Psaltirea de noapte – Despre cum rămâi viu prin cuvânt

Când un poet ajunge în pragul unde respirația devine numărătoare inversă, când fiecare bătaie a inimii nu mai e decât un tic-tac al unui ceasornic biologic aproape oprit, atunci versul nu mai poate fi decât strigăt, rugăciune disperată, telegramă trimisă din tranșeele agoniei.

Aurel Pantea ne oferă în Psaltirea de noapte exact această ferventă agonică pe care Al. Cistelecan o numește, cu acuitate critică, „locul unei asceze agonice și al hieratizării ființei și poeziei deopotrivă”.

Volumul este un jurnal de spasme, o fenomenologie a destrămării scrisă în flash-uri pure, aproape hai-ku-uri ale calvarului. „Totul e surd în mine, Doamne,/ în viața mea se înfundă toate ecourile/ orice muzică piere lângă ea” – strigă poetul din adâncul unei singurătăți cosmice. Nu e poezie de salon aici, ci vorbă de pe patul de moarte, acolo unde fiecare cuvânt cântărește cât o mărturisire ultimă.

Temele se împletesc într-o singură obsesie: moartea ca prezență palpabilă, Dumnezeu ca interlocutor refuzat sau ezitant, trupul ca loc al dezintegrării. „În inima mea, Doamne, e o piatră pe care dănțuiesc/ toate poftele” – confesează Pantea, dezvăluind o inimă transformată în câmp de bătălie între credință și descreiere. E o luptă de corp la corp cu divinitatea, plină de reproșuri crude: „Nu Te pot încredința, Doamne Isuse Hristoase,/ inimii mele,/ în cămările ei se simte golul/ după cezbătându-se, a chemat moartea”.

Metaforele sunt de o densitate terifiată. Dimineața devine „opera unică a aparatului de suferit/ de unica folosință”, viața e „o copilărie înroșită de sfioșenii adormite”, iar timpul e privit ca „timp moale, al rîmelor,/ timp înghețat al muților/ timp cu brațe proiectratat”. Poetul construiește un univers apocaliptic interior unde „în amestecul zilei se topesc/ numerele și anii/ timpul devine pastă/ pe care se imprimă pașii/ pietonului”.

Există aici o violență a „sincerizării” absolute. Pantea nu mai are timp de poetizări decorative – el scrie cu unghiile în peretele ultimei încăperi: „am trecut prin toate locurile cu tălpi arse/ am trecut prin orașe ce nu mi-au ținut minte numele/ am trecut rîuri și m-am simțit sărac”. Inventarul existenței devine litanie a eșecului uman, dar și mărturie că a fost trăită integral, cu toate rănile ei.

Rugăciunile sunt agresiv-umile, pline de o familiaritate cu divinul: „Ajută necredinței/ mele” – e invocația esențială, strigată cu patos sublim. Nu mai e vorba de teologie doctrinară, ci de ultima conversație a unui muribund care negociază cu Dumnezeu condițiile salvării sau măcar ale unui sens în toată această suferință.

„Poem de Paști” rămâne punctul culminant – o rugăciune-manifest în care poetul cere să fie „o scamă în prezentul patimilor Tale/ să mă bucur de Învierea Ta/ cu partea din mine ce doare/ și cu partea din mine ce învață să-Ți cânte/ laude”. Este momentul când agonia se transformă în liturghie, când durerea personală se contopește cu durerea christică.

De ce să citim Psaltirea de noapte? Pentru că rareori întâlnim o astfel de autenticitate terifiată, o poezie scrisă din inima agoniei fără niciun filtru protector. Pentru că Aurel Pantea ne arată cum arată iubirea când e pusă sub presiunea supremă a dispariției. Pentru că versurile lui sunt „focalizate acum pe destrămarea ființei”cum spune Cistelecan, și ne oferă o lecție de curaj: curajul de a privi în față golul, de a-l numi, de a-l transforma în cântec.

E o carte dureroasă și necesară, o psaltire șoptită în întunericul cel mai des, acolo unde „vin privirile peregrine,/se așază la marginile a ceea ce numesc viața mea/ luminiţepeste un popor de absențe”; „totul e surd în mine, Doamne,/ în viața mea se înfundă toate ecourile,/ orice muzică piere lângă ea,/ sînt locatarul interioarelor pustii,/ pe unde de foarte multă vreme/ n-a trecut nicio divinitate,/ cutremură Tu, Doamne/ această alcătuire/ pînă în rărunchi să simtă toate ale mele/ nevoia de cer”.

 O carte despre cum se moare și, paradoxal, despre cum se rămâne viu prin cuvânt, chiar și când trupul refuză să mai colaboreze.

Aurel Pantea ocupă un loc aparte în poezia românească contemporană – acela al poetului care scrie din interiorul catastrofei personale fără a cădea în patetism ieftin sau în exhibiționismul suferinței. El continuă o tradiție a poeziei religioase românești, dar o radicalizează, o duce în zona unei confruntări brutale cu divinitatea.

Dacă la Blaga sau Stănescu întâlnim problematizări metafizice, la Pantea găsim interogația extrasă direct din carne, din trupul care se destramă. E un poet al autenticității extreme, al unei sincerități care costă, al rugăciunii care nu mai știe să fie frumoasă, ci doar disperată și adevărată.

Psaltirea de noapte îl situează alături de acei poeți care au îndrăznit să scrie din ultimul metru al vieții, transformând agonia în artă fără a o trăda prin estetizare.