Metafora blurată a prezenței: Pisica de la ora cinci
De la textul introductiv al editului1, o motivație a actului scriitoral văzut ca proiecție implicită a revelării – Pe vremea când am început să scriu, eram convinsă – aş fi pus chiar mâna în foc – că imaginaţia e cheia literaturii. Mult mai târziu am înţeles adevărul: tot ce îi trebuie unui romancier este o memorie bună. […] (În loc de cuvânt-înainte…) – până la argumentul epilogal, sgiliul omniafectiv al cărții – […] Toate întâmplările povestite chiar aşa s‑au petrecut, nu a trebuit să le cosmetizez, sunt interesante aşa cum au fost, fiindcă realitatea, nu‑i aşa, bate filmul sau cuvântul tipărit. (pp.268-269) – Rodica Bretin realizează un tablou literar inspirat, redat în nuanțe calde, feminine, descinse din sensibila paletă a transenergeticii natale.
Odată cu prima proză, Terasa cu leandri, tempoul echilibrat al relatării, suprapus unui fond magico-reflexiv, glisează către întregul conținut diegetic și, chiar dacă fiece povestire are o modalitate proprie de a-și descrie momentul, ea va rămâne conectată la tonul unificator al scrierii, ton a cărui natură parabolică pare să fie un derivat mistic ineitar. Dincolo de tainica uvertură a ființării, Terasa cu leandri este și prima bornă biografică a pachetului narativ asigurând, ab ovo, orientarea lecturii către acea dimensiune fină, transclucidă a unui exprimat cu inserții metafizice. […] moaşa mă scutura uşurel, de parcă eram adormită şi voia să mă trezească, mama întinsese mâinile spre mine, dar nu putea scoate vreun sunet, fiindcă şi inima ei se oprise. Şi‑atunci a văzut ceva ca un contur omenesc, însă de lumină, aplecându‑se peste umărul moaşei şi atingând creştetul nou‑născutului. Nu s‑a speriat fiindcă a ştiut imediat cine este, era tatăl ei, bunicul meu care murise cu mulţi ani înainte […].
Cea de-a treia povestire, Pisica de la ora cinci, are alura unei piese-pilot, nu doar pentru că furnizează titlul opului sau pentru intervenția antonomazică (în caz, substituirea unui nume comun – pisică – cu unul propriu: Pisica), ci și grație cuprinzătoarei metafore a prezenței, adică, a modului subtil de a se fi putut reprezenta în spațiul ciclicității temporale – pe cât de afin, pe-atât de înșelător.
Deloc simplu pentru demersul literar pus în situația de a-și multiplica semantica, realizat însă cu o deosebită naturalețe expresivă…
Cutumele lumești, familiale – Tata venea de la serviciu mereu la aceeaşi oră oră, iar eu şi mama îl aşteptam ca să mâncăm împreună […] p.30) – se întrepătrund cu cele… pisicești – […] venirea serii îndesea umbrele şi jungla de cărămidă şi ţiglă devenea tot mai misterioasă. În fiecare zi, la cinci după‑amiază, de acolo venea Pisica. Se ivea de după creasta unui acoperiş, se oprea o clipă pe culmea abruptă, privind ca un matelot din vârful catargului, apoi cobora spre curtea noastră.(pp.31-32) – doar că obișnuințele Pisicii beneficiază de un tratament intens plasticizat în comparație cu cel auster, destinat „oamenilor mari” […] mama şi bunica păstraseră obiceiurile născute din austeritate […] (p.31)
Toposul-cadru este arealul suprapus realității stradale: acoperișul vechi al unei magazii – năpădit de ierburi și mușchi – pregătit să configureze atât unul dintre refugiile copilului într-un mediu „catifelat” și „moale” (lipsit de „asprimea” impunerilor), cât și un nivel doct de trecere către mitologizare. […] Semăna cu o pajişte crescută chiar sub fereastra cămării, şi tare îmi mai plăcea să o privesc. Veşnica umezeală din „oraşu‑n care plouă de trei ori pe săptămână” hrănea peticele verzi ce se tot întindeau, până când magazia căpătase o pălărie în pătrăţele, cu verde şi cărămiziu. De câte ori nu mi‑am închipuit cum ar fi fost să mă urc acolo, să‑mi pot trece degetele prin muşchi, să îi simt sub palmă! Erau la fel de catifelaţi ca blana unei pisici? Peste covorul acela verde‑roşu călca Pisica cu pernuţele ei moi, pentru a se opri sub fereastra cămării. Venea în fiecare zi, la exact aceeaşi oră. Cum de ştia când trebuie să apară? […] (Pisica de la ora cinci, p.32)
O altă istorisire, Kindergarten (Grădinița) marchează – sub auspiciile unei noi tutele – o treaptă către socializarea dirijată, etapă resimțită de mica eroină ca fiind, mai degrabă permisivă, ba chiar eliberatoare pentru spiritul său curios și inventiv, dar… încă departe de a-și înțelege complet statutul fragil. De altfel, diferențele simbolice dintre stadiile de înțelegere ale adulților și cele infantile generează, la tot pasul, o serie de situații comice zugrăvite – de autoare – cu ingenua nonșalanță puerilă: […] Nu trebuia să ştiu germana, era de‑ajuns să mă prefac. Şi‑am început să repet după ureche „Für Papa”, „O, Tannenbaum”, „Hände Waschen”, „Das bin ich und das bist du!” şi alte cântece sau poezioare. Le prindeam din zbor, apoi le turuiam ca un papagal, fără să am habar ce voiau să zică şi fără să mă intereseze. Victorie! Vorbeam în sfârşit germana şi încă cu un accent autentic. Mama, care la început fusese îngrijorată de progresele mele lente, ori mai precis de lipsa lor, acum se liniştise şi era mândră de mine. Nu degeaba o cadorisise pe educatoare cu o mulţime de atenţii pe care Fraülein Klara le primea cu un surâs modest, de misionar catolic ce reuşise în cele din urmă să convertească un păgân îndărătnic, aducându‑l la adevărata credinţă.Şi toate astea i le datoram lui Ildiko. Dacă cineva m‑ar fi întrebat „cum e prietena ta?”, aş fi tăcut probabil, încurcată. Cum să o descriu? Drăguţă, deşteaptă, veselă erau noţiuni prea complicate pentru mintea mea de copil. […] (p.45)
Prozele Rodicăi Bretin au ceva din mansuetudinea unei ființe atotprotectoare în devenire, atitudine vizibilă mai ales în preajma regnului animal familiar, ceea ce m-a dus cu gândul către îndrăgitul bestseller Black Beauty al Annei Sewell care mărturisea că a scris romanul pentru cai, cu nădejdea de „a induce bunătate, simpatie, precum şi înțelegere” faţă de ei, mai mult, a scris cartea la persoana întâi-cabalină.
Este imposibil să nu asociez această glorioasă poveste a empatiei, a gingășiilor sentimentale cu manifestările grijulii și pline de admirație ale micii Rodica față de pisici, căței, cai, păsări, plante ș.a., trăsături care anticipează, de obicei, esența unui fel de-a fi…
În Caii din Curtea Veche (și nu numai) se regăsesc – pe lângă înzestrările deja schițate – și o promisiune reflexivă, careia îi urmează o alta de perspectivare, o alta de escapism și destule altele tocmai înfiripate în structura interogativ-experimentală a copilului… […] Au fost multe dimineţi când mă uitam ore în şir pe fereastră, curioasă de ce oamenii par atât de grăbiţi, unde se duc, de ce alunecă beţele troleibuzelor pe sârmă şi alte întrebări care îmi treceau prin cap în timp ce plănuiam să deschid geamul şi să cobor pe cearşaful răsucit ca o frânghie sau să sar pe lada de gunoi scoasă în stradă. Nici nu părea departe, doar patru metri mai jos… Alftel spus, nu mă plictiseam deloc. Aveam lumea de afară la picioare, sub marea fereastră desfăşurată într‑un triptic de sticlă […] (pp. 95-96)
Tripticul de sticlă, prin care privea lumea de afară este o altă coordonată a definirii, interesând interpretarea plurală a „tărâmurilor” prospectate… din mirabilul punct de observație, fereastra, primim – nu de puține ori, o serie de informații culturale, evident, intermediate discret de vocea unui eu ratificat în timp:
[…] Toate procesiunile importante treceau pe Strada Lungă, însă preferata mea era cea a Junilor ce coborau o dată pe an din Şchei, în haine de sărbătoare, călare pe aprigii lor bidivii, aduşi de prin satele dimprejur ori din herghelia de la Sâmbăta. Caii erau negri, albi, roibi, suri, bălţaţi, din rase de care aveam să aud mai târziu: lipiţan, huţul, trăpaş românesc şi chiar câte un pur sânge arab sau englez – poate nu chiar atât de pur […] (p.96)
Ultima proză a tomului, intitulată Mărgele de sticlă m-a trimis, pe loc, la mărgelele lui Hesse, mai ales că în sintagma titlului intervenea și jocul (Jocul cu mărgele de sticlă), dar mai-mai ales că acel splendid joc hessian sugera un limbaj comun, într-o utopie a gândirii înalte, ceea ce nu este prea departe de năzuințele candide ale copilului care chiar se visează într-un ținut ideal unde să se facă înțeles…
Incipitul volumului de povestiri – Terasa cu leandri – și finalul acestuia – Mărgele de sticlă – aduc în prim-plan, figura părinților, de fapt, este o recuperare iconico-emoțională graduală (de la percepția preconștientă la cea conștientă), încheiată simetric. În Mărgele de sticlă, memoria conștient-afectivă a foarte-foarte tânărului personaj principal tresare la semnanele, oarecum, ignorate ale unei realități enigmatice surprinse de o… fotografie: […] Fata din fotografie avea pantaloni strânşi pe picior, părul lung, o eşarfă aruncată neglijent peste umăr. Am încercat să mi‑o închipui schimbându‑se în femeia în fuste până sub genunchi, rochii înflorate ori capot de diftină, cu eternul şorţ de bucătărie… Tata semăna mai mult cu cel de astăzi, ca şi cum el se luase la trântă cu timpul şi ieşise învingător. […] (p.263)
Elementele componente ale ansamblului fotografic vor declanșa, din nou, neliniștile căutării soldate cu întrebări, supoziții etc., doar că acum, apare – ca reper al evoluției – o amprentă meditativă… […] Ce erau micile mele secrete faţă de aventurile părinţilor mei, de care habar n‑avusesem! Şi gândul mi‑a adus un altul, ca un balsam: când erau împărtăşite, secretele deveneau poveşti.[…] (p.266)
Pana ludică – mereu uimită de minunile cosmosului lumesc – a Rodicăi Bretin, echivalența eului întregitor aflat într-un anume transfer cu mica protagonistă a relaxantului construct prozastic, ne ajută să retrăim clipele faste ale existenței noastre, sub bolta nesfârșitei frumuseți a libertății… și nu e deloc neglijabil.
1Rodica Bretin, Pisica de la ora cinci, Corint Fiction, București, 2026
