De ce nu mai scriu eseuri

Aspasia este cea mai urâta femeie din scara noastră.

A fost, este, dar nu va fi întotdeauna. lumea se schimbă permanent, și, odată cu ea, și urâțenia.

Bunăoară, nici nu pot compara acum gradul de frumusețe al femeilor de pe scara mea cu acela pe care l-am găsit la mutarea în bloc. Atunci, cu vreo zece ani în urmă, predominau urâtele într-o proporție covârșitoare, acum este exact invers, frumoasele au devenit majoritare.

Veți înțelege, desigur, că la mijloc s-a interpus beneficiul incontestabil  întru frumusețe adus de practicarea pe scară tot mai largă a operațiilor estetice.

„Niciodată n-o să-mi siluiesc starea naturală, dată de Dumnezeu! Mai degrabă aș perfecționa-o! a susținut multă vreme doamna Aspasia. Am să-mi port urâțenia cu toată demnitatea și, în plus, cu sprijinul soțului meu, care mă iubește așa cum sunt, am s-o promovez cu fermitate prin toate mijloacele de care dispun sau voi dispune!” a declarat ea pe contul său de Facebook.

Nu mai e nevoie să vă spun că și-a însoțit cuvintele extrem de sincere cu un selfie făcut în bucătărie, printre oale  și legume proaspete, abia aduse de bărbatul ei tocmai de la Piața Centrală.

În imaginea aceea, Aspasia era pur si simplu oribilă.

Aș încerca s-o descriu, măcar în trăsăturile sale esențiale, dar chiar nu doresc să vă stric buna dispoziție.

Era așa de urâtă, încât este suficient să vă ofer un singur amănunt:  toți bărbații de pe scară evitau să folosească liftul, dacă se întâmpla ca foarte utila dotare să fie așteptată și de Aspasia. Și avem 13 etaje.

Eu însă, animat de cele mai creștinești sentimente, găseam în fizionomia ciudatei vecine și un amănunt ce ar putea atrage interesul, ba chiar admirația sinceră, și acela era nasul.

Nasul doamnei Aspasia era de-a dreptul superb. Era, ca să zic așa, atât de bine creionat și proporționat, încât dacă puteai să faci abstracție de restul materiei carnale în care era încorporat, să te concentrezi, cum s-ar zice, numai și numai asupra lui, să-l scoți din context, cum ar spune un analist, te îndrăgosteai pe loc de el. Mie, personal, mi s-a întâmplat de trei ori. Ultima dată, atât de profund, încât nu m-am putut liniști decât după ce am scris pe nerăsuflate un eseu despre nasul femeilor și impactul lui asupra istoriei omenirii, cu exemple edificatoare, precum Cleopatra și, mai recent, Andreea Tonciu.

Întrte timp, Intr-o miercuri după-amiază, a venit de la București, adusă de soțul ei cu mașina electrică, damna Sefora, de la trei. Fusese ultima femeie din scară care recursese la o operație estetică.

De la balcoane sau direct, deschizând ușile și privind cu mare atenție, mulți fotografiind cu telefoanele, vecinii au primit-o cu entuziasm. Cei mai mulți au bătut din palme, i-au aruncat buchete de flori în cale și chiar au fluierat-o admirativ.

Nu sunt convins că succesul deplin al doamnei Sefora a fost principala cauză care avea s-o facă  pe Aspasia să ia acea decizie istorică. Mai degrabă, o motivație mult mai profundă, greu sau chiar imposibil de definit, a determinat-o. Cert este că vecina mea, posesoarea acelui superb năsuc de care mă îndrăgostisem de trei ori și despre care chiar am scris un eseu pe nerăsuflate, a plecat la București, pentru a efectua, zicea lumea, o misterioasă operație estetică.

– Ce să operezi la Aspasia? a cârcotit a doua zi dimineață o doamnă de la opt, madama trebuie refăcută de la zero, reparație capitală, ce  mai!

– Sau să se nască din nou într-o maternitate mai bine clădită! a adăugat un bărbat ce se întorcea de la masa de șah din parc.

Recunosc că eram tentat să le dau dreptate clevetitorilor și, pentru o clipă, închizând ochii și încercând să rememorez chipul dizgrațios al clevetitei, m-am  cutremurat. Doar nasul, ca o speranță inalienabilă, ca un licăr dens într-o mare de întuneric vâscos, ca o geană de pământ răsărită în calea navigatorului naufragiat, îmi apărea undeva în ascunzișul cel mai ferit al inimii mele.

Timpul a trecut greu. Toată lumea de pe scară se gândea în fel și chip la cum ar trebui să arate Aspasia după lunga operație estetică, lungă, căci, iată, trecuseră deja două săptămâni și  ea nu se întorsese de la București. Cât de frumoasă se va face Aspassia? Aceasta era întrebarea.

În acea zi plouase neconvingător, de parcă un arici plictisit se frecase cu țepii de burta unui nor răzleț.

Zvonul că Aspasia se apropie de casă se adeveri în mai puțin de două ceasuri.

– Iat-o, acum coboară din mașină! se auzi.

Lumea ținea buchețele de flori și telefoane setate pe foto în mâini tremurânde de emoții. Nerăbdarea plutea grea deasupra blocului, parcă apăsându-l și îndesându-l în pământ cu un etaj mai jos.

Când noua ei siluetă se profilă pe fondul salcâmilor și sălciilor din parcul blocului, o rumoare indescriptibilă cuprinse mulțimea.

– Ce-ai făcut, femeie?  se auzi un glas în care puteai ghici toate regretele și  reproșurile din lume.

Aspasia, nu numai că nu scăpase de urâțenie, dar devenise cu mult mai urâtă decât fusese, cu toate că noi toți nu credeam că așa ceva ar mai fi posibil pe lumea aceasta…

Locatarii au suferit, au huiduit-o, au aruncat florile în coșurile de gunoi de pe alee și au intrat în apartamente în cea mai deplină dezamăgire.

– Și-a bătut joc de noi, nenorocita! se auzi de undeva de pe la etajul 11.

– Da, dar mi-am îndeplinit visul! ar fi răspuns ea.

Eu, privind-o încă, am înghețat pur și simplu. Aspasia își mutilase nasul, frumosul și inegalabilul ei năsuc. Perfecțiunea pe care o admirasem eu fusese dezintegrată și înlocuită de o hidoșenie greu de imaginat. O caricatură de protuberanță, lungă cât Turnul Eiffel și groasă la bază, tot ca el, luase locul năsucului pentru care scrisesem eu pe nerăsuflate un eseu.

De atunci n-am mai scris niciodată niciun cuvânt.