Farmecul invaziv al poeziei sau Glamour

Mereu o revelare a glamourului său interior (și nu numai!), poezia Doinei Roman își continuă periplul uimitor al paradigmei expresive – consecință firească a unui imaginativ flamboaiant și al unei culturalități capabile să genereze, începând cu tema titlului, reacții reflexive de impact.

Termenul „glamour” are accepția de farmec, iar farmec este unul dintre sinonimele poeziei (sic!)… dar Glamour înseamnă mai mult decât atât, de vreme ce, acum, anunță mirabila condiție a cuvântului întors la rostire, așa cum se va înțelege parcurgând editul până la ultima filă…

Glamour este și codul de acces la o lume plină de bucurii și tristeți, de recuperări senzuale, de implozii și explozii perceptive, de iluminări și evanescențe, de umiri catastrofice ș.a, totul, comprimat în excelente formule alegorice…

Altfel spus, Glamour patronează domeniul senzitiv al fanteziei aflat în relație de simbioză cu adevărul-adevrat care îi asigură sinelui creator perenitatea.

În termenii unui vizionarism unic, tematica volumului vizeză transformarea dusă până la hotarul atomizării, dar și concilierea acesteia cu ritualul – mereu magic! – al devenirii.

Extravagantul construct cinetic al opului pune la dispoziția lectorului universul unui poesis fabulos unde spațiile metafizice, suprarealitățile, poveștile ludico-stranii, mutațiile curioase etc. coexistă într-o bună conivență estetică, ceea ce nu-i deloc neglijabil.

Este interesant și cum structura discursivă se pliază pe o temporalitate pseudodimensională, forțând cumva abstractizarea motivului poetic astfel încât tulburătoarea intensitate a comunicatului să fie adusă la stadiul purității simbolice. În spiritul „glamour”, infinitul nu este nici necunoscut, nici inabordabil: este un alter al elementarității primordiale și un prefigurat al vieții percepute ca element cosmic absolut (de unde și festivalul incendiar de cadre supracromatizate, consonând cu astralitatea)…

Poemul introductiv (când mă satur) și cel final (testament provizoriu) par să fie două figurative ale sinelui specular menite să flancheze momentele unei neobișnuite manifestări lirice, ambele funcționând ca niște borne ale inteligibilității subtile așa cum o și cere uvrajul. Dezacordurile dintre realitatea particulară (subiectivă) și cea generală căreia i-am putea spune norma cotidiană, sunt motivele care decurg, în genere, din logica actului existențial însă felul cum acestea sunt fructificate în mediul artei ține de har.

Substanța profundă a scrierii se revendică din gândirea sensibilă a condeierei care prelucrează, ceea ce G.Călinescu numea, nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii și unde, în notă platoniană¹, se mai originează și ipostaza singularizării dobândită, întâi, prin renunțare la masca socială: m-am săturat să fiu femeie,/ să intru în magazine de modă, în saloane de/ frumusețe,/ ca o lebădă rănită./ […] cum ar fi să merg pe stradă cu un cutter în mână,/ vopsit în verde și făcând muguri?/ v-ar fi frică?/ați spune că sunt nebună,/ nu că m-am săturat să fiu femeie.//, iar în final, prin conectarea la un plural coeziv, in extenso, la o ipostază sublimată în anonimat: îți las ție poeziile bune,/ alege tu ce crezi că nu e praf/ și poate fi ținut în minte/ măcar o zi./ poți să rescrii dacă te simți în stare,/ poezia bună ar trebui să fie anonimă,/ să circule pe buze,/ să curgă prin inimi,/ să vezi prin ochii ei/ și nimeni să nu știe cine e autorul,/ […] (testament provizoriu).

Între poemele când mă satur – care pregătește transcenderea prin redefinire – și testament provizoriu – unde se lansează ideea de transcendere prin frumusețea inefabilă a cuvântului împărtășit – se conturează o relație de tangență semantică, dar și o punte energetică îndeajuns de influentă încât să alimenteze toate celelalte șaptezeci și unu de poeme cu fiorul intraductibil al unei emoții apte să aducă cam la același nivel mesajul și receptarea acestuia… neîndoielnic, nu ai cum să nu vibrezi la tulburătoarea actare a unui adevăr unic dăruit, cu o splendidă umilenie, celuilalt…  și iar mă duce gândul la tânărul Platon² cu zicerile sale despre poezia izvorâtă dintr-un entuziasm, asemenea prorocilor şi interpreților divini așadar interpretată ca fiind un dicteu al divinităţii din aceeași categorie cu darul prorocirii, notând oarecum „indescifrabil” că prestația aedului era, conform unor exigențe tutelare, întrucâtva, decorativă… Dar vremurile se schimbă…. după vreo două milenii și jumătate, aripa divină a talentului nu prea te mai poate atinge dacă dincolo de „entuziasm” nu pui încă ceva la bătaie… de pildă, niște inteligență expansivă cât să ajungă până la cerurile tuturor lumilor, ar fi probabil destul chiar și pentru neliniștea grațioasă a muzei…

Doina Roman efleurează, dintr-un adânc instinct cultural, aproape toate chipurile poeziei punând în circulație liberă o serie de paleotrăsături ale genului care, trebuie să admitem că, de fapt, nu au dispărut definitiv niciodată pentru că etalonul universal plus aspirația omului către înalt nu aveau cum să dispară…

Flacăra, arderea, mistuirea nu sunt doar instrumentele pieirii, ci și ale purificării, ale mântuirii, ale renașterii prin mit, iar dramatismul detonat în incertitudini imposibile, în cedări inutile, în fagomanii cosmice se topesc uneori, în dileme pe muchie de cuțit, alteori în povești și descântece: gura soarelui mestecă râurile de metal topit/ iar eu, într-o luntre de trestie,/ plutesc ca prin minune./ sunt făcătoarea de minuni […]„prefa-te că exiști tu și facerile tale,/prefa-te că nu ești un vis/ după moarte,/[…]” (legenda postumană) sau în sentințe delfice: […]un guru cenușiu anunță venirea marelui gol. […]care o să ne extermine pe toți într-o clipită/și nu o să mai știm nimic,/ […] (apocalipsa mică), sau în futurisme devoratoare ale căror valențe metamorfice sunt omnivalabile: în secunda în care toți am intrat/ în gura Ursului roșu,/ am devenit cu totul și cu totul portocalii./ […] deci lasă-mă să mângâi portocalii tăi ochi,/ și o să-ți spun câte minute portocalii/ vom mai avea împreună/ sub această minunată/ ciupercă portocalie/ care ne acoperă acum orașul/ și chipurile de un purpuriu otrăvit.// (ciuperca portocalie).

Angoasele dezintegrării – accentuate de trăirea artistică – se împachetează într-o aparentă împăcare cu disonanțele mundane – între ele, cea mai gravă părând să fie dezempatizarea – interpretată subiacent și de scriitor, și de cititor, ca un simptom al eradicării afective: lumea asta care mă vrea altfel tot timpul/ nu mă vede decât dacă mă chinui,/ […] mă arată cu degetul dacă mă zbat, dacă mă frâng/ și oricum nu-i pasă/ decât dacă pot să fiu o știre plătibilă/ și să fac rating… […] (tranziție spre neant)

Visul nu se transpune în compeța sa light, onirismul, ci în originea sa în traumatică: se făcea că m-am trezit/ fără să am ochii la locul lor./ animalul orb din mine avea chef de vorbă,/strivea vederea din spatele globilor. […] animalul orb din mine simțea cum mor/ incapabil să salveze ceva/ din zorii plini cu sticle goale/ din ziua cruntă/ de adio/ ruptă din burta șarpelui roz// (vis cu pușca cu lunetă)

Cu rezultate admirabile, din când în când, spaimele dezintegrării, a îndepărtării de tiparul genuin sunt criptate într-un ludism autopersiflant: mă uit la nori și știu când vor/ să-mi intre toți în cap, ca într-o gaura neagră/ și să mi-spumeze creierii ca șampania,/ dar eu vreau să-i scarmăn/ să dea înapoi toate zmeele furate de la copii/ și chiar așa și fac,/ copiii râd și mă trag de cozile din hârtie colorată.// (vara devreme)… alte nenumărate stihuri din trena înstelată a iubirii sunt protejate de joculația aseptică a mataforei, ca și aceast little poem – de o incredibilă delicatețe: despletesc iepurii din ceața deasă/ ca marmelada,/ adorm pe pământul călduț,/ nu văd nimic,/ doar aud,/ aștept pași,/ dar numai sunetul de rugină/ pe pleoape/ scârțâie.// (când tu nu ești)

Sunt încă multe de spus despre acest Glamour exclusivist, colorat, temerar, defensiv, feminin, atent și… negrăit de tandru – chiar și atunci când străbate iminențe abisale…. un glamour de taină ce-mi pare, nu tocmai fără temei, un liant imponderabil al întregii literaturi semnate – cu o fascinantă caligrafiere – de Doina Roman…

¹După Platon ipostaza reprezintă fiecare dintre cele trei substanțe spirituale (individul – unul, intelectul și sufletul) care împreună cu materia constituie lumea inteligibilă.

²[…] am cunoscut adevărul şi asupra poeților, anume: că operele pe care le creează izvorăsc dintr-un dar al naturii, dintr-un entuziasm, asemenea prorocilor şi interpreților divini, numai din înțelepciune nu. Doar şi aceştia spun lucruri multe şi frumoase, însă nu cunosc cu adevărat cele ce tratează. […](Apologia, 22 c., în: Platon, Dialoguri, E.L.U., 1968).