Căutătorii de singurătate

Simțeam neapărat nevoia să cumpăr o poveste, așa că mi-am numărat banii, îmi permiteam doar una singură. De aia era important să îmi explorez opțiunile, urma să merg la pas pe drumurile mele obișnuite, să revăd promisiunile poveștilor în marea vitrină stradală, până când voi ști sigur pe care o vreau. Am pornit pe cărarea care taie muntele, ca o centură prea strânsă. Știam că voi da de omul acela care stătea zilnic la marginea potecii. Nu în drum, probabil ca să nu încurce. Nici nu știu câte ore petrecea acolo, îl vedeam de obicei când treceam în plimbare, dimineața sau în jurul prânzului. Mai mereu în picioare, avea și un rucsac sau o plasă mare, părea homeless. Slab, brunet, nu te privea niciodată în ochi; parcă nu voia să vadă decât umbrele pădurii. Din când în când, o pasăre i se așeza pe umăr. Precis povestea lui e scumpă. O fi din acelea care nu pot fi cumpărate cu bani. Încercam să mi-o închipui: când era copil se pierduse pe munte și păstra un dor sau poate că fusese încarcerat o vreme și atunci tânjise după copaci și verdele lor. Pădurea tresărea când el se mișca, ca și cum îl recunoștea ca pe unul dintre păzitorii ei.

Poate el e Cel Care Cunoaște Poveștile Tuturor și le împărtășește muntelui.

Îmi continui căutarea prin centrul vechi al orașului, unde îmi atrage atenția, ca de atâtea ori, bărbatul-statuie vivantă; aș fi vrut și povestea lui. Mi-o imaginez în joacă. Pe bulevardul pietonal, își trăia viața înghețat în statuia lui. „Omul de bronz”, îl numeau trecătorii. Se trezea în fiecare dimineață cu parfumul de cafea și fum de țigară amestecat cu praful străzii, apoi se machia, își îmbrăca hainele cu patină metalică, și se urca pe soclul proptit în fața cafenelei mirosind a patiserie proaspăt scoasă din cuptor. Nimeni nu știa că sub stratul de vopsea, bărbatul avea o inimă care bătea cu un ritm ciudat, în sincron cu pașii copiilor care alergau pe bulevard sau cu sunetul clopotelor bisericii din Piața centrală. Turiștii îi puneau bani în coiful de cavaler așezat pe piatra cubică din fața lui, și atunci făcea un gest de luptă cu sabia, mișcându-se brusc. Savura efectul pe care îl avea asupra publicului, întotdeauna și-a dorit să fie actor, dar ai lui i-au dat de înțeles că nu își permit un artist în familie. Acum era liber, pe cea mai dinamică scenă, și din când în când făcea pauză să-și ia sandvișuri și câte o bere.

Într-o zi, o femeie cu părul de foc și ochii de val de mare l-a întrebat dacă poate să îl atingă. A simțit cum prin degetele ei trece o căldură imposibilă, ca și cum tot timpul pe care-l trăise în statuie se topise într-un singur moment. Femeia a zâmbit și a spus că vede în el un bărbat care a cunoscut toate secretele orașului și ale celor care trec în grabă pe lângă el. A făcut câteva figuri de dans în fața lui, se vedea că studiase baletul. Apoi, copilărește, a încercat să îl tragă jos de pe soclu, șoptindu-i: hai să fugim. Inima lui a bubuit mai sălbatic ca niciodată, dar a rămas împietrit. Ea a râs trist și s-a îndepărtat în pași de dans, de parcă toată strada era a ei.

De atunci, bărbatul a început să vorbească cu cei care aveau curajul să-i atingă mâna. Le dezvăluia întâmplări despre oameni pierduți în umbrele propriilor vise, despre iubiri care nu se mai întorc, despre fluturi care au căzut în râul uitării și apoi au învățat să zboare printre nori de plumb. Uneori, se întâmpla să clipească, iar o lacrimă aurie se prelingea pe obrazul său, transformându-se în micile bijuterii pe care le strângeau oamenii care aveau nevoie de un semn de noroc. Orașul a continuat să curgă pe lângă el, dar pentru cei care l-au ascultat, timpul a încetat să mai existe. Poate că acesta era adevăratul miracol: că într-o zi, statuia care nu vorbea niciodată a devenit cea care amintea oamenilor că în fiecare piatră există o inimă care încă mai simte.

Să fi fost el Cel Care Cunoaște Poveștile Tuturor? Poate povestea lui era gratis, dacă i-aș fi atins mâna.

Am bani pentru că vândusem, la rândul meu, povești. Cele adevărate sunt mai scumpe, cele inventate mai ieftine (deși poate muncești mai mult să inventezi decât să relatezi ceva ce deja s-a întâmplat). Așa funcționează lucrurile aici, acum. Avem de toate, în afară de povești.

O salut pe bătrâna gheboșată care vinde buchețele de flori. Ei i-am cumpărat mai demult povestea. Are 90 de ani și a lucrat până la pensie la bucătăria popotei de la Poliție. Bărbatu-său era polițist local, doar că îi agresa adesea, pe ea și pe copii. El a murit între timp, însă fiica lor și-a pierdut vederea în urma unei bătăi. A dus-o pe la tot felul de doctori, a fost chiar și la Budapesta cu ea, însă medicii nu i-au dat nicio șansă de vindecare. De aia e nevoită să cerșească, s-o poată întreține. Duce cu ea o găleată cu flori de sezon, ori mici trandafiri. De cele mai multe ori, oamenii îi dau bani mai mulți, uneori nici nu iau florile. Iarna îi era cel mai greu – trebuia să stea în frig să vândă și nici flori nu erau de găsit, decât dacă lua de la vreo florărie. În plus, avea nevoie de lemne cu care să se încălzească, erau scumpe, și, cine să i le care? Uneori îi mai aducea băiatul ei, dar el stătea departe și avea un copil de care trebuia să aibă grijă, în primul rând.

Unii ziceau că povestea ei e falsă, că de fapt ar avea o grămadă de bani, fiindcă o vânduse de foarte multe ori, tocmai datorită chestiei ăsteia cu cerșetoria.

Mi se intersectează pașii cu profesorul acela de matematică, un uriaș care se plimbă singur pe străzi bolborosind ceva ca pentru el. Umbla vorba că i se stricase capul de la prea multă matematică. Uneori îl urmează Giovanni, cel vesel, care cântă și e prietenos cu oricine. Un personaj des întâlnit în centrul orașului, naiv și veșnic bine dispus. Mi-aș dori și poveștile lor.

Profesorul de matematică merge șoptind formule cu voce joasă. Literele și cifrele se materializau în aer, făcând urme luminoase pe asfalt. Oamenii îl priveau ca pe un nebun. Poate în tinerețe calculase probleme imposibile și ele s-au răzbunat, luându-l prizonier.

Giovanni râdea, interacționa cu trecătorii. Pierduse tot în copilărie, dar a învățat să transforme durerea în cântec. Ajunsesem să cred că vocea lui aduce alinare celor care nu știu că au nevoie de ea. Cântecul lui părea să lege trecutul cu prezentul, transformând pașii oamenilor în ritmuri invizibile.

 Într-o zi, profesorul a murmurat o formulă care s-a potrivit perfect cu un refren fredonat de Giovanni. Orașul a tresărit, ca o coardă de vioară, vibrând de istoriile nevăzute ale locuitorilor.

– Această ecuație, spuse el cu voce tremurândă, poate să transforme pașii oamenilor în ritmuri vizibile.

– Și dacă nu, profesore? întrebă Giovanni, îngânând un refren vesel.

– Atunci universul va dansa oricum, răspunse profesorul, și numerele vor rămâne doar umbre.

Puteau fi ei fi Cunoscătorii Tuturor Poveștilor?

Trec pe lângă băiatul care cerșește făcând obsesiv aplecări de trunchi ritmice, o mișcare deprinsă de la Casa de copii, orfelinat cum i se spune acum, când copiii se leagănă singuri. Mie nu îmi cere niciodată. Era un ritual, un fel de limbaj armonizat cu universul. Instituționalizat de mic, a învățat să facă mișcarea pentru a supraviețui, ca un dans tainic transmis de orfanii mai mari. Gestul lui absoarbe tristețea orașului.

Pasărea vine și pe umărul lui uneori, se leagănă în ritm cu el. În ochii lui, se citește o înțelepciune care depășește vârsta.

Dacă el era Cunoscătorul Poveștilor? Precis a lui e tristă foc.

Aș putea să investesc într-o istorisire a unuia dintre ei, s-o îmbogățesc, s-o înfrumusețez, și apoi s-o vând mai scump. Sunt tot mai rare poveștile acum, nu-s o prioritate pentru existență, însă cei care avem nevoie de ele suntem dispuși să plătim oricât. Un rafinament sunt cele ascunse în alte povești, pe model Matrioșka. M-am hotărât. Mâine o să merg pe cărarea din pădure, să dau de vagabondul ăla, sau ce o fi, care își face veacul acolo. Vreau povestea lui.

Am niște ochelari de distanță pe care nu îi port, dar zăresc din depărtare o siluetă așezată pe un buștean. Mă gândesc cum să încep discuția. Pe măsură ce mă apropii, îmi dau seama că nu e el acolo, ci o femeie blondă cu păr lung, care stă în același loc. Are căciulă și haine negre, ne salutăm, dar sunt prea surprinsă de situație ca să intru în vorbă cu ea. Trec mai departe, o salut și la întoarcere, dar nu-mi mai răspunde. Stă cu privirea blocată către pădure. Păsările, cu ciripitul lor aurzitor de primăvară, îi țin companie. Ai zice că urmărește copacii cum înverzesc. Vântul părea să șoptească doar pentru ea. Frunza unui stejar bătrân îi atingea ușor părul, și, pentru câteva secunde, părea că timpul se răsucește înapoi.

Orașul, pădurea și oamenii respirau împreună, iar poveștile prindeau viață într-un univers care depășea cuvintele. Pasărea s-a așezat atunci pe umărul meu. În clipa aceea, am simțit că toate siluetele celor pe care i-am întâlnit — bătrâna cu flori, Omul de bronz, profesorul de matematică, Giovanni, băiatul care se apleacă ritmic — își scoseseră inimile în fața mea, lăsându-mi în mână un amestec de durere și bucurie, uitare și memorie.

Am plecat mai departe, știind că nu voi găsi vreodată un răspuns complet, dar că fiecare pas, fiecare umbră, fiecare zâmbet pe care îl întâlnesc, poartă cu sine un basm care așteaptă să fie auzit. Și poate că, într-un fel pe care nu-l pot desluși, eu și toți ceilalți suntem doar căutători de singurătate… care, uneori, se întâlnesc în povești.

Povești care nu sunt niciodată doar ale celor care le spun. Ele ne caută, ne aleg, ne transformă și, când nu ne așteptăm, devin parte din noi.

Pasărea s-a îndepărtat, iar eu am înțeles că singurătatea nu se vinde — ci se îmblânzește atunci când legendele zboară libere.