Culoarea zilei – Jurnal poetic
Cartea rememorării culorilor și nostalgiei sau recenzia volumului de poezie Culoarea zilei – Jurnal poetic de Cristian MUNTEAN
Poetul și teologul brașovean Cristian Muntean a tipărit în 2025, la Editura Creator din Brașov o frumoasă ediție trilingvă (engleză, franceză și spaniolă) a cărții sale album de poezie din 2023 (Sibiu, Editura Agnos), Culoarea zilei – Jurnal poetic, traducerile fiind asigurate de Daniela Nicoleta Sbârnă, în engleză, Virgil Borcan, în franceză și Monahia Maria Comșa în limba lui Góngora și Quevedo. Așadar, avem în fața ochilor o carte-album, dar și un jurnal poematic, o sinteză de poezie adevărată și de pictură, prin ilustrațiile-mici tablouri aparținând apreciatului artist plastic Horia Țigănuș, în total 50 de meditativ-reflective poeme și 50 de sugestive picturi-ilustrații, cu titluri scurte, dintr-un singur cuvânt (cu excepția poeziei „Van Gogh”), în general substantive, semnificativ-esențiale din viața ființei umane, a omenirii, chiar: Mansardă, Loc, Timp, Poartă, Dor, Asfințit, Vis, Culori, Amintire, Biserică, Sat, Turn, Tăcere, Rai, Copilărie și altele.
Trebuie remarcat faptul că unii autori, deși nu erau utilizatori profesioniști ai culorilor, au scris despre ele pe/în baza relatărilor artiștilor și zugravilor, precum și pe/în fundamental propriilor experiențe senzoriale sau a celor împărtășite cu alții. Culorile aparțin imaginației privitorului, a afirmat categoric Democrit, în timp ce Platon, în Fedon, a pus sub semnul întrebării culorile pure, iar Aristotel a clasificat culorile într-o linie de la negru la alb. Fizicianul Isaac Newton a arătat că albul este un amestec de cel puțin două lumini colorate, provocând, prin această ruptură cu cunoștințele empirice ale practicienilor, noi întrebări.
Influența Teoriei culorilor (1810) a lui Goethe poate fi resimțită și astăzi, iar Schopenhauer, în contact cu autorul lui Faust și al Afinităților elective pe această temă, a scris Despre vedere și culori (1816), de exemplu, triunghiul culorilor este fundamental culorii, Goethe, care contest teoria lui Newton, pornește de la idea că culoarea este întunecată, o obscurare a luminii, fiind, de asemenea, o deschidere a negrului; din aceasta apar culorile primare: mai întâi galbenul, care este „foarte aproape de lumină”, și albastrul, care este „foarte aproape de umbră”[1].
Contrar credinței populare, albul este o culoare în sine, la fel ca roșul, albastrul, verdele sau galbenul, potrivit cărții Alb. Istoria unei culori speciale de Michel Pastoureau, marea bogăție simbolică a albului este preponderent pozitivă: puritate, virginitate, inocență, înțelepciune, pace, frumusețe, curățenie. Cele mai multe idei asociate cu albul sunt virtuți sau calități: puritate, virginitate, inocență, înțelepciune, pace, bunătate, curățenie și așa este și în volumul lui Cristian Muntean. Dar albul nu este întotdeauna pozitiv, astfel, în multe părți ale Asiei și Africii, e culoarea morții, dar nu ca opus al vieții, ci ca opus al nașterii, moartea este văzută ca o nouă naștere, iar ambele sunt simbolizate prin aceeași culoare, în timp ce în Occident, albul este uneori asociat cu doliul, cu morții, cu fantomele, chiar cu zânele și cu creature ciudate din Lumea Cealaltă, chiar mai des, el semnificând pustiul, frigul, frica și anxietatea. Michel Pastoureau susține că astăzi, albul are încă ceva secret și inaccesibil, în același timp atrăgător și înfricoșător, fascinant și paralizant, ca și cum această culoare, spre deosebire de celelalte, „nu ar fi fost încă eliberată de toate dimensiunile sale supranaturale”.
Culorile prezente în superbul volum munteanian sunt multiple: turcoaz, sidefiu, alb, auriu, roșu, albastru, verde crud, fiecare simbolizând un alt sentiment ori altă stare sufletească, cumva pe urmele lui Bacovia, și el obsedat de culori, ele, culorile amestecate, de pildă, cu anotimpurile (vezi și muzica lui Vivaldi) și ideea de timp, într-o meditație subtilă despre naștere, viață și trecerea înspre moarte, ca în poemul „Culori”: „s-au amestecat anotimpurile în/ aceleași culori pe care viața/ nu le mai distinge/ un imens timp înecat de ape/ la rădăcini/ cântec de leagăn descompus/ pe portativul zilelor/ ce ne amintesc tulburătoare clipa/ nașterii mai presus de noi înșine/ la orizont veghează linia dintre lumi/ nesfârșită/ trecerea gândurilor noastre”. Simbol al vieții, norocului și speranței, dar și al dezordinii lăcomiei, otrăvii și diavolului, verdele a fost asociat în trecut cu tot ceea ce este schimbător și trecător, de la copilărie până la dragoste și bani, dar abia de curând a devenit definitive „simbolul naturii și al prospețimii”. Cartea Verde de Michel Pastoureau expune drumul sinuos și cu multe răsturnări de situație al acestei culori, precum și soarta ei dramatic până să ajungă, în ziua de azi, să nu mai fie ignorată sau respinsă, verdele fiind astăzi o prezență liniștitoare, simbol al „vindecării și al grijii față de planetă”. „Instabil din punct de vedere chimic”, atât în pictură, cât și în tehnica vopsirii, verdele a fost de-a lungul secolelor asociat cu tot ce este schimbător, versatil, efemer: copilăria, dragostea, speranța, norocul, jocul, hazardul, banii.
Cartea lui Cristian Muntean se sprijină pe pilonii literari și filosofici ai rememorării, culorilor, timpului care trece și motivului… mării, care reprezintă elementul fundamental (apa), marea, despre care grecii și romanii spuneau că este un spațiu rezervat al zeilor, este „centrul de gravitație” al acestei frumoase cărți-album, după cum susține poeta Liliana Ursu, marea „ca un trapez zburător”, prins când de poet, când de apreciatul pictor Horia Țigănuș orimarea „privită în adânc de turcoaz”. Un exemplu este poezia „Barca”, în care eul poetizant contemplă postromantic sau neoromantic, să spunem, cum o barcă s-a lepădat de mare, penetrând liniștea cerului, briza oprindu-se deodată, pentru a dezvălui ceva profund, abisal, un sentiment de melancolie și însingurare, dar și o evocare sau o anamneză a sufletelor moarte mai mult sau mai puțin gogoliene. Culoarea mării, spunea Isidor de Sevilla, în Etimologii XIII-XIV, nu este deslușită, ci se schimbă după natura vânturilor, căci uneori este aurie, alterori pământie, alteori întunecată. La Cristian Muntean, în poemul „Stare”, marea arată de un albastru intens și pictează nori lăptoși de lumina, poetul stabilind ineluctabil un raport frumos și expresiv între culoare și lumină, tot aici gaia tremurând în „culori pământii”. După cum era de așteptat, poezia „Van Gogh” conține inevitabil referințe la culoare, ziua ivindu-se în rememorarea eului poetic într-un albastru crud. Desigur, stilul original al olandezului Vincent van Gogh are ca punct central atât exuberantele trăsături de penel cât și culorile, „vibrante și adesea ireale”, care transmit emoții și creează atmosferă, van Gogh creând, de pildă, nuanțele bogate de galben folosite în faimoasele tablouri „Floarea Soarelui”, în timp ce stilul de maturitate se caracterizează prin culori îndrăznețe și „trăsături tactile de impasto”.
Volumul lui Cristian Muntean se mai focalizează pe idea ori sentimentul de nostalgie (ori „nostalghie”, vorba regizorului Andrei Tarkovski), iubirii, având și un filon religios, biblic și creștin prin „episoade” și povești faimoase și semnificative ca: urcarea Golgotei, pescuitul miraculos-christic, despărțirea moiseană a apelor etc. Motivul literaro-filosofic al timpului apare în mai multe poeme precum „Timp”, în care poetul contemplă fericit și liniștit însă și înveșnicirea ce reprezintă chipul iubirii de Dumnezu și nu numai, dar și în poezia „Civilizație”, unde timpul nu mai curge, fiind non-pantharhei, ci este, cumva, suspendat odată cu acoperișurile înlăuntrul cerului. Chiar și întâmplările sau faptele nu mai au loc și au rămas desenate în culori diferite precum casele care posedă fiecare câte o taină, un mister și o poveste fascinantă ce amintește de civilizațiile trecutului, multe dispărute, în brâncușiana „cumințenie a pământului”.
În poemul „Senin” avem motivul ploii (al apei, implicit, element fundamental), ba chiar ploaia se oprește ca la un semnal magic, dumnezeiesc în prezența iubirii, inclusiv divine: (citat) Există și alte referințe culturale, de exemplu la H.R. Patapievici (Zbor în bătaia săgeții) și Mircea Cărtărescu (Orbitor). La urmă, totul va fi senin, calm, liniștit, ziua luminând devenirea, atât întru ființă (vezi Noica), dar și al propriei ființe în casa Tatălui (a lui Dumnezeu).
Poemul „Zare” vestește indubitabil o re-naștere a eului poematic, a poetului, în sinea lui născându-se o ființă nouă, una care se inserează în mare cu ochii țintă că treceruri. Totul este prezentat pentru ca făptura să fie preschimbată în stele căzătoare, ca două lumi sau planete ce răsar una din alta, o posibilă trimitere fiind la enigmaticul poem La Steaua al lui Mihai Eminescu. În poezia „Rai”, poetul își imaginează cum arăta paradisul, raiul și dacă acesta are nevoie de mai multă culoare și implicit de lumină de mai multă lumină, vorba lui Goethe. În acest sens, o nouă lumină a curățat pământul, răspunsul/soluția fiind la Dumnezeu sau în mâinile Sale ce cuprind lumea întreagă pentru „nașterea de sus”.
Ultimul poem, intitulat „Liniște”, cu element al mării în prim plan, privirea devine una calmă, iar orizontul desparte marea de cer, în final făcându-se aluzie clară la semnificația biblică a pescuitului miraculos: „am aruncat mreaja în adânc/ cu gândul la pescuirea minunată/ secerișul e mult iar lucrătorii sunt puțini”, căci mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși, cum ar zice „Evanghelia după Matei”.
În concluzie, din marea cea adâncă și uneori tenebros-periculoasă, poetul, teologul și eseistul deopotrivă, Cristian Muntean țâșnește etnian spre lumină ca altădată Dante: „Ieșirăm iar către lumini și stele”.
[1]Johann Wolfgang Goethe, Traité des couleurs, Paris, Éditions Triades, 2017, pp. 212, 276-277.
