Rădăcini

Dimineața începe cu ea. Încă înainte ca soarele să-și întindă brațele peste lume, înainte ca agitația zilei să freamăte prin casă, primul meu gând se îndreaptă către ea. Îi pregătesc micul dejun cu grijă, aproape ritualic, ca pe o ofrandă adusă unui timp care curge diferit pentru ea.

Bunica mea își începe dimineața, așa cum a făcut-o dintotdeauna, fără grabă, fără zgomot, fără teamă. Se așază la masă cu o lentoare solemnă, ca și cum fiecare mișcare a sa ar avea un sens tainic, adânc înrădăcinat în ani de răbdare și înțelepciune. Privește farfuria cu ochii ei blânzi, în care s-au adunat povești de-o viață, și taie fiecare aliment în zeci de bucăți mărunte, egale, aproape perfecte. Mâinile sale, brăzdate de trecerea vremii, se mișcă fără ezitare, ghidate de obișnuința unui ritm interior neschimbat.

Savurează fiecare părticică cu o plăcere nemărginită, cu acea bucurie care îmi amintește de un copil care descoperă lumea pentru prima dată. Gustul nu este doar un simplu gust, este o amintire, o senzație, o descoperire, o reîntoarcere spre sine. Fiecare înghițitură e trăită deplin, fără să fie grăbită de nimic, ca și cum în acel moment timpul s-ar fi oprit să o privească.

În liniștea dimineții, în acest răgaz tihnit pe care și-l îngăduie, înțeleg că viața nu trebuie măsurată în goana clipelor, ci în felul în care le trăim, felul în care ne bucurăm de fiecare lucru, fie el oricât de mic, felul în care facem o reverență în fața prezentului.

Bunica Elisabeta, pe care o numim anyu (mami), la cei 94 de ani ai săi, pare să sfideze legile timpului. Scundă și cocoșată de greutățile vieții, trupul său poartă semnul deceniilor, dar în ochii ei albaștri, intensi, strălucitori, se oglindește o luciditate rară, ca o lumină ce nu s-a stins în ciuda vânturilor ce au bătut-o. Deși anii i-au încetinit pașii, mintea îi rămâne agilă, pătrunzătoare, mai vie ca oricând.

În prezența ei, ai sentimentul că timpul se reconfigurează. Memoria ei impresionantă transformă trecutul într-un tablou viu, desfășurat episod cu episod, ca un film derulat în ritmul vocii sale domoale. „După 80 de ani, se deschid anii din trecut, îi vezi ca într-un film”, îmi spune, iar eu o cred, căci în felul ei unic, reușește să redea fiecare moment cu detalii nealterate, ca și cum s-ar fi petrecut ieri, nu acum mai bine de o jumătate de secol.

Există în ea o eleganță naturală, o cochetărie discretă, o preocupare constantă pentru ordine și curățenie. Dulapurile ei sunt o adevărată farmacie, un sanctuar al meticulozității, unde nici măcar eu, cu toată grija mea, nu sunt demnă să umblu. „N-ai suficientă răbdare”, îmi spune, iar tonul ei nu e mustrător, ci plin de blândețe, ca al unui profesor care știe că răbdarea e o virtute ce nu se predă, ci se cultivă o viață întreagă.

Gesturile ei, lente dar precise, trădează un simț al ordinii dus la perfecțiune. O simplă atingere a hainelor așezate cu grijă în dulapurile ei dă impresia că cineva invizibil măsoară distanțele dintre ele, că fiecare centimetru trebuie să corespundă unei armonii secrete, numai de ea știute. Eu, deși îi moștenesc firea, nu voi putea atinge niciodată aceeași desăvârșire în atenția pentru detalii.

Elisabeta este o fortăreață a calmului, o relicvă vie a unui timp în care oamenii știau să trăiască cu răbdare, cu respect pentru lucruri, cu o eleganță interioară ce nu ține de aparențe, ci de o ordine morală și sufletească. În preajma ei, lumea capătă un alt ritm, unul domol, profund, în care fiecare clipă merită trăită fără grabă.

Regretul meu cel mai mare este că ziua nu are o sută de ore. Poate atunci aș reuși să-i dăruiesc mai mult decât aceste servicii reci, mecanice, pe care le îndeplinesc ca un robot, mâncare, igienă, curățenie. Sunt datorii ale grijii, dar nu sunt tot ce i-aș putea oferi. Nu sunt ceea ce merită.

Îmi doresc să am timp să fiu cu adevărat lângă ea, nu doar să exist în preajma ei, grăbită, alergând printre sarcini. Ea, în schimb, nu a fost niciodată prizoniera timpului. Nu l-a economisit cu avariție, nu l-a împărțit în ore precise, nu l-a închis într-un calendar. L-a lăsat să curgă prin ea, fără teamă, fără regrete. De aceea, viața i-a dat mulți ani, ca o recompensă pentru că a știut să-i trăiască.

Mă uit la ea și văd liniștea unui om care nu s-a lăsat grăbit de nimeni și de nimic. Timpul nu a fost un dușman pentru ea, a fost un prieten, un tovarăș cu care a mers mână-n mână. Și tocmai de aceea, simt că mi-e imposibil să fiu ca ea. Eu sunt prinsă într-o lume care mă împinge înainte, fără răgaz, în timp ce ea stă, netulburată, într-un prezent nesfârșit, în care fiecare clipă e trăită pe deplin.

Mi-a povestit de atâtea ori, cu aceeași siguranță liniștită, că atunci când era mică, un înger a stat lângă patul ei. Nu ca un vis, nu ca o fantasmă născută din întunericul nopții, ci ca o prezență reală, caldă, veghetoare. Era o fetiță. O simțea aproape, îi auzea liniștea, îi înțelegea tăcerea. De atunci, credința a fost pentru ea mai mult decât o nădejde, a fost un drum, o mână care a sprijinit-o prin furtunile vieții.

Și-a dorit cu toată ființa să îmbrățișeze calea călugăriei. Își imagina o viață dedicată rugăciunii, o viață de liniște interioară și tăcere sfântă, în care grija lumii pământești să nu aibă loc, iar legăturile efemere cu lumea să dispară ca niște umbre de neînțeles. De trei ori și-a încercat destinul, de trei ori a bătut la porțile acelui ideal. Dar viața, ca o adiere imprevizibilă, a deschis alte drumuri, iar voința sa, deși pură, a fost de fiecare dată abătută de evenimente care nu puteau fi prevăzute. Unul dintre aceste momente decisive a fost chiar în acele zile tulburi ale războiului, când orașul Várpalota, locul unde bunica mea trăia în 1944, a fost lovit de bombardamentele celui de-al Doilea Război Mondial. Mănăstirea la care visa să ajungă, acea oază de liniște și credință, a fost parțial distrusă în timpul acelor atacuri aeriene. Zona care găzduia atât biserica romano-catolică, cât și școala de maici, a suferit daune imense, iar în urma acestor evenimente, visul bunicii mele de a trăi o viață în devotament total a fost frânt de realitatea brutală a războiului. Viața, cu toate rănile și provocările sale, nu a lăsat-o niciodată să-și împlinească dorința cea mai profundă.

 A chemat-o înapoi, în lumea durerii și a pierderilor, i-a pus poveri pe umeri, încercări peste încercări, până când sufletul ei s-a întărit ca fierul trecut prin foc. Grijile nu au ocolit-o, necazurile nu au avut milă, dar în toată această furtună, credința i-a rămas întreagă.

Poate că nu a ajuns în mănăstire, dar sufletul ei trăiește ca un călugăr, în pace, în liniște, cu o seninătate pe care doar cei încercați de viață o pot purta cu adevărat.

S-a născut în anul 1930, în Lupeni, județul Hunedoara, dintr-o împletire de rădăcini și identități: pe linie maternă, de origine maghiară, iar pe linie paternă, cu sânge rusesc și german, o moștenire ce avea să-i contureze destinul. Bunicul din partea tatălui ei era german cu numele Materna Johan căruia îi spunea „dziadek” iar bunica ei era rusoaică, Maria Sosak care nu vorbea ungurește decât polona și românește. Mama ei, Materna Irina, cu numele de fată Szabo (născută din Fuley și Szabo), s-a născut în România, în Ardeal, în 1908, iar tatăl ei, Materna Iosif s-a născut la s-a născut la Wrocław (Boroszló), situat pe râul Odra, în Polonia. Acest mozaic de naționalități și culturi a dat naștere unei vieți pline de contrast și diversitate, învăluite în poveștile fascinante.

Am avut norocul să-mi cunosc ambii străbunici, dar timpul, nemilos și grăbit, i-a luat pe rând. Străbunicul meu, pe care îl alintam „otata”, s-a stins când aveam doar 11 ani, lăsând în urmă ecoul fluieratului său vesel și poveștile pe care le spunea cu atâta har. Străbunica, „omama”, m-a însoțit mai departe, până în primul an de facultate, când aveam 19 ani. Ea era o femeie aspră, cu o fire rece, ca un zid vechi pe care doar timpul îl mai putea înmuia. Dar el… el era altfel. Avea mereu un zâmbet pe chip, ca și cum viața nu-l putea înfrânge niciodată. Îi plăcea să se plimbe prin pădure, să asculte foșnetul frunzelor și să împartă povești și sfaturi, ca și cum fiecare vorbă a lui ar fi fost o fărâmă de înțelepciune pe care o lăsa moștenire. Și azi, când vântul adie printre copaci, parcă mai aud fluieratul lui, ca o amintire vie dintr-un timp care nu se mai întoarce. Pe el îl moștenește bunica mea. Pe el l-a iubit foarte mult.

Mama ei i-a fost cel mai aspru destin. Toată viața, privirea acelei femei a purtat în ea o umbră de dispreț și o răceală pe care nu a putut-o niciodată dezlega. Nu știa de ce. Nu găsise vreodată un motiv, o greșeală care să fi stârnit atâta ură. Dar era acolo, mereu. O simțea în cuvintele tăioase, în gesturile scurte, în dorința mamei de a o vedea plecată, cât mai departe, cât mai repede. Crescuse căutând în ochii ei un licăr de afecțiune, un semn că este dorită, iubită, dar tot ce găsea era gheață și un zid ridicat între ele. Și acel zid avea să rămână neclintit, oricât ar fi încercat să-l dărâme cu speranța unui copil ce își caută locul în inima celei care i-a dat viață. A fost prima lovitură a vieții. O mamă care nu te iubește.

Anul 1940 a marcat sfârșitul unei epoci de stabilitate și începutul unui deceniu de război, dictatură și suferință. Românii au fost martorii unor evenimente care le-au schimbat destinul, iar rănile acelor pierderi au rămas vii în memoria colectivă.

În Lupeni, oraș minier din Valea Jiului, situația în 1940 a fost diferită față de alte zone din Transilvania de Nord. Lupeni nu a fost inclus în teritoriul cedat Ungariei, deoarece Valea Jiului a rămas sub administrația României. Lupeni era un important centru minier, iar activitatea economică a continuat, însă sub presiunea noilor realități geopolitice.

Tatăl ei trăia o luptă nevăzută, o bătălie pe care nu o putea câștiga în orizontul îngust al Lupeniului. În acele vremuri tulburi, când umbra corupției plutea peste fiecare colț al țării, el refuza să se lase prins în jocul celor care stăpâneau pământul și subsolurile. Era un om de principiu, iar principiile sale îl făceau să stea departe de capcanele unei lumi pline de compromisuri. Nu putea accepta să cedeze un sfert din ceea ce câștiga pentru a obține dreptul de a munci, ca atâția alții. În mineritul din Valea Jiului, acest „comision” era o lege nescrisă, un tribut pe care muncitorii trebuiau să-l plătească celor care aveau control asupra viitorului lor.

În acea vreme, practicile de corupție erau la ordinea zilei. Oricine dorea să lucreze în minele din Lupeni, să își câștige existența sub pământ, trebuia să plătească un preț. Refuzul de a plăti însemna pierderea locului de muncă, condamnarea la umilință, la munca grea și periculoasă, iar cei care se opuneau erau rapid marginalizați. Conducerea minelor accepta și chiar susținea acest sistem, pentru că îl considera necesar pentru menținerea ordinii și loialității între cei care aveau puterea de decizie și cei care cereau doar o pâine.

Minerii care se încăpățânau să nu accepte „comisioanele” impuse pentru a fi angajați sau care îndrăzneau să se ridice împotriva abuzurilor stăpânilor minelor erau adesea supuși unei pedepse crunte – erau „concentrați” într-o unitate de muncă unde li se impuneau condiții extrem de dure și periculoase, menite să le zdrobească orice urmă de speranță. În acele galerii prăbușite de timp și de neglijență, minerii erau aruncați în fața pericolelor, fără niciun fel de protecție, trăind zi de zi cu teama că pământul poate să-i înghită în orice clipă. Muncile lor erau o adevărată cruzime, într-un loc unde moartea părea o prezență mereu aproape, iar viața nu mai avea niciun preț. Această formă de „concentrare” nu era doar o pedeapsă fizică, ci o metodă de a controla spiritele încăpățânate, un mod de a semăna teroare în rândurile muncitorilor, pentru ca nimeni să nu îndrăznească să se împotrivească sistemului corupt care le subjugase viețile.

Dar tatăl ei nu s-a lăsat intimidat. Nu putea trăi sub jugul unei asemenea nedreptăți, nu putea renunța la demnitatea sa pentru un loc de muncă în care oamenii nu erau decât un număr, o resursă de exploatat. Și astfel, singura cale care i-a mai rămas pentru a-și păstra demnitatea și a-și hrăni familia a fost să plece.

Într-o dimineață de decembrie, după Sfântul Nicolae, când frigul deja își făcea loc în fiecare colț al țării, tatăl ei a luat o decizie care le va schimba destinul. În 1940, s-au hotărât să plece. Ungaria, țara vecină, părea să ofere o fărâmă de speranță. Împachetată în tăcere și durere, decizia lor a fost un gest de revoltă tăcută față de un sistem care îi călca în picioare. Au plecat spre o lume necunoscută, lăsând în urmă tot ce fuseseră până atunci.

Au vândut tot ce aveau de valoare, mobilele, porcii, rațele, găinile, și au schimbat banii obținuți în monede de argint, strângându-i în borcane, la adăpost, acoperiți cu hrean. Era o măsură de precauție, dar și un semn al vremurilor tulburi. În mijlocul acestei agitații, fratele bunicii mele, Materna Iosif, în vârstă de cinci ani, a ieșit vesel la joacă, cu privirea curioasă și cu entuziasmul relatării unui secret. Cu un zâmbet jucăuș, a spus vecinilor secretul ce părea să fie doar un joc copilăresc: „Mama a pus un rând de hrean, un rând de bani de argint în borcane, iar borcanele le-a ascuns în lada de haine.”

Cuvintele lui au fost auzite de cei care aveau gânduri necurate. Dar, între timp, mama bunicii a observat că banii de argint, odată strălucitori, începuseră să-și piardă luciul, îmbrăcați într-o patină neagră, pe care nu o înțelegea. Hreanul, din compușii săi chimici, se legase de metalul prețios, lăsând o urmă vizibilă a acelei legături.

Panicată, mama bunicii a luat o hotărâre: să schimbe toți banii în bancnote de hârtie. Nu puteau risca. Așadar, într-o liniște grea, fără zgomot sau cuvinte, le-a cusut cu grijă în căptușelile paltoanelor pe care le pregăteau pentru plecare. Fiecare cusătură, fiecare mișcare, devenea o promisiune secretă, o ultimă măsură de siguranță într-o lume în care nimic nu mai părea stabil.

A sosit ziua îmbarcării bagajelor, o zi grea, plină de presiune și întâmplări neprevăzute. Gara din Lupeni, cu atmosfera ei încărcată de zgomotul trenurilor, părea că ascunde mai mult decât vagoane și oameni grăbiți. Bunicii mele i-a fost încredințată misiunea de a păzi cele două lăzi de haine, încărcate cu taina prețioasă pe care doar vecinii o cunoșteau de la fratele ei mai mic și anume banii ascunși în lăzi. Avea zece ani și jumătate.

Tatăl ei, cu o neliniște crescândă în privire, o trimisese la farmacie să cumpere un medicament pentru mama ei, care se plângea de o durere de cap. Rămânând cu lăzile, părea să aibă un moment de liniște în mijlocul haosului. Dar supărarea părăsirii țării, acea povară greu de dus, l-a făcut să treacă stradă la o crâșmă și să-și ia un pahar de băutură, un pahar care ar fi trebuit să ștergă durerea și să aline frica ce-l cuprindea. Doar câteva minute. Atât i-a trebuit. Când s-a întors, lăzile cu haine dispăruseră.

Nici urmă de ele. Furtul fusese rapid, aproape fantomatic. Tatăl ei a fost zdrobit de neputința acelui moment, iar mama ei, copleșită de durerea pierderii și de groaza inevitabilului, a leșinat pe podeaua gării.

În acea clipă, întreaga lume s-a prăbușit. Nu mai rămăseseră decât cu banii cușuți în căptușelile paltoanelor, o mică salvare.  Toate hainele le-au fost furate, disparuseră într-o clipire de ochi. Dar banii, acei bani, erau tot ce le mai rămăsese.

Au ajuns la Budapesta înainte de Crăciunul anului 1940. Doamne, cum este să-ți petreci Crăciunul, cea mai frumoasă sărbătoare a anului, cu inima grea și sufletul zdrobit, știind că nu mai ai ce îmbrăca? Că în jurul tău totul este străin, rece, ca un peisaj năpădit de zăpadă.

Au fost duși, alături de alți refugiați, pe drumuri nesigure și întunecate, unde fiecare pas părea că îi poartă mai departe de casa lor, de viața pe care o știau. Destinația lor era județul Somogy, un ținut adânc îngropat în sud-vestul Ungariei, pe malurile lucitoare ale Lacului Balaton.

Acolo, mama ei, și-a asumat rolul de bucătăreasă, iat tatăl ei s-a ocupat cu îngrijirea animalelor, simțind pe umerii săi povara unei vieți care părea că se reînnoiește constant, dar fără speranța unui început adevărat.

După un an de trudă, cu fiecare zi ce trecea mai grea decât cea dinainte, tatăl a hotărât să plece spre minele din Várpalota, în căutarea unui loc unde ar fi avut o șansă la o nouă normalitate. Copiii au rămas în grija mamei, cu privirea lor pierdută și cu ochii care încă căutau, dincolo de vânturile reci ale Balatonului, o rază de speranță care părea tot mai departe.

Cinci ani au trecut într-o suflare, așezându-se adânc în sufletele lor ca o amintire dulce-amăruie. În acești ani, în Ungaria, ceva a rămas neschimbat: dorul de casă, dorul de Lupeni.

Într-o zi au hotărât să se întoarcă. Cu inima strânsă și gândurile pline de temeri, au lăsat în urmă ținutul străin. Lupeniul îi aștepta, dar cu un alt ritm, cu un alt fel de viață, ca o fereastră deschisă într-o lume familiară, dar totuși străină.

Ajunși acasă, așteptarea lor a fost răsplătită când, într-un final, statul le-a oferit o casă. În sfârșit, după ani de trudă și de jertfe, puteau să își pună rădăcinile într-un loc al lor, în acel Lupeni pe care îl purtau în suflet ca pe o fărâmă de speranță, mai vie decât orice altă dorință.

De atunci bunica mea s-a mutat în zece case diferite. Îmi tot spune că mutarea cu numărul unsprezece va fi la cimitir.

Adolescența a sosit în orașul natal, cu inima plină de visuri și dorințe, acolo unde destinul avea să o aducă față în față cu iubirea vieții sale, Mikola Andrei. El, născut din părinți polonezi, pătrunsese în viața ei ca o apariție neașteptată. Nu toți cunoșteau legătura ce se țesea între ei, dar cei care știau nu aveau cum să uite vreodată numele său: Mikola Andrei, fiul lui Mikola Andrei, șeful unei galerii din Lupeni, bărbatul pe care tatăl bunicii mele îl refuzase cu mânie atunci când i se ceruse acel comision plătit pentru angajare, persoana din cauza căreia a decis să părăsească țara.

Cum soarta are capriciile ei, așa s-a întâmplat ca viitorul să aducă un joc al întâmplării și al destinului. Fiul aceluia care fusese o dată inamic devenea acum cel cu care bunica mea avea să-și construiască o viață. Tatăl ei, năpădit de supărare și cu mâinile ridicate spre cer, nu înțelegea cum se potriveau piesele acestui puzzle al vieții. Dar nici destinul nu are nevoie de înțelesuri imediate. Într-un final, ei au fost împreună.

Căci viața este o lecție de iubire, de iertare, dar și de neînțeles. Iar în acele zile de început, iubirea lor a fost povestea ce a fost scrisă dincolo de orice ură, mai presus de toate fricile ce păreau de neînvins.

Din dragostea lor s-a născut mama mea.