Profesorul

În halat de casă elegant, din mătase sangria, cu blânde irizări de mov-lavandă, cu ochelari căzuți  pe nas și puțin descentrați, Profesorul stă aplecat peste masa de lucru, scrie ceva indescifrabil, pare că face calcule care nu vor să-l asculte. Absorbit și puțin iritat, bate ușor cu creionul în masă, parcă după un ritm anume, interior, care-i dictează până și clipitul pleoapelor.

Pe birou, câteva cărți. Una dintre ele, cu foi îngălbenite și un scris cu caractere ciudate pe o pagină și grafice pe pagina cealaltă,  se află chiar în mijloc. Pe colțul din stânga, o carte veche, de grosime considerabilă, cu legătură de piele roasă. Câteva foi albe, nescrise, împrăștiate într-o dezordine controlată și un bloc-notes ocupă partea dreaptă a biroului foarte încăpător. Alături, un suport pentru ustensile de scris, un toc de ochelari și o iconiță reprezentând Arborele lui Iesei, stilizat. Lângă cartea cu foi îngălbenite, o lampă a cărei lumină albă cade difuz, peste foile cu însemnări.

Obosit, Profesorul își scoate ochelarii și-i așază peste bloc-notes, se lasă ușor, cu grijă, în fotoliul din piele, dă puțin capul pe spate, apoi privește peretele  din fața sa, pe care atârnă o reproducere foarte reușită după „Lebedele reflectate în elefanți”, a lui Dali.

O vagă impresie de vis, venit din realitatea de lângă el, îl face să tresară scurt. Vede cum, din perete, coboară lent o formă de corp uman, îmbrăcat la fel ca el și de aceeași statură, cu un oval zimțat  în loc de față, fără ochi, buze, sau nas, țeapăn, sfidător și dureros de alb.

– Nu poate fi real, își zise Profesorul, gonind o gânganie inexistentă. E absurd!

– Tu ești real? se auzi o voce fără modulație sonoră, venită dinspre ovalul fără chip.

Capul alb al lebedelor din tablou prinde a se mișca ușor și transparent, se adună într-o bulă indefinită, incertă, cu margini abia ghicite, se plimbă haotic între spații ce par, ele însele, în deplasare. 

Din bulă, apar și dispar forme ciudate de mâini și ochi, se transformă în crenguțe de măr înflorit, imitând o primăvară cu respirații în roz-alb. Profesorul întinde mâna să apuce crenguța, să-și convingă visul că e realitate.

– N-o să prinzi nimic, pentru că tu nu exiști. Ești doar o părere. Semeni cu ceva, sau cineva, dar tot iluzie se numește. Realitatea sunt eu, spuse vocea fără chip, care se lipea și se depărta de Profesor, rătăcind printre orificiile timpului, strecurându-se pe sub hainele acestuia, creându-i  o ușoară senzație tactilă, modelând aerul, spintecând privirea omului rămasă imobilă, dură și plină de sânge în iris. Prin ovalul mortuar al arătării, ieșea conturul unui gât imens de lebădă albă, terminat cu un cap de porc. Râtul, cu două belciuge strălucitoare, perfect lucrate, bătute cu diamante, pipăia aerul cu nările imense, goale, întunecate, ca un tunel inelar. Pipăia și mirosea, oprindu-se lângă obrazul proaspăt bărbierit al Profesorului, căruia un zâmbet tâmp îi înflorise pe față.

– E absurd, repetă, mașinal, e absurd!

– Fiecare absurd e un fragment dintr-o realitate pe care nu ești capabil s-o stăpânești, dragă Profesore. Poate ai greșit realitatea, se mai întâmplă, nu ești un caz unic, spuse vocea, sau trupul, sau ce-o mai fi fost arătarea vorbitoare.

– E și absurd și real, continuă Profesorul, nedumerit că poate avea un dialog cu nimeni.

– Absurdul e, întotdeauna și real, doar că-ți contrazice puțin logica, dragul meu. Începi să-mi placi din ce în ce mai mult. Dar, să nu disperăm, se apropie ora mesei.

Fără a înțelege ceva, Profesorul stă cuminte, cu mâinile împreunate în poală, cu aceeași privire caldă, blajină, rătăcită printre funigeii ce coboară scara înserării și se ascund în nările lui larg deschise.

Se privește în oglinda ferestrei și are o tresărire ușoară, duce, instinctiv, mâna la nas și pipăie ușor, apoi mai apăsat, în lung și-n lat, cu degetele, cu palma, cu toată mâna, își apucă nasul… dar nu mai e. În locul lui e un rât cu două belciuge lucitoare. Sare de pe scaun, se uită mai bine în oglindă, se uită la arătarea cu gât de lebădă și cap de porc, se uită din nou la el, cel din oglindă, își mai prinde o dată nasul în mâini și, deodată, un atac de levitație, capricios, îi provoacă un extaz grohăitor și colorat.

– Te mai întreb o dată, zici că ești real, nu? se auzi forma cu gât de lebădă albă.  Poți s-o demonstrezi? La tine, până și gândul șchioapătă, e o iluzie hilară. Cine ți-a băgat în cap că exiști? Cine te-a învățat că un cap de porc e inferior unuia de profesor, a vrut să-ți testeze rezistența la jocul logicii care nu are logică. Acum, spune, cine e real și cine nu?

Profesorul nu spune nimic, se privește în oglindă și fredonează, grohăind,  o melodie necunoscută, nici nu-i sigur că-i melodie, dă din cap, dar nu a negare, privește dezorientat obiectele din încăpere, de pe masă, dinspre perete, parcă era un tablou acolo, cu capete de porci, nu-i așa? își zise, să se convingă că mai știe cuvinte, sau cum s-or numi ele…Privește din nou masa de lucru, vede lampa, nu știe ce este, dar îl fascinează lumina ei albă, da, lumina, acum vede totul clar, Doamne, ce clar e totul, desigur, el nu există, nu e real, are dreptate lebăda cu cap de porc, acum a înțeles cu adevărat că el e doar o iluzie, o invenție, ce ușurare, își zise, sunt doar o părere, nu trebuie să dau explicații pentru nimic, nici pentru râtul acesta caraghios de frumos…chiar îmi vine bine…

Continuă să bolborosească, grohăind, învârtindu-se în jurul cozii și agitându-și belciugele, privind voluptuos lumina albă a lămpii ce absorbea, diafan, formele geometrice neregulate ale încăperii. Treptat, o liniște de gheață, fină, ca de mătase, subțire, spartă din când în când de grohăituri și mormăieli, începe să se deseneze într-o ceață bolnavă, grea, dureroasă…