Un roman care numește ceea ce toată lumea știe, dar nimeni nu spune

Sorin-Mihai Grad, Răul cel mai mic, Editura Datagroup, Timișoara, 2025

Există cartea care te provoacă să te gândești și cartea care te obligă să te recunoști.

Răul cel mai mic este o satiră politică epică împachetată într-o formă narativă atipică situată între antiroman și noul roman francez, sau într-o formulă mai puțin corozivă, s-ar putea converti la un neopostmodernism… nu exisistă niciun fel de „glazură” pentru oricare dintre frazele conținute pentru că autorul creditează doar redarea exactă a peisajului mediatic și politic deja legitimat.

Structurat în douăsprezece capitole, fiecare purtând un hashtag ante-titlu – #corupție, #reacții, #baliverne, #răulcelmaimic, #powerwoman, #voxpopuli, #dezvăluiri, #impas, #măsuri, #realityshow, #campanie, #alegeri – romanul nu are un narator. Are, în schimb, un colaj de voci care îl reprezintă: dialoguri din emisiuni talk-show, interviuri de pe podcasturi, postări de pe fakebook – versiunea satirică, articole de analiză politică, comentarii online și comunicate de… partid.

Maniera tehnică s-ar putea interpreta ca fiind în relație cu polifonia, fără să introducem în acest sistem nici muzicalitatea, dar nici disonanța pentru că nicio voce nu domină, așa cum niciuna nu deține adevărul. Doar că noțiunea de adevăr este tratată ca o ironie. Și dacă ironia acoperă până și bietul adevăr, atunci ne putem instala liniștiți în atotcuprinzătorul spațiu satiric…

Așadar, vocile: analiștii politici se exprimă în ton academic-ironic, comentatorii online folosesc un limbaj argotic și injurii cenzurate, politicienii partidului P:A:R vorbesc direct fără eufemisme, iar site-ul satiric Gogonele interceptează momentele cheie cu satiră acidă, dar controlată. Forma nu este un ornament, este substanța cărții, pentru că diversele formate mediatice reflectă, chiar în alcătuirea textului, haosul informațional în care trăim.

Invenția centrală a volumului este Partidul Adevărat Românesc – P:A:R – iar ingeniozitatea autorului constă în faptul că l-a conceput nu ca pe o caricatură, ci ca pe un experiment de gândire.

P:A:R este un partid care decide să fie sincer în legătură cu natura politicii democratice. Sloganul electoral – „Lăsați-ne să vă dezamăgim!” – concentrează întreaga gândire partinică într-o singură frază: noi nu vă promitem miracole, pentru că miracolele nu există în politică; vă promitem alternativa realistă, adică răul cel mai mic. Conferința de presă care-i lansează pe harta publică durează două minute și constă într-un singur mesaj: „Noi suntem răul cel mai mic!”. Într-o țară unde toți politicienii promit curățenie morală și salvare, un partid care mărturisește în public că este o opțiune limitată, dar onestă, produce un efect de disonanță cognitivă în care mulți alegători se regăsesc.

Filosofia pragmatistă a partidului este exprimată în câteva declarații cheie: „Noi ascultăm ce vrea poporul. Dacă oamenii vor corupție, le dăm corupție”; „Poporul decide. Vrea dreptate, să-i dăm dreptate, vrea autostrăzi, facem autostrăzi”; „Toți politicienii mint, doar că noi suntem singurii care o facem în defavoarea noastră”. Fiecare declarație comportă două nivele: literal și ironic – palierul ironic, fiind prin specificitate, o ironie anume care este mai aproape de adevăr decât declarația solemnă.

Deși un roman de personaje, Răul cel mai mic se nutrește mai mult din tipologii decât din caractere – în accepția clasică – convenție admisibilă într-o scriere satirică, unde funcția socială este la fel de importantă ca cea psihologică. Ștefan C. Mare – președinte al P:A:R – este figura cea mai enigmatică: prenumele ascuns în spatele inițialei C. devine o obsesie mediatică (parodiere a modului prin care presa se alimentează cu informații irelevante, dar incitative). Vorbește calm, pragmatic, fără „inserții” dialectale – adoptă limbajul televiziunii: universal, aseptic, profesional. Zig Ba L’Hiverne – secretar general, originar din Liberia și crescut în Cluj, cu accent ardelenesc – este creația cea mai vividă din roman. Este vocea rațiunii furioase: propune guvern profesionist, inteligență artificială în administrație și mobilitate internă forțată pentru funcționarii publici. Citate care nu au nevoie de nicio interpretare: „Oameni buni, sunteți nebuni!” și „Doctrinele tradiționale și-au pierdut relevanța cam de când a început acest mileniu”. Alexandra Buna – vicepreședintă, expertă în educație și politici sociale – demonstrează că în spatele glumelor se ascunde seriozitate: propune măsuri ferme și concrete, tampoane gratuite în școli, zile libere pentru femei. Membrii listei electorale poartă nume voievodale – Mihai Viteaz, Mircea Bătrânu, Rareș Petre, Alexe Cuza.

Satira funcționează și prin recunoaștere: fenomenele descrise – obsesia mediatică pentru scandal, manipularea opiniei prin reality-show-ul politic, votul „răului cel mai mic” ca strategie electorală resemnată, lipsa de substanță ideologică în programele de partid – sunt autentice. Grad nu le inventează: le observă și le formulează în termeni care arată mecanismele ascunse. Un exemplu elocvent: P:A:R susține că „stânga și dreapta sunt etichete pentru a atrage alegători” – argument care sună provocator în fața doctrinei tradiționale, dar care, în contextul politic românesc post-decembrist, seamănă periculos cu realitatea. Presa, comentatorii și oponenții reacționează singuri, creând chiar ei dezbaterea care va deveni substanță narativă. În economia cărții, P:A:R se poate substitui unei oglinzi deformatoare care modifică simbolic imaginea reflectată, făcând-o să pară monstruasă, așa cum și sunt celelelalte partide care promit curățenie morală, dar practică exact opusul. Ca atare, oglinda anamorfică înseamnă sinceritate brutală, expunerea ipocriziei etc.

Textul ridică permanent întrebarea cine decide ce vrea cu adevărat poporul, dar nu rezolvă ambiguitatea. „Votăm răul cel mai mic” nu este o glumă – este constatarea unei generații epuizate de promisiuni ratate. P:A:R formulează convingerea deja inculcată în electorat, dar pe care niciun partid nu a avut curajul să o declare în public. Iată de ce, mesajul lor rezonează: nu pentru că inventează ceva nou, ci pentru că numește ceea ce toată lumea știe, dar nimeni nu spune.

Capitolele finale sunt cea mai dinamică secțiune a romanului. Strategia neconvențională a P:A:R – conferința de presă de două minute care explodează online, interviurile lungi pe podcast, maneaua virală Să ne înecăm amarul, ș-apoi să votăm cu P:A:R’ul interpretată de Dynü Pätürykä, suporterii spontani ai Haitei Votanților la Mișto – cu sloganul: „Până acum doar ai crezut că votezi răul cel mai mic. Acum ai cu adevărat ocazia s-o faci”. Este o strategie în care onestitatea se folosește ca instrument de marketing – și prinde fiindcă nimeni nu mai crede în promisiuni convenționale. Ironia este că P:A:R nu face nimic pe care celelalte partide nu le-ar ar face în spatele ușilor închise, singura diferență fiind că o spune în public.

Capitolul final conține decizia care transformă romanul într-un text nu pur satiric, ci și politic.

La cinci minute după anunțarea rezultatelor alegerilor parlamentare, P:A:R publică un comunicat care aruncă în aer toate calculele într-o mișcare fără precedent în politica românească postdecembristă. Ștefan C.Mare o descrie explicit ca echivalentă cu o „sinucidere politică” – și și-o asumă: „dacă această decizie înseamnă sinuciderea noastră politică, asta este, am avut viețile noastre înainte de politică și le vom avea și după”. O declarație emoțională cum rareori întâlnești în comunicarea politică.

Dezvăluirea finală – publicată de Instigatorul, un site de investigație din roman – schimbă cadrul de interpretare a întregului narativ. Candidații P:A:R ar fi semnat contracte cu clauză de confidențialitate, penalizări pentru orice dezvăluire, și recompense în schimbul susținerii necondiționate a disciplinei de partid. Contractul este legal, confirmă avocații citați în reportaj – dar ridică problemele etice fără răspuns: este P:A:R un experiment civic nobil sau o afacere sofisticată? Este „sinuciderea politică” un gest genuin sau o performanță? Grad nu decide – și aceasta este decizia cea mai înțeleaptă a autorului.

Limbajul romanului este diferențiat pe voci cu o precizie care demonstrează o observație îndelungată a mediului comunicativ românesc. Politicienii P:A:R vorbesc direct, fără eufemisme și fără retorică marcantă. Dialogurile sunt naturale –  Sorin Mihai Grad captează perfect ritmul vorbirii orale care se transferă cu ușurință și în forma scrisă. Ironia este continuă, dar discretă: ea rezidă din contradicțiile pe care personajele le exprimă, fără să le observe. Însă nu ironia este cea care arată cititorului unde ar trebui să râdă, este cea care lasă descoperirea, în seama lui.

Tradiția recentă a prozei politice românești se ocupă, preponderent, de trecutul comunist.

Sorin-Mihai Grad face ceva diferit: scrie prezentul, folosind formele digitale – social media, bloguri, podcasturi. Răul cel mai mic este un op post-nostalgic care nu caută în trecut, pentru a explica prezentul.

Răul cel mai mic este un… rău necesar. Este oglinda în care societatea românească contemporană se recunoaște, dar nu în versiunea idealizată pe care ar dori-o, ci în versiunea reală, de zi cu zi.

Valoarea principală a editului este curajul de a numi mecanismele pe care societatea preferă să le ignore: corupția ca normalitate acceptată, dispariția doctrinelor ideologice în favoarea pragmatismului pur, cinismul civic transformat în pragmatism. Finalul ambiguu – experiment nobil sau manipulare sofisticată – reflectă ambiguitatea politicii democratice: orice act politic poate fi interpretat ca sinceritate sau cinism, reformă sau manipulare.

Romanul nu oferă soluții – propunerile P:A:R oscilează între genial și absurd – dar forțează dezbaterea. Întrebarea finală rămâne deschisă: dacă P:A:R reușește să schimbe ceva prin „sinuciderea” sa politică, a meritat sacrificiul? Sau chiar și gestul cel mai nobil devine, în final, o altă scenă din spectacolul pe care toată lumea îl privește, fără să mai creadă în piesă? Grad nu răspunde. Dar faptul că a pus întrebarea – și a pus-o corect – este, în sine, o realizare care merită recunoașterea.

Și dacă satira politică românească se hrănește numai din nostalgii sau din umor facil, Sorin-Mihai Grad alege o cale incomodă: ne pune în fața oglinzii și ne lasă singuri, în propria noastră reflecție.

Un roman atipic, provocator, care nu-ți dă pace nici după ce l-ai citit.