Un roman satiric despre vânătorii de fantome
VanGhele, spârcuitor de strigoi de Ion Liviu Otânceală
La cinci ani de la apariția primului său roman Baștanii (București, Editura ePublishers, 2019), jurnalistul și scriitorul român stabilit de vreo 20 de ani în Spania, Ion Liviu Otânceală a publicat un nou roman, al doilea, cu un titlu ironico-sardonicVanGhele, spârcuitor de strigoi la apreciata editură Eikon din București în 2024. Cu primul său roman, Ion Liviu Otânceală se dovedea un prozator matur, plin de vervă și umor, care creează „situații, acțiuni și întâmplări de mare dinamism”, titlul cărții fiind o trimitere directă la generalul Grigore Baștan, cel mai cunoscut parașutist român contemporan, inventator al parașutei BG7M (parașuta principal Baștan Grigore 7 Militară) și BG3M (parașuta de rezervă Baștan Grigore 3 Militară) – ambele aflate în dotarea trupelor de parașutiști din România. La prima și chiar la a doua „vedenie”, ca să fim în ton cu spiritual și chiar litera romanului, VanGhele, spârcuitor de strigoi este o mixtură ciudată, un roman-hibrid, o sinteză de roman comico-fantastic ori fantasmagoric, cu fantome ori strigoi, romanul clasic de groază cu vampiri gen Dracula lui Bram Stoker, romanul satirico-alegoric în/ cu stil Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov, despre o vizită a diavolului în U.R.S.S., despre pactul faustian cu Dracul, cu satana, și nu numai despre aceste subiecte; la care se adaugă arhicunoscutele basme și povești românești, la care mai putem juxtapune filme americane precum Vânătorii de fantome. De altfel, titlul creației narative a lui I.L. Otânceală trimite clar la faptul că spârcuitorul este un vânător de fantome, dar și un distrugător sau ciopârțitor, hăcuitor de strigoi, moroi, zmei, balauri etc.
Făcând o scurtă paranteză, o poveste sau un roman cu fantome/strigoi ori astfel de jigănii, este, în opinia lui Darrell Schweitzer, orice ficțiune, dramă sau comedie care include o fantomă sau pur și simplu ia ca premisă posibilitatea ca fantomele sau personajele să creadă în ele. „Fantoma” sau moroiul, strigoiul, spiridușul etc. poate apărea de la sine sau poate fi invocată prin magie, iar legat de fantomă există și ideea de „bântuire”, în care o entitate supranaturală este legată de un loc, obiect sau persoană. În mod colocvial, termenul „poveste cu fantome” se poate referi la orice fel de poveste terifiant-înfricoșătoare, iar într-un sens mai restrâns, povestea cu fantome a fost dezvoltată ca format de nuvelă, în cadrul ficțiunii de gen, fiind o formă de ficțiune supranaturală și „în special de ficțiune ciudată și este adesea o poveste de groază”. Mai trebuie subliniat că demonii au reprezentat un subiect preferat pentru scriitorii creștini timpurii, de pildă, demonii erau uriași în lumea antică, Sfântul Augustin, cel mai mare filozof al Imperiului Roman, scriind enorm despre demoni și i-a și clasificat/ catalogat.
Ion Liviu Otânceală precizează în Cuvântul înainte al cărții că VanGhele, spârcuitor de strigoi este o poveste despre prietenie, curaj și valori umane, doldora de umor pentru toate gusturile, dragoste, cu folclor românesc și un erou neconvențional, în care întâlnim „ființe supranaturale din basmele, legendele și poveștile noastre nemuritoare, aventuri nepoticnite cu ritm fluid, groază autentică românească, superstiții și chiar o iluminare ortodoxă spre care toți nutrim, credincioși sau nu”. Structural vorbind, romanul otâncelian cuprinde un prolog care se petrece pe 30 noiembrie 1989 în satul Moara Dracului; un bestiar sau demoniacvum, de fapt, un minidicționar de termeni ce trimit la balauri, demoni, zmei, scorpii, strigoi, moroi, tricolici și alte asemenea jigănii și 18 capitole care au loc în prezent sau în zilele noastre, în orașul Moina. Satul Moara Dracului este unul fictiv, în realitate existând doar cascada cu același nume din Munții Bucegi, iar orașul Moina este tot o localitate imaginară, Cartea cuprinde câte un motto la fiecare început de capitol atât din personaje imaginare, cum ar fi: Moș Evanghelie (din „înțelepciunea și sfaturile” lui, sic!), cât și din Filocalie, Zburătorul lui Ion Heliade Rădulescu, Evanghelia după Matei, Apocalipsa lui Ioan, Iliada lui Homer ș.a.
Protagonistul absolut al cărții este Gigiu VanGhele, un om relative tânăr, respectuos, cumsecade și potolit, în vârstă de 42 de ani, născut în satul Mijeni, Județul Olt, subinginer în șomaj și despărțit al cărui nume reprezintă, în opinia mea, cel puțin o triplă aluzie ironico-persiflantă, la fostul primar al sectorului 5 din București, Marian Vanghelie (numit de ex-președintele României Traian Băsescu „Vanghele”), Ovidiu Vanghele (jurnalist de peste 20 de ani, fondator al Centrului de Investigații Media) și profesorul Abraham Van Helsing, un personaj fictiv creat de Bram Stoker în romanul Dracula din 1897. Mai precis, VanGhele este născut în satul Mijeni, Județul Olt, are 42 de ani, este subinginer aflat în șomaj, necăsătorit, dar despărțit de doi ani și liber cugetător, deși era botezat creștin-ortodox. El este vizitat în toiul nopții de un străin, îmbrăcat la costum gri cu dungi fine, cu pantofi bine lustruiți și trenci negru elegant dotat cu o servietă diplomat din piele neagră, care se va recomanda ceva mai târziu drept Duță Michel, mai bine zis Michi Duță, de fapt, Michiduță, Aghiuță, drac de rang inferior, cel care se ocupă cu treburile mărunte de ispitire și înșelăciune și care face parte din ultima ceată a așa-numiților“ demoni raționali-arhiconi”. Acest Michi Duță îi va fi dat de muncă și îi propune lui VanGhele să devină un spârcuitor de strigoi sau vânător de fantome, alături de alții ca el, cu misiunea de a-I trimite acolo unde le era locul sau de a-I distruge definitiv pe strigoi, moroi, balauri, fantome, zmei ș.a.
Ne amintim că în capodopera lui Mihail Bulgakov Maestrul și Margareta, diavolul, însoțit de diverși asistenți, cel mai izbitor fiind pisica uriașă pe nume Behemoth, apare într-o zi în Săptămâna Mare la Moscova, deghizat în străinul Woland, „Profesorul de Magie Neagră”, aducând o „oarecare confuzie” în viața orașului, de pildă, în timpul spectacolelor sale publice ca magician. În mod analog, Maestrul este o referire la Faust, iar Margareta este o „întruchipare a lui Gretchen”, al cărei nume este o formă diminutivă a Margaretei, intriga romanului preluând creator opera lui Goethe în diverse moduri și o pastișează sau o folosește pentru parodie, de exemplu, pactul Maestrului cu Satana poate fi citit ca un pact faustian/ faustic. Și în romanul lui Otânceală există acest pact faustic, dar cumva pe invers, respectiv, protagonistul VanGhele este vizitat și ispitit de diavolul Michiduță pentru a vâna/ spârcui fantome, strigoi, pactul fiind unul pozitiv, spre desoebire de cel în care Faust își vinde sufletul satanei.
Așadar, Gigiu VanGhele îl va fi cooptat pe așa-zisul nebun al satului, moș Evanghelie (sic!) pre numele-i adevărat Toader Mihalcea, care-i va fi dezvăluit că este de fapt un staroste peste viitorul grup de spârcuitori, cel care știe care este strigoi, care are potential să devină strigoi, iar de staroste vor asculta pricolicii, tricolicii și zburătorii, dar și alte dihănii. Echipa starostelui VanGhele va fi fost alcătuită din personaje/ vînători de fantome cu nume plastic-pitorești à la Eugen Barbu din romanul Groapa, și nu numai: Mitu Linu (cel cu descântecele așa-zis păgâne), Nicolae Șerparu, zis Cuibaru (care deschide toate ușile ferecate de mână omenească sau drăcească), Mișu Dângă (îmbălsămătorul care le face injecții cu formol la morții satului ca să nu intre în descompunere, cel care îi taie și spintecă pe strigoii cărora li se va scoate inima) și Marin Bran, zis Iepure, Herculele grupului de spârcuitori de strigoi, „jumătate urieș”, lor alăturându-li-se ravisanta Ilinca, fosta „semi-iubită” a lui VanGhele, un fel de regină locală/ șefă a Ielelor ori sânzienelor, țiganca-vrăjitoare Florica ș.a. În carte au loc tot felul de discuții și dezbateri despre semnificațiile unor entități, să le spunem, cum ar fi: Necuratul, Scaraoțchi, Aghiuță, Michiduță care-l reprezintă pe diavolul ori Dracul, acesta fiind Îngerul căzut, răzvrătitul căruia păcatul i-a ars divinitatea, în timp ce demonul poate proveni fie din vechile bestii pe care Dumnezeu le-a slobozi tînaintea creației, fie din cele mai urâte suflete altă dată umane, dar corupte și strâmbe, urmând ineluctabil o clasificare a acestora în patru tipuri sau categorii. Umorul folosit în acest roman, este, potrivit chiar autorului, pentru toate gusturile, cartea fiind „ghiftuită” de umor, satiră, persiflare, ironie, sarcasm etc, totuși, hegemonic este umorul mediu și popular, sau chiar cel de jos, de multe ori cu accente să le spunem indecent ori cvasi-vulgare, dar având în vedere prezența personajelor secundare, din clasele inferioare, să spunem, justifică parțial și acest tip de umor cam scabros și grobian. Iată câteva exemple: „Păi, e musai să îl chemăm pe Greuceanu. Bună glumă, i-o întoarse Gigiu fără umor. Sună-l tu, că io nu am nunmărul. Îi trimit un fax pe țeava de gaze”. Sau: „Ce tărâm, fă? Nu vreau să trec nicăieri, du-te dreacu’!“ ori: „Care feisbuc bă, te-ai zărghit la sfeclă, nepoate? (…). Nae, te-n nară, hai la pește!” Creația narativă a lui Otânceală are și un filon religios, creștin-ortodox, cam subțire, dar tot în stil comercial-popular, mai ales în capitolul 14, intitulat „În pustie”, cu un motto din „Sfânta Evanghelie după Matei”: „Pleacă, Satano, i-a răspuns Isus. Căci este scris: Domnului, Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești. Atunci, diavolul l-a lăsat. Și deodată au venit la Isus niște îngeri, și au început să-I slujească”, personajul principal VanGhelie mergând la imaginara mănăstire din Răcătești (există doar Mănăstirea Rătești din județul Buzău, de exemplu) pentru o întâlnire cvasi-magică cu Părintele Macarie și cu tânărul călugăr Teofilie, „studinte” la Teologie, care se va dovedi că este arhanghelul Uriil! Preotul Macarie se încapsulase în pustie ca Isus Hristos pentru a se purifica și mântui cu adevărat, el postulând că „actul de credință este iubire”, dragoste în toate formele și „dorința de a ajuta, de a proteja…”, aceasta fiind poate esența romanului, sensul ei profund. Narațiunea din VanGhele, spârcuitorul de strigoi se face la persoana a III-a singular, fiind una de tip heterodiegetic, naratorul fiind omniscient, atotștiutor, omniprezent, obiectiv, neutru, detașat, impersonal, ironico-sardonic, cât de cât creditabil, știe mai mult decât cunosc personajele; viziunea este una ,,dindărăt” (par derriere, pour les connaisseurs), punctul de vedere este auctorial, iar focalizarea ar fi una zero.
În concluzie, idea principală a romanului satirico-fantasy VanGhele, spârcuitor de strigoi este legată, până la urmă, de valorile umane precum binele și răul, Dumnezeu și diavolul, viața și moartea etc., însă la nivelul oamenilor obișnuiți. Accentul este pus aici pe mântuirea tuturor celor implicați, al căror „instrument voluntar” este și diavolul ori satana.
