Sticlăreasa

Tracy Chevalier s-a născut în 1962 și a copilărit în Washington, D.C.

La 22 de ani s-a mutat din Statele Unite în Anglia. A debutat în 1997 cu romanul „Albastru pur” (The Virgin Blue), iar doi ani mai târziu a publicat „Fata cu cercel de perlă” (Girl with A Pearl Earring), roman care este ecranizat în 2003, avându-i în rolurile principale pe actorii Scarlet Johansson și Colin Firth. Au urmat volumele „Îngeri căzători” (Falling Angels, 2001), „Doamna și licornul” (The Lady and the Unicorn, 2003), „Simetria de temut” (Burning Bright, 2007), „Făpturi uluitoare” (Remarkable Creatures, 2009), „Ultima fugară” (The Last Runaway, 2013), „La marginea livezii” (At the Edge of the Orchard, 2016), „Un singur fir” (A Single Thread, 2019) și „Sticlăreasa” (The Glassmaker, 2024). Tracy Chevalier este membră a Societății Regale de Literatură din Marea Britanie.

Romanul „Sticlăreasa” publicat în 2025, la Editura Polirom, în traducerea Veronicăi D. Niculescu este un roman istoric, așa cum scriitoarea ne-a obișnuit, urmărind pe de o parte istoria Veneției (începând cu anul 1486 și până în timpul pandemiei de Covid) și pe de altă parte cea a unei familii de sticlari din insula Murano. Din aceasta face parte și personajul principal, Orsola Rosso, care încearcă să își croiască un drum în lumea celor care lucrau cu sticla, în care femeile nu erau nici măcar tolerate.

Chiar dacă personal nu am gustat în mod deosebit jocul cu timpul pe care îl face autoarea, menținând și folosind aceleași personaje principale care merg cu lentoare prin timp și timpuri diferite, acest artificiu îi permite să arate schimbările, istoria locurilor și oamenilor de-a lungul secolelor. Cel de la doilea avataj al acestei alegeri este că se poate concentra pe dezvoltarea unui singur set de personaje: Orsola, părinții, frații și surorile, bărbatul pe care îl iubește, comerciantul german Klingenberg și gondolierul african Domenego, în locul introducerii unora noi.

Multe dintre personajele feminine protagoniste în romanele scrise de Chevalier sunt deschizătoare de drumuri în meserii care pe atunci erau destinate exclusiv bărbaților (tapiseria; colecționarea fosilelor sau cultivarea merilor). Tot astfel și Orsola Rosso sfidează convențiile, chiar dacă nu este prima femeie sticlar de pe insulă. Scriitoarea ne face cunoștință și cu adevărata pionieră, Maria Barovier, care a trăit în Murano în secolul al XV-lea și a făcut parte dintr-una dintre cele mai vechi și respectate familii de sticlari. Într-o epocă în care secretele breslei erau păzite cu strictețe, iar puținii care reușeau să fugă pe terraferma erau urmăriți și uciși, Maria Barovier a obținut (în 1487) permisiunea specială de la Dogele Veneției de a-și deschide propriul atelier, realizând designului original pentru mărgeaua Rosetta. Aceasta era realizată din straturi de sticlă albă, albastră și roșie, tăiate astfel încât la capete avea un model în forma de stea cu 12 colțuri.

Orsola Rosso dorește să lucreze și ea cu sticla, atât pentru a-și ajuta familia dar și pentru că simte că ar putea fi la fel sau chiar mai talentată decât frații ei, nevoiți, indiferent de calitățile lor, să moștenească meseria tatălui, care moare după un accident în atelier. Așa începe să facă mărgele de sticlă la lampă, lucru acceptat într-un final și de frați deoarece considerau că este o muncă inferioară. Este evident că scriitoarea s-a documentat serios despre procesul de fabricare al obiectelor din sticlă și al mărgelelor, dar și că înțelege în profunzime ce presupune, ca trăire interioară, crearea unui produs artistic. Continuând cu demersul vânzării acestuia, prilej ca cititorul să afle și despre situația economică, politică și socială din Murano, Veneția și nu numai. Mai mult, curgerea secolelor peste personajele cărții le forțează, așa cum se întâmplă și în viața reală, să găsescă posibilități de adaptare la evoluția socială și la schimbările aduse de epidemii, războaie, dificultăți legate de creșterea turismului și de poziția Veneției ca centru comercial.

Personal sunt o mare admiratoare a felului în care Tracy Chevalier își construiește romanele, de la atenția acordată detaliilor, până la felul în care reușește să te introducă în universul pe care vrea să-l reconstituie. În afară de scriitura foarte plăcută, simplă, fără multe înflorituri, cărțile ei, chiar dacă sunt romane istorice, cu toate caracteristicile acestora, se concentreză în mică măsură pe figuri ale istoriei mari. În volumul de față, de exemplu, Napoleon Bonaparte este amintit deoarece în 1797 a desființat breslele din Veneția în perioada ocupației franceze, iar Joséphine devine personaj datorită faptului că era iubitoare de modă și implicit de bijuterii realizate din mărgele, însă ce ni se prezintă este mai ales influența pe care aceștia, în moduri diferite, au avut-o asupra vieții oamenilor obișnuiți. Istoria mare este privită prin lentila istoriei mici, a oamenilor simpli, care au realizat lucruri excepționale, schimbări care au deschis drum și celor de după.

Un alt aspect pe care îl apreciez este faptul că, în niciunul dintre volume, nu încearcă să romanțeze sau să astupe nejunsurile vremii, având, și în „Sticlăreasa”, descrieri puternice despre ce a însemnat boala, mizeria, condiția femeii sau a scavilor în diverse perioade de timp, în care, nici poziția bărbaților, dacă nu se nășteau cumva în familii bogate nu era de fapt una privilegiată. Cu toate acestea scriitoarea păstrează echilibrul arătând că frumusețea (a obiectului de sticlă, a mărgelei și a Veneției) este cea care, în ciuda greutăților, rămâne o constantă și un motor în viața oamenilor. Singurul lucru care, în timp, nu își pierde valoarea. Mai mult, romanul acoperă o paleta largă de teme, cum ar fi de exemplu cea a iubirii, care capătă diferite înfățișări: de la cea a iubirii romantice care, din motive exterioare, nu se poate concretiza într-o căsătorie, la cea a relațiilor din familie și nu în ultimul rând a celor dificile dintre venețieni și muranezi.

Nu îmi rămâne, prin urmare, decât să invit cititorul să descopere „Sticlăreasa”, dar și celelalte volume scrise de Tracy Chevalier, mai ales că de multe ori (în special în film și literatură), istoria este fie rescrisă, fie privită doar prin ochii celor din clasele de sus ale societății.