Freya

Nici nu știu cum să încep povestea Freyei.

De fapt, cred că, mai degrabă, este povestea mea și a Freyei.

Mai mult a mea, pentru că Freya nu mai este.

Dar s-o iau cu începutul…

Toporul s-a rotit de două ori prin aer și a ratat la milimetru capul meu. Dar asta nu din cauza nedibăciei aruncătorului, ci din pricina săgeții Freyei, care s-a înfipt adânc în pieptul lui Thorswald cel Negru, care acum se transformase în cadavru și zăcea pe puntea drakkar-ului ce se juca prin valuri ca o coajă de nucă într-un lighean în care un copil agită apa în joacă. Ceilalți vâsleau din răsputeri, astfel că atacul lui Thorswald cel Negru a trecut neobservat, așa cum neobservată a trecut și riposta Freyei, care i-a adus sfârșitul pe puntea drakkar-ului care se zbătea   printre valurile imense ale Atlanticului de Nord. Plecasem de trei luni din portul situat în sudul capitalei scandinave, Uppsala, centrul cultural, economic și religios al vikingilor din întreaga Scandinavie. În momentul în care Thorswald cel Negru a fost răpus de săgeata plecată din arcul Freyei, acesta avea postul de cârmaci pe drakkarul ce se lupta cu valurile, astfel că am sărit peste doi dintre vâslași și am preluat cârma drakkarului, care se legăna ca un dragon beat printre valuri. Am prins brațul de lemn al cârmei cu ambele brațe, dar nu am reușit să echilibrez ambarcațiunea greoaie. Era firesc, brațele mele nu erau brațe puternice, de cârmaci de drakkar. Din acest punct de vedere, nu mă puteam compara cu Thorswald cel Negru, unul dintre cei mai experimentați cârmaci din întreaga Scandinavie continentală. Pe Thorswald trebuia să-l debarcăm în insulele Feroe, iar de acolo urma să se îmbarce un alt cârmaci, Sigur, singurul cârmaci care avea experiență pe apele învolburate ale Atlanticului de Nord, cel care condusese un drakkar din insulele Feroe până la insulele saxone în primul raid asupra mănăstirilor creștine de pe coasta Saxoniei. Ideal ar fi fost ca ambii marinari, Thorswald și Sigur, să rămână la bordul drakkarului până la finele călătoriei spre presupusa insulă de foc și gheață, cea pe care Odin o denumise în prima saga, Islanda. Eu știam că existența insulei este certă. Și Freya știa acest lucru, dar ceilalți nu știau, pentru ei, călătoria era o aventură în necunoscut și putea să însemne drumul spre mult-râvnita Vallhalla. De ce eu și Freya eram deosebiți? Pentru că Freya era călătoare în timp, iar eu eram companionul ei, dar acest aspect am să-l descâlcesc pe parcursul acestor rânduri care, adunate la un loc, într-o scriere coerentă, ar putea alcătui o saga, o saga modernă a călătoarei în timp și a companionului ei. S-ar fi căzut ca acesta să fie titlul cărții, dar am ales ca titlul să fie Freya, pentru că Freya a fost prima și ultima femeie pe care am iubit-o. Văzând că brațele mele de cărturar, istoric cu două doctorate, un adevărat șoarece de bibliotecă, nu reușesc să echilibreze drakkarul, să-l pună de-a curmezișul valurilor stâncoase, Freya mi-a venit alături și a luat în primire brațul cârmei. Drakkarul s-a mișcat cu câteva grade spre dreapta și am luat valul în plin, urcând pe coama acestuia. A urmat coborârea amețitoare, dar sigură. Freya era minunată. Brațele sale umede, luminate de fulgere aveau reflexe arămii. Mi-am amintit de seara în care am cunoscut-o. Știu, miza scrierii nu este cronologia și din acest considerent, trebuie să-mi cer iertare dumneavoastră, celor care v-ați aventurat să citiți aceste rânduri.

***

Nu. Indubitabil, nu acesta este începutul poveștii, dar memoria mea nu mai este ceea ce a fost, deși am două doctorate în mitologie scandinavă. Greșeala a fost aceea că am pus stiloul pe coala de hârtie imediat după cel de-al treilea shot de Brenivin. Memoria afectivă, stimulată de tăria islandeză, mi-a condus mintea spre alte cuvinte decât acelea cu care trebuia să încep povestea mea și  Freyei, singura femeie care putea călători în timp. Freya se născuse în trecut, în iarna anului 753 Î.HR., imediat după întemeierea Romei de către Romulus și Remus. Desigur, la acel moment, în Scandinavia nu se cunoștea nimic despre nașterea capitalei viitorului Imperiu Roman, care avea să fie cucerită de vikingi după două sute de ani. Roma rămăsese singura cetate necucerită.

***

Oare nașterea Freyei să fie începutul poveștii?

Nu cred.

V-am mărturisit deja că memoria mea nu mai este ceea ce a fost, în ciuda celor două doctorate. Primul doctorat a fost pe tema ”Eddei”, opera lui Snorii Sturluson o saga islandeză completă. Pe Freya am cunoscut-o între cele două doctorate. De fapt, pentru a fi complet sincer cu dumneavoastră, în ciuda degringoladei din această scriere, trebuie să vă destăinui că al doilea doctorat i se datorează în întregime iubitei mele, Freya. Fără ea nu aș fi putut să duc la bun sfârșit disertația care avea ca temă principală descoperirea Islandei de către Garðar Svavarsson, tatăl vitreg al iubitei mele, Freya. Nu pot să nu amintesc și de faptul că disertația a fost scrisă integral cu caractere rune, evident, tot datorită iubitei Freyei. La un moment dat, după ce ne-am avut, Freya mi-a șoptit la ureche, cine nu are o călătoare în timp, nu are decât să-și cumpere.

***

Cred că povestea începe să intre pe făgașul ei normal, cronologic. Am sărutat-o pe Freya pe bancheta din spate a mașinii. Nu era primul astfel de sărut. Despre primul, vă voi spune în alt capitol. Freya venise din anul 768 î.Hr. în iarna anului 2026, din friguroasa Islandă, în cea mai cumplită iarnă a secolului XXI, care se lăsase peste capitala Imperiului Scandinav, metropola Kategatt. Eram, așa cum v-am spus, pe bancheta din spate a mașinii ei, iar imediat ce a tras ultimul fum dintr-o țigară cu hașiș, Freya m-a sărutat cu limba, iar o parte din fumul care îi rămăsese în gură, l-am inhalat. Mi-a plăcut nespus de mult această intimitate tabagică. Când am deschis ochii, eram deja pe puntea drakkarului care naviga, pe cea mai teribilă furtună de care a avut parte Atlanticul de Nord. La acel moment, Islanda nu se numea Islanda, era dor o insulă de foc și gheață pe care Dumnezeu (un Dumnezeu, nu știu care dintre ei, dar acesta este un aspect lipsit de relevanță) a creat-o într-un moment de maximă inspirație. În timp ce simțeam cum limba Freyei se luptă cu limba mea, i-am auzit vocea în minte. Mă întreba dacă nu cumva are gust de scrumieră. Nu, nu avea gust de scrumieră, avea gustul inconfundabil al Freyei, un amestec de gust de ienupăr și cireșe amare. Da, acesta este începutul, gustul inconfundabil al Freyei, pe care l-am simțit la prima ei vizită în secolul XXI. Freya nu părea o sălbăticiune rătăcită în viitor. Se purta normal, nu era o venetică din alte timpuri, era atentă la detalii și părea că face parte din peisaj. După ce mi-a dezvăluit secretul ei, faptul că este rătăcitoare prin timp, Freya mi-a spus că studiază cu atenție deprinderile epocii în care urmează să descindă. Am privit-o nedumerit și am întrebat-o dacă există o carte care cuprinde toate deprinderile timpurilor. A dat din cap afirmativ și a intuit imediat următoarea mea întrebare. Da, iubitule, știu care este următoarea întrebare care te frământă, mi-a spus zâmbind misterios. Care? am întrebat. Păi, vrei să mă întrebi când a fost scrisă cartea care conține deprinderile tuturor timpurilor. Am încuviințat în tăcere, iar Freya a continuat cu un ton firesc, oferindu-mi cel mai nefiresc răspuns, cartea care conține deprinderile tuturor timpurilor a fost scrisă la sfârșitul timpurilor. Este scrisă cu caractere rune, prima scriere. Cu rune începe istoria și cu rune se termină, a completat Freya. Este simetria timpurilor, care încep și se sfârșesc la nesfârșit. Totul începe, continuă și se termină la nesfârșit. Timpul nu este altceva decât un vulcan care erupe, se domolește, se stinge … pentru a erupe din nou, într-o nesfârșită ciclicitate. Timpul este un cerc, un cerc veninos, un șarpe care își mușcă coada și își otrăvește propriu trup cu veninul falsei veșnicii și a recurenței. Istoria o cunoaște sub denumirea de „Marea Trădare a Creștinătății”. Tot în acel an Ben Howard își lansase E.P.-ul „Oats in the Water” („Stejari în apă”). Bastian, eroul poveștii fără sfârșit, se refugiază într-o librărie și găsește o carte care îl transpune într-o lume misterioasă, „Fantasia”, unde un erou, Atreyu, are misiunea aproape imposibilă de a o salva de la o catastrofă care o impingea spre neființă (Nimicul). Adâncit în lectura cărții, Bastian realizează că el deține cheia salvării Fantasiei. Nu-mi mai amintesc exact cum salvează Bastian Fantasia, dar îmi amintesc perfect de mirosul din camera și de faptul că Atreyu avea un totem care înfățișa un șarpe care își mușca necontenit coada, alcătuind cercul acela infinit al recurenței temporale. Cred că acela a fost Crăciunul în care, după ce Freya m-a primit între coapsele ei albe, ca fildeșul biciuit de razele soarelui de vară, mi-a dezvăluit în șoaptă una dintre tainele călătorilor în timp și ale companionilor acestora. Freya mi-a spus că momentul în care m-a primit în ea pentru prima oară este echivalentul unui pact de sânge, dincolo de timp. Am întrebat-o de ce nu mi-a spus încă de la prima noastră noapte. Freya a roșit și mi-a mărturisit că i-a fost teamă că mă va speria și voi fugi de ea.

(fragment din romanul în lucru: „Freya – O saga modernă”)