Visul domnului Ion Ionescu

Domnul Ionescu se visează, tot mai des, cal.

În vis, îi apar, noapte de noapte, Făt-Frumos, grajdul împărătesc, cursele nebuneşti peste munţi şi văi, figura rece a potcovarului, iepele falnice şi mânjii jucăuşi zburdând pe tărâmul natal plin cu căpițe de fân.

– Iată, azi noapte, începe el să povestească doamnei Ionescu, se făcea că eram în grajd şi nu-mi ardea nici de fân şi nici de apă. Abia mă ţineam pe picioare, iar coastele aproape că îmi ieşeau prin piele. Sufeream cumplit, dar nu ştiam din ce motiv. Atunci, a intrat Făt-Frumos. Era aşa de frumos încât, nici n-a mai trebuit să aprindă becul mare din tavan, că lumina risipită de el făcuse din încăpere o adevărată feerie. S-a uitat la fiecare cal în parte, unora le-a deschis gura, să le vadă dinţii, şi a dat să plece. Părea nemulţumit. Atunci a aruncat o privire şi m-a zărit.

– Ei, aici te ascundeai, Murgule?

– Nu mă numesc aşa, stăpâne. Ionescu e numele meu!

– Murgu ai să te numeşti de acum încolo. Hai cu mine!

 L-am urmat cum mi-a zis, reveni domnul Ionescu cu povestea. Inima îmi bătea foarte tare şi mă întrebam ce are de gând să-mi facă. „Să nu mă ducă la abator!”, m-am rugat în gând.

– Doamne fereşte! interveni doamna Ionescu, închinându-se.

– Stai aici şi aşteaptă-mă! mi-a spus Făt-Frumos.

A luat-o spre cuhniile împărăteşti şi a venit destul de repede de acolo cu o găleată plină. Din găleată ieşea un fel de fum şi am observat că Făt-Frumos purta o mănuşă termo în mâna dreaptă. Atunci mi-am dat seama că acolo era jăratec!

– Ia şi mănâncă, Murgule! mi-a poruncit el.

Am băgat imediat botul în găleată şi am început să înfulec în grabă. Trosnea jarul în gura mea ca oasele savurate de Bobiţă, câinele vecinului. În câteva secunde, găleata era goală. Făt-Frumos a luat-o şi s-a dus s-o umple din nou.

– Ia, Murgule, suplimentul!

Pe a doua am golit-o mai încet, savurând fiecare cărbune încins. Am sorbit ultimele scântei din fund, apoi am lins şi pereţii găleţii, până s-au răcit.

Între timp, Făt-Frumos a venit cu un frâu şi o şa pe măsură şi mi le-a aşezat în locurile potrivite.

– Şi acum la drum, năzdrăvanule! Cunoşti Palatul Zmeului?

– Cunosc, stăpâne, nici nu e nevoie de GSP!

În faţa Palatului, Făt-Frumos a format numărul pe interfon şi a aşteptat.

– Cine îmi tulbură liniştea? se auzi glasul dogit al Zmeului.

– Sunt eu, Făt-Frumos! Am venit să ţi-o iau pe Ileana Cosânzeana.

– N-am zi de audiență azi, vino miercuri, între orele 12 și 16!

– Ba să mi-o dai chiar azi pe Ileana!

– Pune-ți pofta acolo unde îmi pun eu buzduganul!

– Am să  reclam la Poliție că  deții arme albe!

– Boule, buzduganul meu e de aur! Cum sa fie armă albă?

Atunci se auzi chiar glasul  cristalin al Ilenei Cosânzeana::

– Ascultați amândoi la mine și lăsați-vă de prostii! Pe mine nu mă întrebați? Nu vreți sa știți ce gândesc eu?

– Ba da! strigă Făt-Frumos. Dar unde facem nunta?

– Nu facem nicio nuntă!

– Cum așa?

      – Nu vreau să merg cu tine, Făt-Frumos! Eu rămân cu iubitul meu, Zmeul!

– Mai vedem noi!

– Nu mai pierde vremea, stăpâne! am intervenit eu, provoacă-l la luptă şi bagă-l în pământ până la brâu, merge şi până la gât, că a plouat trei zile la rând…

– Patru, că de miercuri a început să picure, interveni prompt doamna Ionescu, care asculta cu sufletul la gura visul soţului ei iubit.

– Auzi, Făt-Frumos, chiar patru, aşa că bagă-l de tot în pământ!

– Eşti nebun, Murgule? Cum să mă bat eu cu Zmeul, e de cinci ori mai mare decât mine şi merge şi în fiecare zi la sală…

– Şi-atunci, cum procedăm? am întrebat eu.

– Mergem acasă şi mai vedem noi…

Ce era să fac?, l-am luat în spate şi l-am adus înapoi în câteva clipite. Dar eram total dezamăgit. Cum să-şi abandoneze el iubita, cum să nu se lupte cu Zmeul? Ce fel de Făt-Frumos era el?

– Ehei, bărbate, aşa sunt Feţii-Frumoşi din ziua de azi, glosă doamna Ionescu…

– Dar eu mi-am făcut datoria, nu-i aşa?

– Cu vârf şi îndesat, sunt mândră de tine, dar acum hai să mâncăm, că e ora prânzului!

Domnul Ionescu se aşeză la locul lui ştiut, dinspre fereastră, iar doamna, în picioare, umplu generos cu polonicul  cunoscutul castron de metal al soţului. 

– Poftă bună, armăsarul meu!

– Mulțumesc, Ileană!

(Acesta era numele  mic al doamnei Ionescu).

Îmbujorat la față, bărbatul luă cu lingura bucăţi mari de jăratec roşiatic şi le băgă cu abilitate în gură. Sute de scântei săreau de sub dinţii lui sănătoşi direct spre cerul gurii şi un fum subţire albăstrui se ridica deasupra mesei. Câteva dintre firimiturile de jar căzură pe muşamaua cu veveriţe jucăuşe de pe masă, speriindu-le.

– Cu ce vrei să stingi, cu bere sau vin? se interesa doamna Ionescu, care nu mânca, pentru că ținea regim de slăbire

 Cu gura plină de jar, domnul Ionescu arătă extrem de hotărât spre bidonul cu lichid blond şi amărui care străjuia pe pervazul ferestrei, alături de o butelcă de Dealurile Bujorului.

Atunci se auzi soneria.

– Deschide tu, nevastă, vezi că e Făt-Frumos, spune-i că nu mă mai duc cu el, azi am o cursă cu Zmeul, îl duc la sala de forţă…