Bibescu

Tovarășa Fruntelată era șefa tuturor cofetăriilor dintr-un oraș dunărean. Unii știau de existența acelei funcții, dar foarte puțini cunoșteau numele celei care o deținea – doar câțiva din cercul său restrâns și, desigur, fiecare șef de cofetărie. O întâmplare fericită a făcut ca și un student mustăcios, Gicu, să îl afle. Plecase cu trenul spre capitală și, fiind o fire sociabilă, intrase în vorbă chiar cu Marea Șefă, ba mai mult, o descususe cu abilitate. Simțind că informațiile puteau deveni valoroase, le pusese la păstrare…

*

Norii păreau gata să plângă în acea zi, iar sufletul lui Gicu le copie culoarea. Gândind că prăjitura lui preferată, cu bezea, nucă și cremă, i-ar putea schimba starea de spirit, studentul părăsi aleea pietonală vegheată de stejari impunători și intră în prima cofetărie.

– Nu avem Bibescu!

Același răspuns îl primi și în celelalte locații vizitate. Era perioada Celui Dintâi Executat al Neamului, când cele mai bune produse se vindeau pe sub mână, așa că decise să folosească informațiile deținute. Păși hotărât în cea mai importantă cofetărie din oraș și solicită o întrevedere cu șefa.

– Sunt nepotul doamnei Fruntelată, se prezentă, cu voce gravă. I-au fost semnalate, de către unii tovarăși din Consiliul Județean, nereguli grave în această unitate. Din păcate, a fost nevoită să plece în capitală cu treburi urgente, așa că mi-a cerut mie să fac verificările care se impun. Știți cât e de intransigentă! Se așteaptă să o sun diseară, după ce se întoarce. Vreau să văd spațiul de depozitare. Cum vă numiți?

Șefa îi privi ochii căprui, cu luciri rele și statura impunătoare, iar părul de pe mâini i se se zburli.

– Popa Veronica, bâigui, căci spaima îi anesteziase simțurile. Poftiți în spate… Pe aici.

Cu mers tremurat, îl ghidă printr-un coridor îngust, acaparat de întuneric, care dădea într-o cameră plină cu vitrine frigorifice.

– Cam mizerie, aruncă Gicu către fața prelungă ce-l însoțea. Ce prăjituri țineți aici?

Trupul subțire, încovoiat de obediență, al duduii începu să recite un șir de denumiri, dar studentul o întrerupse, nerăbdător:

– Cum, Bibescu n-aveți?

– Ba da.

În Veronica începu să se înalțe speranța. Dacă-l va îmbuna, poate că…

– Aveți un specimen? Vreau să verific textura, rosti, cu duritate, „inspectorul” printre buzele subțiri.

– Sigur. Imediat.

Mâinile femeii alergau printre rafturile ce-i înghețau sufletul,încropind un platou generos, cu mai multe tipuri de prăjituri, printre care și mult dorita Bibescu.

Gurmandul Gicu se forță să mănânce încet, meditând printre înghițituri și părând nehotărât asupra texturii. Din când în când, desena cu mâinile prin aer forme doar de el înțelese.

– Să vă mai pun frișcă, încercă să-l îndulcească cucoana.

– Bine, bine, dacă insistați, acceptă bărbatul, cu lehamite.

Șefa își frământa mâinile, cu sufletul îndoit de teamă. Într-un târziu, cuteză:

– Să vă pun și la pachet?

– Nu e nevoie, decretă mustăciosul, ca să nu pară că poate fi cumpărat. O să mai meditez asupra texturii, iar spre seară, după ce fac o analiză completă, o sun pe doamna Fruntelată. Vă va anunța mâine cum ați ieșit la control.

Se smulse de pe lada transformată în scaun și porni încet către ieșire. Îl dureau papilele gustative, dar știa că moderația este cheia succesului. Pe drum, își trimise privirea să vagabondeze, mimând profesionalismul.

– La revedere! aruncă, mincinos, din ușă.

Oare ce impresie am făcut? Voi rămâne șefă? Lac de sudoare, femeia își frământa într-una mâinile.

Aproape scăpă receptorul din mână.

– Tovarășa Popa Veronica?

– Da.

– Sunt Veșted, de la Consilul Județean. Ați fost informată că tovarășa Fruntelată nu mai ocupă funcția de șefă a cofetăriilor din oraș? Felicitări! Aveți însă grijă! Tovarășii de la Centru au multă încredere în dumneavoastră.