puțin. Apoi, eliberat de tensiune și de spaimă, s-a lăsat să lunece ușor, în afund, privind prin perdeaua subțire a apei care se lumina și se liniștea. Nu mai râdea, doar un spasm greu, cât fierul clopotului, da târcoale jur-împrejurul gurii năpădite de lintiță și ochilor bulbucați, cu care privea ce mai rămăsese din lumea lui…

Când ultima picătură s-a scurs de pe podea, lăsând-o curată și uscată,  o liniște materială, transparentă, ca o binecuvântare, a cuprins locul. Și un dor de viață s-a vestit în așteptarea zorilor…